ÎCCJ, decizie (scj.ro #130762)

A. Acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea greșitei constituiri a tribunalului arbitral. Condiții și efecte

B. Acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă din 1865. Invocarea încălcării art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în anulare

- hotărâre arbitrală

- greșita constituire a tribunalului arbitral

C. proc. civ. din 1865, art. 358

12

, art. 364 lit. c), g), i)

Legea nr. 31/1990, art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1), art. 197 alin. (3)

A

.

Potrivit art. 358

12

C. proc. civ., orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor (...) trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare în fața tribunalului arbitral, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

Semnificația decăderii care sancționează neinvocarea excepției în limitele stabilite de lege este aceea că partea pierde dreptul de a pune în discuție orice neregularitate legată de aspectele delimitate de acest text, atât în fața tribunalului arbitral, dar și în fața instanței sesizate cu acțiunea în anularea sentinței arbitrale pentru motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ.

Așadar, partea interesată nu se va putea prevala, pentru a obține anularea sentinței arbitrale, de greșita constituire a tribunalului arbitral, dacă nu și-a conservat acest drept încă din procedura arbitrală prin invocarea excepției în condițiile stabilite.

B.

Între normele imperative și cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică nu există o suprapunere totală, existând o parte semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată, astfel încât, din acest punct de vedere, poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentințe arbitrale încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin acestea se impune subiectelor vizate o interdicție de la care, sub o anumită sancțiune, aceasta nu pot să deroge, și, prin urmare, este greșită soluția instanței de apel care a considerat că încălcarea acestor prevederi legale nu poate fi invocată pe calea acțiunii în anularea sentinței arbitrale, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece acestea ocrotesc un interes privat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227 din 28 iunie 2016

Prin încheierea din 21 septembrie 2010, instanța a luat act de faptul că reclamanta a renunțat la judecată față de pârâtul F.

Pârâta SC E. SRL a formulat, la data de 26 septembrie 2012,  cerere reconvențională, care a fost anulată pentru neachitarea taxei arbitrale.

La data de 5 noiembrie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților SC E. SRL și F. la plata despăgubirilor reprezentând profitul pierdut prin lipsa de folosință și a solicitat ca Tribunalul Arbitral să pronunțe o hotărâre prin care: a) să constate nulitatea absolută a „actelor de novație prin schimbare de debitor” încheiate la 31 iulie 2009 în legătură cu cele trei contracte de leasing; b) să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor de novație prin obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea celor trei autovehicule și obligarea pârâtei SC C. Leasing IFN SA (fostă SC D. Leasing IFN SA) „să transfere dreptul de proprietate asupra acestor autovehicule către reclamantă”.

La data de 13 martie 2013, pârâtă SC E. SRL a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., în calitatea acestuia de semnatar al cererii de chemare în judecată pentru reclamanta SC A. SRL.

Prin sentința arbitrală nr. 106 din 6 iunie 2013, tribunalul arbitral a admis excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâta SC E. SRL și, în consecință, a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 12.418,10 lei către pârâta SC E. SRL cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, tribunalul arbitral a reținut că, în raport cu considerentele deciziei nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București, menținută prin decizia nr. 2309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că această chestiune a dreptului de reprezentare a societății reclamante de către cei doi asociați și administratori a fost tranșată cu putere de lucru judecat, în sensul că dreptul de reprezentare aparține în comun celor doi asociați care nu pot lucra independent atunci când nu există acord asupra actului ce urmează a fi încheiat. Totodată, s-a reținut că ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească este obligatoriu atât pentru părți, cât și pentru instanțele judecătorești și cele arbitrale, neputându-se limita ori nesocoti hotărârile pronunțate în alte litigii între aceleași părți și care rezolvă aceeași problemă de drept.

De asemenea, tribunalul arbitral a mai reținut că cererea arbitrală trebuie semnată de persoanele care reprezintă societatea reclamantă potrivit prevederilor actului constitutiv și dispozițiilor legale în vigoare aplicabile organizării și funcționării societăților comerciale cu răspundere limitată, precum și faptul că, în speță, contractul de asistență juridică trebuia, la rândul său, încheiat de comun acord de cei doi asociați administratori.

