ÎCCJ, decizie (scj.ro #187631)

A. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Excepția lipsei calității de reprezentant

B.Exercitarea dreptului de acces la arbitraj. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile/Drept procesual civil. Arbitrajul. Desființarea hotărârii arbitrale

Index alfabetic: acțiune în anularea hotărârii arbitrale

excepția lipsei calității de reprezentant

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 12, art. 22, art. 51 alin. (6), art. 87 alin. (1), art. 176 pct. 2, art. 542 alin. (1), art. 576 alin. (2), art. 608 alin. (1) lit. a), b), f), h), art. 619 alin. (3)

Legea nr. 85/2014, art. 39 alin. (2), art. 61

C. civ., art. 1311 alin. (1), art. 1312, art. 1949, art. 1953

O.U.G. nr. 40/2015, art. 20 alin. (2), (5) și (7)

H.G. nr. 93/2016, art. 19 alin. (2)

A.

Potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (1) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

Prin urmare, câtă vreme mandantul nu a restrâns mandatul de reprezentare judiciară, în mod expres, numai la anumite acte procedurale, rezultă, în mod neîndoielnic, că în cazul în care instanța a fost învestită cu cererile de anulare a hotărârii arbitrale formulate de către pârât și intervenient, avocatul reclamantului a avut împuternicire să formuleze apărări față de ambele acțiuni în anulare, fiind legală soluția instanței, de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant, invocată de pârât.

B.

Simpla exercitare a dreptului de acces la arbitraj, ca jurisdicție alternativă cu caracter privat, nu poate fi calificată ca o faptă ilicită și, pe cale de consecință, ca o exercitare abuzivă a dreptului. Mai mult, accesul liber la justiția statală nu poate avea semnificația că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Astfel, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege, pe considerentul că partea adversă este de rea-credință.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la data de 7 decembrie 2017, sub nr. X, reclamanta A. S.R.L., în calitate de Lider al Asocierii S.C. A. S.R.L, S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., constituită prin Acordul de asociere nr. 1305 din 18.12.2014 și semnatară în această calitate a Acordului-contractual nr. 10003 din 10.08.2015 a chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.A., beneficiara lucrărilor executate în baza contractului nr. 10003 din 10.08.2015, solicitând ca, prin hotărârea arbitrală ce se va pronunța, să fie obligată pârâta:

i) la plata, sumei de 16.261.676 lei, reprezentând contravaloare costuri suplimentare contractuale, datorate ca urmare a obstrucționărilor apărute în cadrul derulării contractului de achiziție publică - Acordul contractual nr. 10.003 din 10 august 2015, astfel:

a) costuri de finanțare (dobânzi) pentru profitul nerealizat în termenul contractual, în conformitate cu sub-clauza 14.8 până la data de 26 august 2017, în cuantum de 552.716,14 lei;

b) costuri indirecte suplimentare și costuri de finanțare pentru cheltuieli indirecte în perioada suplimentară de execuție în conformitate cu sub-clauza 14.8, până la data de 26.08.2017, în cuantum de 13.233.773,62 lei;

c) sume certificate de către Inginer, facturate, în cuantum de 2.475.186,34 lei, dar neplătite;

ii) la returnarea poliței nr. 0128658 din 19 august 2015 - Garanția de bună execuție, în conformitate cu sub-clauza 16.4 lit. a);

iii) la returnarea tuturor celorlalte asigurări contractuale furnizate de către Antreprenor, polița nr. 0129366 din 11 septembrie 2015 - Asigurarea de garanție de returnare a avansului (Actele adiționale nr. 01 din 3 iunie 2016, nr. 02 din 4 iulie 2017) și Polița nr. CBL2017070400238 din 4 iulie 2017 - Asigurare de garanții contractuale - Garanție de rețineri contractuale (Actele adiționale nr. 01 din 16 august 2017, nr. 02 din 5 octombrie 2017).

Cererea de chemare în judecată a fost restrânsă de către reclamantă prin petiția din 11 ianuarie 2018, arătând, astfel, că pretenția, potrivit acestei restrângeri, privește doar suma de 2.475.186,34 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, confirmate de către Inginer și pentru care s-a emis factura nr. 46 din 9 noiembrie 2017, refuzată la plată pe numele emitentului facturii, reclamanta A. S.R.L.

În drept, acțiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 286 și art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006, coroborat cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și art. 571 C. proc. civ.

La data de 17 ianuarie 2018, reclamanta A. S.R.L. și-a completat cererea arbitrală în raport de susținerile formulate de către pârâtă prin întâmpinare, precizând că S.C. A. S.R.L. are calitatea de Antreprenor în două contracte încheiate cu aceeași Autoritate Contractantă, respectiv Acordul contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 și Acordul contractual nr. 12409 din 17 decembrie 2014 - CW3 („Reabilitare, extindere și modernizare a sistemelor de alimentare cu apă și canalizare pentru aglomerarea X și Y -LOT 1 - X). Mai arată reclamanta că, în ce privește acest al doilea contract (nr. 12409 din 17 decembrie 2014), Autoritatea Contractantă, pârâta S.C. G. S.A., urmare a deschiderii contului de insolvență și a notificării acestei schimbări, a acceptat și a încheiat un act adițional cu reclamanta, fără să conteste în vreun fel faptul schimbării contului.

La data de 6 februarie 2018, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat a se lua act de restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată exclusiv la punctul c) din cuprinsul acesteia, respectiv la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări executate, confirmate de Inginer și pentru care s-a emis factura nr. 46 din 9 noiembrie 2017 (2.475.186,34 lei) și pe care pârâta beneficiară S.C. G. S.A. o recunoaște ca fiind datorată în conformitate cu sub-clauza 14.6 „Emiterea Certificatelor de Plată Interimare”, dar neachitată în mod nejustificat de SC G. S.A.

La data de 29 februarie 2018, a fost depusă o cerere de intervenție formulată de S.C. H. S.R.L. în „sprijinirea apărării” pârâtei S.C. G. S.A., prin care s-a solicitat respingerea cererii și pretențiilor reclamantei, cu motivarea că reclamanta nu mai este liderul Asocierii S.C. A. S.R.L., S.C. B. SA, S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., această susținere fiind dovedită de:

a)Actul adițional fără număr din 19 decembrie 2017 la Acordul de asociere nr. 1305 din 18 decembrie 2014, act prin care SC H. SRL a devenit lider al Asocierii - care a preluat calitatea de Antreprenor în cadrul Acordului contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 - CW1, precum și de

b)Actul adițional nr. 14 din 21 decembrie 2017 la Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015, încheiat între SC H. SRL și Autoritatea Contractantă G. SA, prin care a fost schimbat Liderul Asocierii.

Intervenienta susține că deține calitatea de creditor al A. S.R.L., fiind înscrisă în tabelul de creanțe al debitoarei cu suma de 6.644.340,65 lei, iar datorită faptului că, după intrarea în procedură de insolvență a A. S.R.L., a abandonat contractul încheiat cu Autoritatea Contractantă S.C. G. S.A., programul de finanțare fiind grav prejudiciat, a fost nevoită să „preia calitatea de lider al Asocierii, înlocuind astfel pe reclamantă”, situația intrării în insolvență a liderului unei asocieri dintr-un proiect cu fonduri europene fiind reglementată legal prin Ordinul de Ministru nr. 47 din 20 ianuarie 2014 (Ministerul Fondurilor Europene) și nr. 150608 din 15 ianuarie 2014 (Ministerul Mediului), prevederi preluate și actualizate prin Ordinul de Ministru nr. 6906 din 23 noiembrie 2017 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Intervenienta susține că reclamanta A. S.R.L. nu mai are calitatea de lider al Asocierii și, în consecință, nu mai are calitate procesuală activă „nici pentru a continua această acțiune și nici pentru a solicita plata facturii nr. 46 din 9 noiembrie 2017” pentru că, potrivit prevederilor Acordului contractual nr. 10003 din 10 august 2015 (contract FIDIC roșu), plata sumelor aferente acestui contract este făcută de Beneficiar liderului Asocierii or, din data de 21.12.2017 liderul Asocierii este S.C. H. S.R.L., în conformitate cu Actul adițional nr. 14 la Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015.

Prin sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins, în unanimitate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. invocată de intervenienta S.C. H. S.R.L. și pârâta S.C. G. S.A.

În majoritate, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.475.186,34 lei reprezentând lucrări executate în temeiul acordului contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 și neplătite; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie a S.C. H. S.R.L.; a obligat pe pârâta S.C. G. S.A. la plata următoarelor cheltuieli de judecată: 827,06 lei taxă administrativă, 36.812,45 lei taxă arbitrală și 87.450 lei onorariu de avocat. Cu opinia separată a domnului arbitru I., în sensul respingerii cererii principale, ca neîntemeiată și a admiterii cererii de intervenție accesorie.

Excepțiile care au fost invocate de părți în cursul judecății, respectiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a tuturor avocaților care reprezintă S.C. A. S.R.L. (invocată de intervenienta S.C. H. S.R.L. la data de 5 septembrie 2018) și excepția tardivității invocării acestei excepții formulată de reclamanta A. S.R.L., cererea intervenientei S.C. H. S.R.L. de a se lua act de cererea ei de renunțare la judecata cererii de arbitrare și cererea de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului nr. x/101/2017 aflat pe rolul Tribunalului Mehedinți, cereri formulate de aceeași intervenientă, au fost soluționate de Tribunal la termenul din 26 septembrie 2018 în sensul respingerii lor ca nefondate, respectiv 13 decembrie 2018, unită cu fondul fiind doar excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, această unire cu fondul a excepției fiind justificată de împrejurarea că soluționarea ei impunea administrarea acelorași probe ca și cele necesare pentru soluționarea fondului, precum și faptul că, de modul de soluționare a acestei excepții, depinde și soluția asupra fondului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, la 1 iulie 2019, sub nr. x/2/2019, atât pârâta din dosarul arbitral S.C. G. SA cât și intervenienta S.C. H. S.R.L. au formulat acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

În drept, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de S.C. G. S.A. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. f) și h) C. proc. civ.

În drept, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de S.C. H. S.R.L. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. a), b), f) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 107F din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondate, acțiunile în anularea sentinței arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2017, formulate de reclamanta G. S.A. și intervenienta H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin administrator judiciar CII J.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta G. S.A., cât și intervenienta în interesul pârâtei H. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 28 februarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Recurenta intervenientă H. S.R.L. a criticat sentința nr. 107/F din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, la pronunțarea sentinței nr. 107F din 9 decembrie 2019, instanța Curții de Apel București a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că a soluționat greșit excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocaților desemnați de intimata în insolvență S.C. A. S.R.L.

Se arată că la termenul din 24 octombrie 2019, S.C. G. S.A. a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant cu privire la avocații desemnați să reprezinte în instanță intimata S.C. A. S.R.L.