A mai apreciat tribunalul că asociatul B. are la dispoziție acțiuni în răspundere pentru încălcarea sau depășirea limitelor mandatului de către asociatul său.

În motivarea soluției, Curtea a reținut că mandatul de administrator al semnatarului acțiunii în anulare, dl. B., a  expirat încă de la data de 26 noiembrie 2011, deci anterior sesizării instanței cu această cerere, motiv pentru care s-a constatat că cererea în anulare a fost formulată de reclamantă printr-o persoană care nu are calitatea de reprezentant, câtă vreme mandatul său de administrator a expirat, astfel că, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a dispus anularea cererii.

S-a mai constatat că Hotărârea AGA din data de 4 iunie 2012 prin care asociatul B. s-a numit administrator unic al reclamantei nu este de natură să îi confere calitatea de reprezentant legal având în vedere că prin rezoluția nr. 1085 din 6 martie 2013 s-a respins cererea de înregistrare a acestor mențiuni.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că pe rolul Curții de Apel București se află în rejudecare după casare dosarul nr. x/116/2010, având ca obiect litigiul dintre reclamanții SC A. SRL și G. și pârâtul F. pentru excluderea acestuia din urmă și reglementarea situației juridice a societății reclamante. S-a mai reținut că, la momentul judecării prezentului litigiu, cauza se afla încă pe rolul instanțelor, ceea ce confirmă existența unei situații litigioase, astfel încât, pentru corecta soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a societății reclamante, care la acel moment avea doi administratori cu mandatele expirate, s-a impus unirea acestei excepții cu fondul, cu atât mai mult cu cât admiterea excepției s-a bazat pe alte considerente decât acelea avute în vedere de tribunalul arbitral.

De asemenea, s-a apreciat că se impune și analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ. în sensul desemnării unui curator special.

Prin aceeași hotărâre a fost obligată reclamanta SC A. SRL la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC E. SRL.

În motivarea soluției, Curtea de Apel București a reținut, cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare, că la momentul analizării excepției, semnatarul acțiunii în anulare, dl. B., a făcut dovada calității sale de reprezentant al societății reclamante SC A. SRL.

Astfel, prin sentința civilă nr. 3282/02.11.2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, Secția civilă în dosarul nr. x/116/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 797/12.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, s-a dispus excluderea asociatului F. din societatea reclamantă SC A. SRL, urmând ca părțile sale sociale să fie preluate de asociatul B. Totodată, a fost obligat asociatul exclus la plata către societate a sumei de 244.005 lei cu titlu de daune interese.

Astfel, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare constatând că asociatul rămas, dl. B., are dreptul de a reprezenta societatea față de prevederile art. 76 alin. (1) teza finală raportate la cele ale art. 197 alin. (3) și ale art. 196

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, el fiind asociat unic rămas al societății petente, reținându-se și faptul că la data formulării acțiunii în anulare societatea petentă SC A. SRL avea doi administratori, cu mandate expirate din data de 26.11.2011,  precum și faptul că situația litigioasă dintre acești doi asociați-administratori a fost declanșată anterior formulării acțiunii în anulare.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a respins criticile reclamantei referitoare la neconstituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală, motiv prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., reținând că prin clauza compromisorie se explică modul în care s-a ajuns la constituirea tribunalului arbitral din trei arbitri, respectiv câte unul pentru fiecare parte și un supraarbitru desemnat de arbitrii părților, iar în speță părțile au fost în număr de trei ca urmare a intervenirii actelor de novație. Mai mult decât atât, s-a mai reținut că reclamanta nu a contestat această compunere în fața instanței arbitrale.

Reclamanta a invocat și încălcarea prevederilor art. 17 din Regulile de procedură arbitrale publicate la 29.03.2010, însă această susținere nu a fost primită de Curtea de apel având în vedere că sesizarea Curții de Arbitraj a avut loc la data de 04.12.2009, anterior publicării regulilor de procedură invocate de petentă, reguli ce nu și-au găsit aplicabilitatea în cauză.

Curtea a respins ca nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., apreciind că nu se poate reține lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale a motivelor de drept pentru care s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant.

În urma examinării hotărârii atacate, Curtea a constatat că aceasta cuprinde toate elementele menționate de legiuitor la lit. g) și anume: dispozitivul, motivarea, data și locul pronunțării, semnătura arbitrilor, iar din cuprinsul sentinței arbitrale s-a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii arbitrale a fost analizată de tribunalul arbitral prin prisma tuturor aspectelor invocate în speță, motivarea cuprinzând prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al tribunalului arbitral de natură să susțină rezultatul deliberării.

Criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la încălcarea unor dispoziții imperative ale legii prin hotărârea arbitrală, respectiv art. 68 și art. 69 alin. (1) din Regulamentul arbitral prin raportare la art. 151 C. proc. civ. și art. 77 din Regulamentul arbitral, art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 10 alin. (2) prin raportare la art. 51, art. 53 alin. (1) și (2) din Regulamentul arbitral au fost, de asemenea, considerate a fi nefondate, cu motivarea că dreptul instanței arbitrale de a repune cauza pe rol, atunci când apreciază că se impune acest lucru, nu poate fi cenzurat de instanța de control, fiind un aspect de ordin subiectiv, iar prin repunerea cauzei pe rol dezbaterile au fost redeschise, astfel că excepțiile de ordine publică, cum este cea a lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii, pot fi discutate și soluționate prin hotărârea arbitrală.

Sub acest aspect, s-a mai susținut că, prin repunerea cauzei pe rol și redeschiderea dezbaterilor, excepția soluționată prin hotărârea arbitrală apare ca fiind invocată în cursul litigiului arbitral.

În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborate cu art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Curtea de apel a reținut că acestea nu au caracter imperativ, nefiind vorba de dispoziții legale ce prescriu o anumită conduită.

Mai mult, s-a reținut că aceste critici privesc în realitate temeinicia hotărârii arbitrale atacate, iar controlul efectuat de Curte este un control de legalitate, și nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 364 C. proc. civ.

S-a apreciat că nesocotirea cerințelor impuse de art. 112 C. proc. civ. și art. 38 alin. (1) din Regulamentul arbitral, prin nedepunerea dovezii calității de reprezentant al părții pentru persoana care semnează cererea arbitrală pe toată durata arbitrajului a condus la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant.

În consecință, s-a apreciat că nu a fost încălcat art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, privind accesul la justiție, în speță fiind vorba de o sancțiune aplicabilă reclamantei conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de apel a mai reținut că aspectul moral sau legal al menținerii actelor de novație de către tribunalul arbitral excede atât prevederilor art. 364 C. proc. civ., cât și soluției pronunțate de tribunalul arbitral, acesta neanalizând fondul cauzei. S-a apreciat că admiterea excepției lipsei calității de reprezentant nu are drept efect menținerea actelor de novație, aspect asupra căruia instanța arbitrală nu s-a pronunțat, reclamanta având posibilitatea de a formula o nouă acțiune arbitrală având același obiect, cu respectarea însă a cerințelor de formulare a cererii de arbitrare.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă privește încălcarea dispozițiilor art. 364 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, Curtea de Apel București considerând în mod eronat că nu există o încălcare a dispozițiilor art. 17 din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Internțional publicate în MO partea I nr. 197 din 29 martie 2010. De asemenea, s-a susținut că în mod greșit s-a reținut că în cauză nu ar fi existat o încălcare a dispozițiilor obligatorii ale art. 345 și art. 347 alin. (1) C. proc. civ. atunci când s-a desemnat un tribunal compus din 4 arbitri, cu toate că prin clauza compromisorie inserată la art. 14.3. din contractele de leasing părțile au convenit în mod expres că tribunalul arbitral este compus din 3 arbitri.