Legat de documentele depuse la dosar de către avocatul care s-a prezentat în numele intimatei A., autoarea prezentului recurs a susținut că actul adițional nr. 2 la Contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 se referă expres doar la acțiunea în anulare formulată de S.C. G. S.A., aceasta însemnând, în opinia sa, că acest contract de asistență juridică nu dă dreptul avocaților S.C. A. S.R.L. să reprezinte sau să asiste această societate în ceea ce privește acțiunea în anulare formulată de H. S.R.L.

În altă ordine de idei, recurenta H. S.R.L. susține că înscrisurile depuse la dosar de A. S.R.L., societate aflată în insolvență, nu fac în mod legal dovada calității de reprezentant a avocaților angajați prin contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019, întrucât nu au fost respectate prevederile Legii nr. 85/2014, fiind vorba, mai precis, de nerespectarea dispozițiilor art. 58 alin. 1 lit. 1) și de art. 61 din Legea nr. 85/2014.

În acest sens, arată că, pentru a putea fi angajați avocați care să reprezinte în instanță debitorul aflat în insolvență, era necesar să fi fost întrunite două condiții, și anume, aceea ca avocații să fi fost desemnați de administratorul judiciar iar, ulterior, comitetul creditorilor să aprobe numirea și onorariul avocaților desemnați de administratorul judiciar.

Afirmând că art. 61 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o dispoziție imperativă a legii în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea avocaților debitorului aflat în insolvență și având în vedere că, față de cea de a doua condiție, referitoare la aprobarea numirii avocaților desemnați de administratorul judiciar și a onorariilor acestora de comitetul creditor, această aprobare trebuie, în mod evident, obținută înainte de semnarea contractului de asistență juridică, declarația (de confirmare mandat) anexată de intimată la contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 nu poate face dovada calității de reprezentant a avocaților indicați pe acest înscris.

Se mai arată că, după invocarea excepției lipsei calității de reprezentant la termenul din 24 octombrie 2019 și după depunerea la dosar a declarației mai sus-amintite, administratorul judiciar al S.C. A. S.R.L. a convocat la data de 8 noiembrie 2019 comitetul creditorilor, ordinea de zi propusă având un singur punct, și anume: „Aprobarea și reconfirmarea ofertelor/contractelor de asistență juridică (necesare formulării și susținerii acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, precum și reprezentării în instanță), în conformitate cu art. 58 alin. 1 lit. 1) și art. 61 din Legea nr. 85/2014, conform ofertelor/contractelor (Cabinet Avocat K., Cabinet Avocat L., M. & Asociații, N. & Asociații)”.

Față de aspectele anterior expuse, recurenta E. consideră că, prin votul comitetului creditorilor debitoarei SC A. S.R.L., așa cum este acesta înscris în procesul-verbal publicat în B.P.I. nr. 21482 din 12 noiembrie 2019, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2014 pentru confirmarea contractului de asistența juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 și a actelor adiționale la acesta, întrucât, pe de o parte, aprobarea comitetului creditorilor din data de 12 noiembrie 2019 este tardivă, fiind dată după 11 luni de la semnarea contractului și după ce contractul de asistență juridică a produs efecte, inclusiv în ceea ce privește reprezentarea debitorului SC A. S.R.L. în fața tribunalului arbitral, cu toate că nu fusese legal încheiat în lipsa respectivei aprobări, iar, pe de altă parte, această aprobare a comitetului creditorilor este mult prea sumar formulată, nefiind identificate contractele de asistență juridică, actele adiționale la acestea sau onorariile care ar fi fost aprobate.

Ca urmare, cu referire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, recurenta afirmă că instanța nu era în măsură să verifice, în baza înscrisurilor depuse de intimată, precum și a documentelor publicate în B.P.I, dacă actul adițional nr. 2 la contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 a fost aprobat, chiar și cu această întârziere de 11 luni, de către comitetul creditorilor, conform art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta mai arată ca înscrisurile depuse de intimată pentru dovedirea calității de reprezentant a avocaților care o reprezintă în instanță nu sunt încheiate legal, fapt dovedit și de calitatea menționată a clientului din contractul de asistență juridică: „CII J., administrator judiciar provizoriu, prin dna. J.”, mențiune înscrisă în contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 atât la începutul acestuia, atunci când sunt denumite părțile, cât și la sfârșit, în dreptul semnăturilor.

Cu referire la Cabinetul individual de insolvență J., desemnat administrator judiciar provizoriu prin Sentința civilă definitivă nr. 1133 din 26 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2017, de deschidere a procedurii insolvenței față de debitorul SC A. S.R.L., recurenta afirmă că acesta a fost confirmat în funcția de administrator judiciar prin hotărârea adunării creditorilor din data de 29 mai 2018, publicată în B.P.I. nr. 11252 din 5 iunie 2018, astfel încât, la data semnării contractului de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 CII J. nu mai era de 7 luni administrator judiciar provizoriu.

Fiind vorba de un contract semnat între un avocat și un practician în insolvență, recurenta susține că respectivele mențiuni din contractul de asistență juridică nu pot fi considerate simple erori.

În altă ordine de idei, recurenta semnalează faptul că suma înscrisă în contractul de asistență juridică, ca onorariu, este mai mare decât suma aprobată de comitetul creditorilor, așa încât aprobarea comitetului creditorilor pentru desemnarea avocaților care să reprezinte debitorul în insolvență, în sensul art. 61 din Legea nr. 85/2014, nu există.

Consideră, așadar, că, înscrisurile depuse la dosar de către SC A. S.R.L., societate aflată în insolvență, nu fac în mod legal dovada calității de reprezentant a avocaților angajați prin contractul de asistență juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019, astfel încât instanța era obligată să admită excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

Cu toate acestea, însă, prin încheierea de ședință din data de 28 noiembrie 2019, instanța a respins ca nefondată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, considerând „nerelevantă împrejurarea că s-ar fi aprobat încheierea contractului de asistență juridică pentru o sumă diferită de cea solicitată”, statuând, totodată că, „prin confirmarea mandatului, s-au ratificat și actele anterior efectuate în cauză”.

Recurenta redă, totodată, și un alt aspect reținut de instanță cu privire la această excepție, și anume, faptul că „excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este menită să apere partea reprezentată și nu este un mijloc pus la îndemâna părții adverse pentru a anihila apărările părții reprezentate”.

În plus, făcând trimitere la documentele depuse la dosar, recurenta S.C. H. S.R.L. arată că este înscrisă în tabelul preliminar de creanțe al debitoarei S.C. A. S.R.L. cu suma de 6.644.340,65 lei.

Recurenta încheie dezvoltarea acestui motiv de recurs arătând că încălcarea de către instanță a prevederilor art. 61 din Legea nr. 85/2014 cu privire la angajarea avocaților debitorului afectează direct drepturile sale, prin diminuarea nejustificată a sumelor aflate în patrimoniul societății, destinate acoperirii creanțelor creditorilor.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 608 alin. 1 lit. a) și b) C. proc. civ., recurenta E. afirmă că Tribunalul Arbitral a fost constituit și învestit în baza unei convenții arbitrale inclusă sub forma unei clauze compromisorii în Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015, respectiv clauza 20.6 prin care părțile au stabilit că se vor adresa Curții de Arbitraj Comercial Internațional pentru orice dispută în legătură cu contractul, astfel încât cererea de arbitrare care constituie obiectul prezentei cauze nu putea fi formulată și depusă decât de Antreprenor, ca parte în Contract.

În acest sens, recurenta arată că părțile litigiului arbitral care constituie obiectul dosarului nr. x/2017 sunt: Antreprenorul, adică Asocierea S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., în calitate de reclamantă, reprezentată la momentul depunerii cererii prin A., pe de o parte, și Beneficiarul S.C. G. S.A., în calitate de pârâtă, de cealaltă parte, la care s-a alăturat și S.C. H. S.R.L. care, venind în sprijinul apărării pârâtei, a dobândit calitatea de intervenientă.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în mod cu totul nelegal, prin Sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, tribunalul arbitral a modificat părțile litigiului, considerând că reclamantă este S.C. A. SRL, care ar fi formulat acțiunea în nume propriu. Toate acestea, în condițiile în care din suma de 2.475.186,34 lei la plata căreia a fost obligată nelegal G. S.A., suma de 1.806.211,11 lei se cuvine S.C. H. S.R.L pentru lucrările executate de aceasta, astfel cum reiese din Situația Interimară de Lucrări nr. 20, iar 668.975,23 lei reprezintă suma care se cuvine S.C. A. S.R.L. pentru lucrările executate de această societate.

Fiind acceptată, însă, de către tribunalul arbitral, schimbarea identității reclamantei, recurenta arată că a considerat aplicabile, în cauză, prevederile art. 608 alin. 1 lit. a) și b) C. proc. civ., întrucât, deși litigiul, astfel cum a fost modificat, nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, tribunalul arbitral a soluționat litigiul în temeiul unei convenții inoperante.

Pentru aceste motive, recurenta arată că, în temeiul art. 608 alin. 1 lit. a) și b) C. proc. civ., a solicitat desființarea sentinței arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul de arbitrare nr. x/2017, cauza urmând să fie trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Mehedinți, în temeiul art. 613 alin. 3 lit. a) C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte, autoarea recursului arată că, deși (la pagina 32 din sentință) instanța a sesizat discrepanța dintre calitatea reclamantei invocată prin acțiunea arbitrală și dispozitivul sentinței arbitrale, reținând, astfel, greșeala comisă de tribunalul arbitral, cu toate acestea, Curtea de Apel București a apreciat că această eroare poate fi acoperită, întrucât în motivarea hotărârii arbitrale se menționează în mod corect că cererea de chemare în judecată este făcută de către A. în numele Asocierii.

Cu referire la raționamentul instanței, recurenta arată că acesta este profund nelegal și nu reprezintă o simplă eroare de fapt, ci o încălcare flagrantă și evidentă a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, arătând că dispozitivul este partea esențială a oricărei sentințe, inclusiv a sentinței arbitrale, care se pune în executare silită, recurenta susține că greșeala comisă de către tribunalul arbitral prin menționarea în dispozitivul sentinței arbitrale a faptului că plata sumei care reprezintă obiectul acțiunii arbitrale trebuie făcută către societatea A. S.R.L., și nu către Asocierea care are calitatea de Antreprenor în contractul de lucrări publice, este o greșeală fundamentală, o încălcare gravă a dispozițiilor contractuale și legale, care nu poate fi acoperită prin mențiunile din motivarea sentinței arbitrale.

Recurenta arată, în esență, că, respingând acțiunile în anulare formulate de reclamante, instanța a încălcat normele de drept material conținute de art. 603, art. 425, art. 9 art. 13, art. 30 și art. 194 C. proc. civ., art. 24 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează faptul că partea care formulează cererea de chemare în judecată, în calitate de reclamantă, nu poate fi diferită de partea care figurează în dispozitiv în calitate de reclamantă și consfințesc dreptul la apărare, încălcat prin schimbarea identității reclamantei.