O altă critică, întemeiată pe art. 364 lit. g) C. proc. civ. vizează lipsa motivelor de drept care au condus la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant al societății. Sub acest aspect, s-a arătat că, în motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a făcut trimiteri doar la dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale, prevederi care însă în opinia reclamantei nu au legătură cu excepția invocată în cauză.

Recurenta-reclamantă a precizat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. privind încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, faptul că instanța fondului nu mai avea posibilitatea legală ca după închiderea dezbaterilor să accepte cereri sau înscrisuri noi, indiferent de natura lor, susținându-se, totodată, că excepțiile puteau fi invocate doar în cursul judecății, potrivit dispozițiilor art. 136 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a mai reținut că au fost nesocotite prevederile art. 151 C. proc. civ. în momentul repunerii cauzei pe rol în vederea discutării unei cereri de suspendare, precizând că în mod greșit instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant a lui B. în situația în care aceasta fusese invocată după închiderea dezbaterilor.

Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit intanțele anterioare au admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de arbitrare pe motiv că nu și-a dat acordul și celălalt co-administrator care semnase actele de novație ce erau atacate prin acțiunea arbitrală, cu toate că reclamanta invocase  practica constantă a instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a unei societăți în situații de genul celei deduse judecății în care administratorul, chiar și cu mandatul expirat ori în lipsa acordului celuilalt co-administrator are dreptul să apere interesul patrimonial al societății.

Pe fondul cauzei, au fost prezentate critici și cu privire la reținerea eronată de către Curtea de apel referitoare la lipsa caracterului obligatoriu al dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportate la cele ale art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, susținând că acestea nu sunt norme de recomandare, ci norme obligatorii ce se aplică tuturor societăților comerciale.

În consecință, s-a susținut că poziția instanței arbitrale și a Curții de Apel București se află în contradicție cu textele de lege anterior evocate, cu puterea de lucru judecat a deciziei nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă prin care s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., precum și cu toate celelalte hotărâri irevocabile pronunțate în litigiile purtate între SC A. SRL, SC E. SRL și F., litigii în care Tribunalul Călărași, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție au apreciat că administratorul B. are calitate de reprezentant al SC A. SRL și are deptul să apere interesele societății.

6.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL Oltenița este fondat.

Primul motiv al recursului vizează greșita soluționare a motivului de acțiune în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., referitor la greșita constituire a tribunalului arbitral din 4 arbitri, în condițiile în care prin clauza compromisorie inserată în contractele de leasing părțile au convenit ca instanța arbitrală să fie compusă doar din 3 arbitri.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că potrivit art. 358

12

C. proc. civ., orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor (...) trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare în fața tribunalului arbitral, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Semnificația decăderii care sancționează neinvocarea excepției în limitele stabilite de lege este aceea că partea pierde dreptul de a pune în discuție orice neregularitate legată de aspectele delimitate de acest text, atât în fața tribunalului arbitral, dar și în fața instanței sesizate cu acțiunea în anularea sentinței arbitrale pentru motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ. Așadar, partea interesată nu se va putea prevala, pentru a obține anularea sentinței arbitrale, de greșita constituire a tribunalului arbitral, dacă nu și-a conservat acest drept încă din procedura arbitrală prin invocarea excepției în condițiile stabilite.

Din acest punct de vedere, sunt corecte constatările primei instanțe care a reținut că Societatea A. SRL, reclamanta, nu a contestat în arbitraj aspectul invocat ca motiv de nelegalitate pe calea acțiunii în anulare, înlăturând corect motivarea acesteia că o contestație de acest fel ar fi fost formulată. În realitate, din examenul actelor de procedură la care chiar A. SRL a făcut referire, se poate reține că la primul termen de înfățișare în arbitraj, 15 iunie 2010, s-a consemnat prin încheiere declarația părților referitoare la lipsa oricărei obiecțiuni legate de constituirea tribunalului arbitral, recurenta fiind reprezentată la acel termen de avocat. Prin neinvocarea excepției în limitele fixate de lege, partea a decăzut din dreptul de a cere constatarea nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, astfel cum a reținut și Curtea de Apel București, decădere care își menține efectele și în calea de atac promovată.