Astfel, în condițiile în care a fost reținută eroarea comisă de tribunalul arbitral cu privire la identitatea reclamantei menționată în dispozitiv, recurenta susține că instanța Curții de Apel București era obligată să procedeze la desființarea sentinței arbitrale nu doar în temeiul art. 608 alin. 1 lit. a) și b) C. proc. civ., ci, și în temeiul art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., întrucât sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul de arbitrare nr. x/2017 încalcă ordinea publică și multiple dispoziții imperative ale legii la care s-a făcut referire.

În cele ce urmează, autoarea recursului reiterează anumite critici, susțineri anterioare ce vizează tot hotărârea Tribunalului arbitral, subsumate motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. f) și h) C. proc. civ., și nu sentința recurată, care face obiectul prezentului demers judiciar.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ., recurenta subliniază faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Astfel, recurenta arată că, din suma de 2.475.186,34 lei solicitată de Antreprenor prin A., suma de 1.806.211,11 lei se cuvine S.C. H. S.R.L. pentru lucrările executate de acest asociat, conform Situației Interimare de Lucrări nr. 20, iar, 668.975,23 lei reprezintă suma care se cuvine S.C. A. S.R.L. pentru lucrările executate de această societate.

Cu toate acestea, arată că Tribunalul arbitral, cu majoritatea de doi la unu, a dispus ca S.C. A. S.R.L. să primească întreaga plată pentru Situația Interimară de Lucrări nr. 20, adică și suma care reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate de H.

Recurenta subliniază că cererea de arbitrare cu care a fost învestit tribunalul arbitral a fost formulată în numele Antreprenorului, iar suma reprezentând contravaloarea lucrărilor din Situația Interimară de Lucrări nr. 20 nu poate fi acordată doar unuia dintre asociați, A., așa cum au procedat cei doi arbitri.

Cu toate că a solicitat instanței anularea sentinței arbitrale atacate și, după rejudecarea fondului cauzei, respingerea cererii societății în insolvență A. pentru obligarea G. la plata sumei de 2.475.186,34 lei, ca  nefondată, cu privire la pronunțarea tribunalului arbitral asupra unor lucruri care nu s-au cerut, precum și cu privire la motivele invocate de S.C. G. S.A. în ceea ce privește aplicarea art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ., arată că instanța Curții de Apel București a reținut doar că acestea sunt „aspecte de temeinicie a hotărârii arbitrale, care nu sunt supuse analizei instanței învestite cu acțiunea în anulare”.

În continuare, autoarea recursului reia o serie de argumente susținute în fața Curții de Apel București referitoare la încălcările anumitor prevederi legale de către tribunalul arbitral, fără a formula critici concrete față de sentința recurată.

Cu referire la fondul litigiului, recurenta E. susține că a demonstrat nelegalitatea sentinței arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 pronunțată în majoritate de cei doi arbitri sub trei aspecte: pretinsa reziliere a Contractului, preluarea contractului de către H., precum și plata deja efectuată către Antreprenor a sumei pretinsă de A.

În continuare, autoarea recursului reiterează anumite critici, susțineri anterioare ce vizează tot hotărârea Tribunalului arbitral, și nu sentința recurată.

Cu privire la aspectele prezentate, încadrate de către reclamantă ca motive de anulare prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. f) și h) C. proc. civ., recurenta susține că, în cuprinsul Sentinței nr. 107F din 19 decembrie 2019, instanța a arătat că acestea reprezintă „chestiuni de fond, care țin de temeinicia soluției adoptate de tribunalul arbitral și care nu pot fi analizate în cadrul acțiunii în anulare a sentinței arbitrale”, or, în opinia sa, această interpretare dată de instanță este eronată, întrucât, aplicarea art. 608 alin. 1 lit. f) și h) din Cod nu implică excluderea motivelor „de fapt” sau „de temeinicie”, așa cum consideră instanța.

Făcând referire la practica judecătorească, recurenta afirmă că instanțele s-au pronunțat asupra modului în care noțiunile de „ordine publică” și „dispoziții imperative ale legii” trebuie interpretate și aplicate pentru judecarea unei acțiuni în anulare îndreptată împotriva unei sentințe arbitrale. Astfel, încălcarea normelor de ordine publică sau a dispozițiilor imperative ale legii prin modul în care a fost soluționat litigiul arbitral, inclusiv în ceea ce privește aspectele „de fapt”, constituie motiv de nelegalitate a sentinței arbitrale, în sensul art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ.

Așa fiind, recurenta consideră că nu există niciun argument de fapt sau de drept care să interzică instanței să ia în considerare aspectele care țin de fondul cauzei, în măsura în care dispoziții imperative ale legii au fost încălcate de către tribunalul arbitral.

Prin urmare, întrucât instanța a refuzat să analizeze motivele de anulare pe care recurenta le-a invocat în raport de Sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, considerând, în mod nelegal, că nu se poate pronunța asupra aspectelor detaliate privind pronunțarea tribunalului arbitral asupra unor lucruri care nu s-au cerut, modificarea nelegală a cererii de arbitrare în urma căreia reclamanta nu a mai fost Asocierea în calitate sa de Antreprenor, ci S.C. A. SRL în nume propriu, pretinsa reziliere a Contractului (unicul motiv invocat de tribunalul arbitral pentru admiterea acțiunii arbitrale), preluarea contractului de către H. și plata deja efectuată către Antreprenor a sumei pretinsă de S.C. A. S.R.L., recurenta apreciază că Sentința nr. 107F din 19 decembrie 2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, astfel încât, în opinia sa, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, autoarea recursului arată că cel mai important și mai evident motiv de anulare a Sentinței arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, invocat ca atare atât de S.C. H. S.R.L., cât și de S.C. G. S.A., motiv prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., este reprezentat de încălcarea de către tribunalul arbitral a art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum și a art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice din 18 februarie 2016 de aplicare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 40/2015.

În opinia recurentei, acestea reprezintă dispoziții imperative prohibitive ale legii, care au fost încălcate prin Sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, tribunalul arbitral hotărând în mod nelegal plata sumei de 2.475.186,34 lei către S.C. A. S.R.L., în condițiile în care această sumă fusese primită de G. S.A. în urma cererii de plată aprobată de Autoritatea de Management pentru S.C. H. S.R.L.

Procedând la analiza argumentelor invocate, autoarea prezentului demers judiciar arată că instanța a hotărât în sensul că art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum și art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016 „nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral întrucât, din analiza hotărârii arbitrale pronunțate, nu rezultă că la repartizarea sumelor acordate prin sentința arbitrală către pârâta din prezenta cauză, A., în calitate de lider al Asocierii, membrii Asocierii ar trebui să intre în concurs cu creditorii A., aflată în prezent în insolvență” (pag. 38 din sentință).

Se mai învederează că, pe aceeași pagină din sentință, instanța a reținut că „solicitarea de plată nu s-a făcut în mod expres în contul unic de insolvență al A., iar dispozitivul sentinței arbitrale nu menționează acest aspect”.

Recurenta arată că aceste argumente ale Curții de Apel București sunt profund eronate, neavând nicio legătură cu situația de fapt sau de drept din prezenta cauză.

Fără a nega faptul că, în dispozitivul sentinței arbitrale, nu sunt menționate datele de identificare ale contului bancar în care ar urma să se facă plata, recurenta afirmă că, potrivit celor arătate de reprezentanții S.C. A. S.R.L. atât în fața tribunalului arbitral, cât și în fața instanței, la judecarea acțiunilor în anulare, administratorul judiciar a închis toate conturile A., cu excepția „contului unic de insolvență”.

Astfel, se arată că o mare parte a discuțiilor și argumentelor prezentate de părți în fața tribunalului arbitral s-au axat pe necesitatea, invocată de A. și contrazisă de recurente, ca plata sumei de 2.475.186,34 lei, care face obiectul cauzei de față, stabilită conform Certificatului Interimar de Plată nr. 21 din 30 octombrie 2017 și Situației Interimare de Lucrări nr. 20 emise în cadrul Acordului contractual nr. 10003/2015, să fie făcută în contul unic de insolvență al A.

Recurenta susține că, în cuprinsul Sentinței arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, cei doi arbitri care au format opinia majoritară au arătat că „odată ce reclamanta A. S.R.L a intrat în procedură de insolvență, deschiderea contului de insolvență și încasarea tuturor sumelor de bani cuvenite insolventului reprezintă o obligație legală în conformitate cu art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, acest cont fiind, de altfel, notificat pârâtei prin adresa nr. 3300 din 9 noiembrie 2017”.

În aceste condiții și având în vedere că suma de 2.475.186,34 lei nu ar putea fi plătită, legal, în numerar, recurenta consideră că nu există niciun temei care să susțină argumentul instanței în sensul că tribunalul arbitral nu a dispus ca plata să se facă în contul unic de insolvență al S.C. A. S.R.L.

În ceea ce privește argumentul instanței, potrivit căruia, din cuprinsul sentinței arbitrale nu ar rezulta că membrii Asocierii ar trebui să intre în concurs cu creditorii A., aflată, în prezent, în insolvență, recurenta solicită a se observa că, în cuprinsul raportului privind măsurile întreprinse de către administratorul judiciar nr. 25 din 18 aprilie 2019, publicat în B.P.I. nr. 7969 din 17 aprilie 2019, se arată că sumele acordate A. prin sentința arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019 vor fi plătite furnizorilor/creditorilor debitorului A.

Recurenta arată că instanța nici nu a menționat vreun temei de fapt sau de drept care să poată sprijini argumentul sus-menționat, în sensul că membrii Asocierii care au executat lucrările în cauză (în speță H., care urma să primească 1.806.211,11 lei pentru lucrările executate nemijlocit din S.I.L. nr. 20) nu ar urma să intre în concurs cu creditorii A., cu atât mai mult cu cât tribunalul arbitral a considerat că ar fi fost reziliat Acordul Contractual nr. 10003 din 10 august 2015.

Față de cele mai sus arătate, recurenta conchide în sensul că instanța a hotărât în mod nelegal că art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum și art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 93/2016 nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral.

Așa fiind, recurenta consideră că Sentința nr. 107F din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2019, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanța încălcând ea însăși prevederile art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum și art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016, în conformitate cu care nu poate fi schimbată destinația sumelor provenite din fondurile cu care a fost finanțat Acordul Contractual nr. 10003 din 10 august 2015 și care au fost virate Beneficiarului G. S.A. de către Autoritatea de Management prin mecanismul cererilor de plată.

De asemenea, întrucât a respins motivul de anulare a sentinței arbitrale referitor la plata sumei 2.475.186,34 lei, deja efectuată către Asociere, recurenta apreciază că instanța a aplicat greșit normele de drept material reprezentate de Ordinul de Ministru nr. 6906 din 23 noiembrie 2017 al Ministerului Fondurilor Europene.