Pe cale de consecință, acest motiv de nulitate a sentinței arbitrale nu mai putea fi invocat prin acțiunea în anulare, așa cum corect a reținut instanța de fond, chiar dacă această constatare a fost subsecventă interpretării clauzei compromisorii contractuale și a modului de aplicare a regulilor de procedură arbitrale din 29.03.2010, iar critica din recurs formulată pe aceste temeiuri nu este fondată.

Al doilea motiv al recursului vizează greșita soluționare de către prima instanță a motivului de nulitate a acțiunii în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ. Recurenta a susținut că prima instanță a refuzat să observe că admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a fost justificată pe considerente de drept lipsite de orice legătură cu instituția juridică ce reglementează excepția procesuală admisă. Cu alte cuvinte, recurenta critică maniera echivocă în care prima instanță a soluționat acest motiv de nulitate, refuzând să admită lipsa evidentă de motivare a sentinței arbitrale.

Nici aceasta critică nu este fondată. Dimpotrivă, Curtea de Apel București a arătat că tribunalul arbitral și-a argumentat soluția prin invocarea instituției autorității lucrului judecat și raportarea concretă la probele cauzei. Astfel, s-a reținut, plecând de la natura de act de dispoziție a unei cereri de arbitrare de natura celei promovate, că instanța arbitrală a fost preocupată să dezvolte raționamentul care a justificat soluția, iar referirea la dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și la cele ale art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale nu are un caracter preponderent, ci doar dezvoltă raționamentul judiciar prin explicații referitoare la cuprinsul și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere adresată organelor jurisdicționale.

Într-adevăr, analizând excepția, instanța arbitrală a plecat de la premisa că angajarea societății printr-o acțiune în justiție trebuie făcută prin reprezentanții săi legali, stabiliți potrivit actelor constitutive sau statutelor adoptate în conformitate cu legea, evocând o suită de hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, prin care s-a tranșat că, în cazul analizat, în Societatea A. SRL administratorii societății puteau lucra numai împreună în acțiunile de administrare a societății. Plecând de la aceste premise, instanța arbitrală a reținut că, dincolo de aspectele tranșate cu autoritate de lucru judecat nu are nicio putere de apreciere și evocând condițiile pe care o cerere de arbitrare trebuie să le îndeplinească, potrivit art. 112 C. proc. civ. și art. 36 din regulile de arbitraj, a conchis că excepția procesuală evocată trebuie admisă.

Acestea fiind, în sinteză, considerentele mult mai pe larg prezentate de instanța arbitrală, nu se poate reține că motivul de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ. putea fi considerat fondat, iar prima instanță a evocat corect aceste aspecte atunci când a relevat că hotărârea atacată transpune elementele silogismului judiciar care susține soluția și răspunde dezideratului motivării sale necesare și suficiente pentru respectarea tuturor garanțiilor legate de legalitatea procedurii.

În fine, ultimul motiv de recurs vizează și greșita dezlegare dată ultimului motiv de anulare a sentinței arbitrale.

S-a arătat că prima instanță a respins apărarea reclamantului referitoare la imposibilitatea invocării excepției lipsei calității de reprezentant după închiderea dezbaterilor în fața instanței arbitrale, considerând greșit că aceasta mai putea fi analizată în aceste condiții.

Înalta Curte consideră că referirile primei instanțe la dispozițiile art. 67 alin. (3), art. 68 și art. 69 alin. (1) din regulamentul arbitral aplicabil, precum și la cele ale art. 151 C. proc. civ. sunt corecte, iar dispozițiile evocate au fost corect aplicate. Mai mult, subliniază că potrivit art. 91 din Regulile de procedură arbitrală, aceste reguli se completează cu cele ale codului de procedură civilă.