În încheiere, menționând că, în susținerea recursului, se va folosi de probele aflate la dosarul cauzei, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului și casarea în totalitate a Sentinței nr. 107F din 19 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2019, urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea A. S.R.L. pentru obligarea G. SA. la plata sumei de 2.475.186,34 lei, precum și la plata sumei de 152.089,51 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Totodată, solicită admiterea cererii de intervenție formulată de S.C. H. S.R.L., cu obligarea S.C. A. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situația în care va fi găsit admisibil în principiu.

Declarația de recurs și motivele de recurs au fost comunicate la 9 martie 2020 atât intimatei A. S.R.L., cât și recurentei G. S.A.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare la 2 aprilie 2020, cu respectarea termenului legal, formulând apărări și față de recursul G. S.A.

Cu privire la recursul formulat de H. S.R.L., a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în temeiul art. 493 alin. (6)-(7) C. proc. civ., a solicitat fixarea unui termen de judecată în vederea soluționării recursurilor, cu citarea părților, în ipoteza în care raportorul va aprecia că recursurile sunt admisibile în principiu.

Întâmpinarea A. S.R.L. a fost comunicată recurentei H. S.R.L. la 28 aprilie 2020 și la 27 aprilie 2020 recurentei G. S.A.

Recurenta H. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Împotriva aceleiași sentințe, la data de 26 februarie 2020, S.C. G. S.A. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței care a pronunțat hotărârea atacată, cu obligarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluționarea prezentului litigiu.

După o amplă expunere a situației de fapt și a parcursului procesual, autoarea recursului formulează critici față de sentința primei instanțe.

Astfel, având în vedere că, prin hotărârea nr. 107/2019 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins ca nefondată inclusiv acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 formulată de S.C. G. S.A., recurenta arată că, față de motivele invocate de S.C. G. S.A., instanța a reținut, în principal, că acestea nu se subsumează dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., deoarece ar viza greșita judecată a procesului în fapt sau în drept de către tribunalul arbitral, deci aspecte ce țin de legalitatea și temeinicia hotărârii, ce nu s-ar încadra în motivele de anulare a hotărârii arbitrale.

Recurenta consideră că o atare soluție a instanței reprezintă de fapt o denegare de dreptate, în sensul că judecătorul fondului a refuzat să analizeze cele mai importante argumente ale acțiunii în anulare,

Refuzând să judece, recurenta susține că judecătorul fondului a încălcat dreptul G. S.A. la un proces echitabil, fiind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, autoarea recursului învederează că, în unele situații, hotărârea atacată cuprinde observații ale judecătorului care sunt în vădită contradicție cu datele concrete ale speței, astfel încât, în opinia recurentei, aceste ipoteze eronate de la care pleacă judecătorul cauzei reprezintă o încălcare a obligației magistratului de a stărui în aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În susținerea afirmației sale, recurenta oferă două exemple. Unul dintre acestea vizează o pretinsă reținere eronată a instanței de fond cu privire la contul în care petenta A. a solicitat plata sumei solicitate prin cererea formulată în fața Tribunalului arbitral, contrazisă de unele considerente din hotărârea arbitrală aflate la paginile 69 și 80, reproduse de recurentă.

Prin celălalt exemplu oferit, recurenta învederează faptul că instanța a respins, fără a analiza pe fond motivul de nulitate a hotărârii arbitrale întemeiat pe încălcarea de către instanța arbitrală a prevederilor imperative ale art. 14 și 15 C. civ., referitoare la buna credință și abuzul de drept, reținând că „aspectele privind prezumția de bună-credință și abuzul de drept pretins efectuat de pârâta A. din prezenta cauză nu au fost invocate în apărările formulate în cadrul dosarului arbitral și nu au fost supuse analizei tribunalului arbitral”.

Față de cele reținute de instanță, recurenta susține că buna sau reaua-credință a părților a fost pe larg dezbătută și analizată în arbitraj, oferind, în acest sens, drept exemple, unele pasaje din considerentele hotărârii arbitrale, indicate de recurentă la pag. 65 și 68 din respectiva hotărâre.

În opinia recurentei, aceste situații fac dovada faptului că judecătorul fondului a judecat cauza contra adevărului incontestabil ce rezultă din dosar, încălcând, astfel, regula imperativă prescrisă de art. 22 alin. 2 C. proc. civ., cu consecința vătămării dreptului S.C. G. S.A. la un proces echitabil, fiind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, recurenta arată că își menține în totalitate argumentele vizând motivele de nulitate ale hotărârii arbitrale, făcând în acest sens trimitere la toate apărările ridicate în fața instanței de fond, care fac parte integrantă din acest recurs.

Pentru rațiuni practice, menționează că aceste argumente nu vor fi reluate în prezentul document, care se va axa doar pe motivele de nelegalitate ale hotărârii de fond, însă, arată că solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să observe că, practic, marea majoritate a acestor motive de anulare a hotărârii arbitrale nu au fost analizate de instanța de fond, motiv pentru care, admițând recursul și trimițând cauza spre rejudecare Curții de Apel București, solicită ca instanța de recurs să îndrume instanța de rejudecare să analizeze efectiv toate apărările ridicate de G.

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține incidența acestuia prin aceea că instanța a refuzat să judece cererea în anulare formulată de G.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, în prezenta cauză, instanța de fond a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, întemeindu-se pe o interpretare eronată a art. 575 alin. 2 C. proc. civ.

Pornind de la această prevedere, recurenta afirmă că instanța de fond a definit „domeniul ordinii publice procedurale în arbitraj” (care, potrivit instanței, diferă de domeniul ordinii publice în procedura judiciară) ca incluzând exclusiv următoarele: „principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. 2, denegarea de dreptate, art. 8-10, egalitatea, dreptul de dispoziție al părților, obligațiile părților în desfășurarea procesului, art. 12-16, buna-credință, dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea, nemijlocirea, art. 19-21, continuitatea, respectarea principiilor fundamentale, încercarea de împăcare a părților, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și (6) referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului și la art. 23 referitor la respectul cuvenit justiției”.

Drept urmare, potrivit susținerilor recurentei, instanța de fond a apreciat că aplicarea motivului prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ. („hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii”) trebuie verificat exclusiv prin raportare la prevederile enumerate mai sus. În completarea acestui raționament, autoarea recursului arată că, în accepțiunea instanței, toate motivele de anulare invocate de G. sunt simple critici ce țin de netemeinicia hotărârii arbitrale și care nu s-ar încadra în această enumerare, recurenta concluzionând în sensul că această interpretare restrictivă a condus instanța de fond la adoptarea unei hotărâri nelegale.

Detaliind susținerea potrivit căreia analiza instanței de fond cu privire la aplicarea principiilor prevăzute de art. 575 alin. (2) C. proc. civ. este eronată, recurenta arată că prevederile enumerate mai sus nu sunt singurele principii fundamentale ale procesului civil ce se aplică în egală măsură în arbitraj. Mai mult, chiar prin raportare la principiile apreciate de instanță ca fiind aplicabile în arbitraj, precizează că verificarea incidenței motivelor de anulare invocate de G. implică inclusiv aprecierea unor aspecte ce țin de temeinicia și legalitatea hotărârii arbitrale.

Recurenta critică sentința recurată arătând că analiza instanței se concentrează exclusiv pe art. 575 alin. (2) C. proc. civ., cu ignorarea oricăror altor reguli aplicabile, or, potrivit art. 575 alin. (1) C. proc. civ., „(1) Judecata arbitrală se desfășoară potrivit regulilor procedurale stabilite la art. 576. (2)”, articol care, la rândul lui, prevede „(2) Când părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică dispozițiile art. 619 alin. (3).” Totodată, evocă dispozițiile art. 619 alin. 3 din același Cod, potrivit căruia, dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.

Față de momentul înregistrării acțiunii arbitrale pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (7 decembrie 2017), autoarea recursului menționează că, în temeiul art. 575 alin. (2), coroborat cu art. 576 alin. (1) și cu art. 619 C. proc. civ., procedura arbitrală a fost guvernată de Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în vigoare până la 31 decembrie 2017

(Regulile),

iar, în temeiul art. 576 alin. (1) C. proc. civ., legea procedurală română, lege de la locul arbitrajului, reprezintă dreptul procedural comun aplicabil litigiului arbitral, ce se va aplica în completarea Regulilor.

Așadar, în accepțiunea recurentei, analiza instanței de fond pare să fi pierdut din vedere faptul că, în cauză, părțile au ales să supună orice litigiu arbitrajului instituționalizat administrat de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Mai mult, arată că însuși Codul de procedură civilă dedică titlul VII din Cartea a IV-a arbitrajului instituționalizat (art. 616-621), prevăzând în acest caz reguli speciale, cum ar fi cele privind regulile procedurale aplicabile, ce trebuie aplicate cu prioritate față de prevederile de drept comun privind judecata în arbitraj, prevăzute de art. 576 C. proc. civ.

Evocând principiile aplicabile procedurii arbitrale, astfel cum acestea sunt prevăzute în mod expres de art. 7 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României

(

Regulile

),

recurenta constată că, suplimentar față de lista pretins exhaustivă prezentată de instanța de fond și contrar analizei acesteia care a concluzionat în secțiunea referitoare la soluționarea cererii de arbitrare formulate de arbitrul O. că „dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil [...] nu este inclus în domeniul ordinii publice în arbitra]”, Regulile prevăd obligația tribunalului arbitral de a respecta dreptul părților la un proces echitabil.

Mai mult, recurenta arată că Regulile prevăd în mod expres faptul că drepturile procedurale trebuie exercitate de părți cu bună-credință, cu respectarea scopului pentru care au fost instituite.

Totodată, autoarea recursului afirmă că, deși nu sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, aceste prevederi sunt imperative și se înscriu în mod evident în sfera ordinii publice aplicabile în arbitraj, astfel încât, prin ignorarea lor, instanța de fond a refuzat să analizeze argumentele G., prezentate în susținerea acțiunii în anulare.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, și prin raportare la principiile apreciate de instanță ca fiind aplicabile în arbitraj, verificarea incidenței motivelor de anulare invocate de G. implica inclusiv aprecierea unor aspecte ce țin de legalitatea hotărârii arbitrale.

Evocând art. 22 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de fond, judecătorul, verificând corecta aplicare a art. 22 C. proc. civ. de către Tribunalul Arbitral, trebuia să analizeze inclusiv aspecte ce țin de legalitatea și de temeinicia hotărârii arbitrale.

Așadar, în opinia recurentei, analiza respectării principiilor fundamentale ale procesului civil, aplicabile în mod direct în arbitraj în temeiul art. 575 alin. (2) C. proc. civ., implica inclusiv verificarea hotărârii arbitrale, din perspectiva respectării rolului activ al tribunalului arbitral, exercitat cu scopul de a pronunța o hotărâre arbitrală temeinică și legală.

În acest context, cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a A., G. precizează că toate aspectele privind „analiza acordului de asociere, interpretarea voinței părților acestui contract în ce privește persoana care poate solicita în ins