Or, în măsura în care excepțiile de ordine publică, altele decât cele prevăzute de art. 68 din regulament și art. 358

12

C. proc. civ., pot fi invocate oricând pe parcursul litigiului arbitral, iar excepția în discuție a fost una de ordine publică, rezultă că invocarea acesteia putea fi făcută chiar după reținerea cauzei în pronunțare, înainte ca tribunalul arbitral să fie dezînvestit prin pronunțarea sentinței. În condițiile invocării unei excepții absolute, dată fiind obligația instanței arbitrale de a respecta principiul legalității și de a răspunde tuturor apărărilor părților cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, instanța arbitrală era obligată să repună cauza pe rol pentru noi dezbateri asupra excepției cu care a fost sesizată.

Atât demersul instanței arbitrale, cât și modul de dezlegare dat de prima instanță acestei chestiuni sunt corecte, iar criticile recurentei nu au fundament juridic.

Sunt, însă, corecte criticile subsumate lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în măsura în care s-a considerat de către prima instanță că nu au fost încălcate dispoziții imperative ale legii, atunci când instanța arbitrală a admis excepția lipsei calității de reprezentant în privința Societății A. SRL.

Înalta Curte subliniază că însăși Curtea de Apel București care a soluționat acțiunea în anulare a observat valența dublă a problemei calității de reprezentant a societății reclamantei, aceasta având atât o componentă de drept material, cât și una de drept procesual. Aceasta, întrucât a sesizat, pe de-o parte, că numai caracterul absolut al excepției a permis invocarea sa în orice stadiu al procedurii arbitrale, iar, pe de altă parte, a reținut că soluția instanței arbitrale a fost impusă de art. 161 C. proc. civ.

Cu toate acestea, atunci când a verificat aplicarea corectă a legii de către tribunalul arbitral, prima instanță a analizat exclusiv aplicarea normelor de drept material pretins încălcate de instanța arbitrală, impunând concluzia că dispozițiile art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1) și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu sunt norme cu caracter imperativ întrucât nu ocrotesc un interes general, ci doar unul particular, astfel încât nu pot fi invocate pe calea acțiunii în anularea sentinței arbitrale, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Înalta Curte arată, în primul rând, că nu există o suprapunere totală între normele imperative și cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică, existând o parte semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată. Din acest punct de vedere poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentințe arbitrale încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, chiar dacă din hotărâri judecătorești cu caracter definitiv și irevocabil a rezultat că în cadrul A. SRL cei doi administratori, B. și F. trebuiau să acționeze în comun și nu puteau acționa independent în chestiuni care țineau de administrarea societății, dar și că aceștia nu puteau lucra decât împreună prin decizii adoptate în unanimitate, Înalta Curte reține că instanța arbitrală nu a evaluat dacă, în condițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, reclamanta putea fi reprezentată în jurisdicția arbitrală doar de asociatul și administratorul B., iar Curtea de apel a considerat că încălcarea acestor dispoziții nu poate fi evocată, deoarece acestea ocrotesc un interes privat.

Aceste considerente sunt greșite. În contextul celor arătate, dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin aceste dispoziții se impune subiectelor vizate o interdicție de la care, sub o anumită sancțiune, aceasta nu pot să deroge.

Înalta Curte arată că se impune verificarea modului în care, în cauză, încălcarea art. 79 din Legea nr. 31/1990 se repercutează asupra problemei reprezentării judiciare a A. SRL în fața instanței arbitrale numai de către asociatul și administratorul B., verificare care nu a fost realizată la judecata în primă instanță.

Astfel, verificând actul de sesizare a instanței arbitrale, elementele acțiunii, în special obiectul cererii și calitatea în care părțile stau în judecată, incidența dispozițiilor legale imperative va trebui să fie analizată și din perspectiva normelor procesuale care reglementează, de asemenea imperativ, excepția procesuală a lipsei calității de reprezentant. În acest context, Înalta Curte evocă chiar considerentele deciziei Curții de Apel București prin care s-a statuat că dl. B. a făcut dovada calității sale de reprezentant a reclamantei prin depunerea deciziei irevocabile care certifică împrejurarea că semnatarul acțiunii este și reprezentantul societății A. SRL.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, se impune admiterea recursului și, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea sentinței atacate și trmiterea cauzei la aceeași instanță, pentru rejudecare.