ÎCCJ, decizie (scj.ro #82982)

Acțiune în anulare întemeiată pe art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă. Invocarea unor norme legale cu caracter dispozitiv. Consecințe Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul Index alfabetic: acțiune în anulare - hotărâre arbitrală - cerere reconvențională - tardivitate C. proc. civ., art. 135, art. 357 alin. (2), art. 364 lit. i) În sfera motivului de anulare reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greșită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de strictă interpretare și neputând constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale. Astfel, nu se poate invoca art. 364 lit. i) C. proc.

civ. ca motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în sensul că aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii, cu referire strictă la aplicarea greșită a sancțiunii tardivității cererii reconvenționale formulate peste termenul prevăzut de lege, prevederile art. 135 raportate la cele ale art. 357 C. proc. civ. neavând caracterul unor norme imperative. Secția comercială, Decizia nr. 693 din 16 februarie 2011 Prin hotărârea nr. 147/14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara s-a admis acțiunea precizată a reclamantei SC Y. România SRL, fostă SC M.G. România SRL și fostă SC S.I.

SRL, împotriva pârâtei SC E. S.A.; a obligat pârâta la plata sumei de 713.045,11 lei reprezentând: 623.400,77 lei debit restant și 89.644,34 lei penalități actualizate până la data de 9 decembrie 2009; a obligat pârâta la plata penalităților până la data plății integrale a debitului și la plata cheltuielilor arbitrale constând în taxă arbitraj în sumă de 9.838,58 lei, onorariu avocat în sumă de 27.000 lei, cheltuieli de deplasare în sumă de 696,6 lei. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut că părțile au încheiat trei contracte de subantrepriză referitor la obiectivele K. Satu Mare, K. Timișoara 2, K. Timișoara 1, primele două contracte, astfel cum au fost modificate prin acordurile încheiate între părți.

Debitele datorate au fost confirmate de pârâtă cu ocazia acordurilor mai sus menționate, privitoare la modalitatea de plată (…). S-a mai reținut că la termenul din data de 19 octombrie 2009 reprezentanții pârâtei și-au însușit punctul de vedere din adresa nr. 2562/2009 prin care reprezentantul pârâtei a confirmat debitele restante și a solicitat un termen scurt în vederea încheierii unei înțelegeri și a depus un script intitulat precizare la întâmpinare prin care s-a reiterat punctul de vedere potrivit căruia sumele solicitate de reclamantă nu sunt exigibile, întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, înțelegând să-și dovedească afirmațiile doar cu înscrisuri. La termenul din 9 decembrie 2009, Tribunalul arbitral a constatat că beneficiarul final SC K. a confirmat că a achitat pârâtei întreaga sumă datorată.

S-a reținut că pârâta nu a răspuns la interogatoriul depus de către reclamantă, solicitând totodată admiterea unui interogatoriu pentru reclamantă. Tribunalul arbitral a apreciat că scriptul intitulat „note de ședință” depus de către reclamantă nu este tardiv formulat, nu modifică cererea inițială, ci a mărit doar câtimea obiectului cererii. Pe de altă parte, potrivit precizării reprezentanților pârâtei, scriptul intitulat note de ședință, depus la termenul 9 decembrie 2009 are valoarea unei completări de întâmpinare și de cerere reconvențională, fără a fi în măsură să se precizeze temeiul de drept de către avocatul reclamantei.

Tribunalul arbitral, având în vedere dispozițiile imperative referitor la obligativitatea formulării apărării raportat la prima zi de înfățișare, a apreciat că cererea reconvențională este tardiv formulată, iar în ceea ce privește cererea reclamantei aceasta nu a fost modificată sau completată, fiind pe deplin aplicabil art. 132 alin. (2) C. proc. civ. S-a reținut că reprezentanții pârâtei și-au însușit punctul de vedere din adresa nr. 2562/2009, prin care se confirmă debitele restante, dar se arată că în această cauză ar trebui să se lămurească unele aspecte, fapt pentru care ar dori să depună corespondența cu beneficiarul final.

Față de aceste aspecte, Tribunalul Arbitral a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată, având în vedere adresa nr. 2562/2009 emisă de SC E. SA, prin care se confirmă debitele restante, prin reprezentantul legal al societății, administrator delegat R.R., având valoare de act juridic unilateral cu caracter irevocabil, a cărei valabilitate nu a fost contestată niciodată, fiind însușită la termene succesive de reprezentanții legali ai pârâtei; adresa nr. 1473/2009 emisă de SC K. România, în calitate de beneficiar final prin care se confirmă faptul plății integrale a obiectivelor realizate, ceea ce duce la concluzia recepționării cantitative și calitative a lucrărilor executate. În consecință, Tribunalul arbitral a apreciat că pârâta nu are niciun motiv temeinic de a refuza plata către reclamantă; refuzul de a răspunde la interogatoriul formulat de către reclamantă are consecința aplicării dispozițiilor art. 225 C.proc.

civ.(…) Acțiunea în anulare formulată de SC Y. România S.R.L. a fost respinsă prin sentința nr. 22 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, Secția comercială. În considerentele sentinței, instanța de fond a avut în vedere că, potrivit art. 364 C. proc.

civ.: „hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art.353^3; f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri; h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii”.

A reținut că, din interpretarea dispozițiilor arătate mai sus, legiuitorul a înțeles să prevadă în mod limitativ situațiile în care se poate ataca cu acțiune în anulare o hotărâre arbitrală, ceea ce înseamnă că nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru motivele anume indicate de textul de lege arătat mai sus, această cale procedurală nefiind una devolutivă, instanța, fiind ținută să verifice doar dacă acțiunea în anulare poate fi desființată pentru unul din motivele expres și limitativ arătate la art. 364 lit. a) – i) C.proc.civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Astfel, s-a avut în vedere că reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc.

civ., respectiv că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. Curtea a constatat că, prin hotărârea pronunțată, tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. În opinia Curții, dispozițiile art. 135 C. proc. civ., prin care se stabilește judecarea separată a cererii reconvenționale introduse cu încălcarea termenului stabilit de lege, se referă numai la procedura judiciară și nu își găsesc aplicarea în arbitraj. Termenul de depunere a cererii reconvenționale în cadrul arbitrajului este un termen imperativ, față de necesitatea judecării cu celeritate a acțiunii arbitrale.

Având în vedere momentul formulării (respectiv la ultimul termen de judecată din cadrul arbitrajului) și caracterul lapidar al cererii reconvenționale, care nu întrunește condițiile esențiale prevăzute de lege pentru cererea principală – prin lipsa unui obiect clar determinat și a valorii cererii, mod de calcul, motive de fapt și de drept – instanța a considerat că soluția dată de tribunalul arbitral este legală și temeinică, prin această cerere pârâta, urmărind de fapt doar tergiversarea soluționării litigiului arbitral.(…) Împotriva deciziei SC E. SA Timișoara a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: - În mod greșit s-a considerat de către prima instanță că cererea reconvențională este tardivă, aplicând greșit legea fie în situația în care nu a admis ca fiind posibilă completarea dispozițiilor din procedura arbitrală cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în situația în care a considerat că este aplicabilă o sancțiune ce nu este cuprinsă în procedura arbitrală, care se susține că ar trebui aplicată restrictiv. Recurenta a arătat că în dispozițiile arbitrale este prevăzut termenul în care se poate formula cererea reconvențională, însă nu se prevede care ar fi sancțiunea în cazul nerespectării termenului. - Sentința arbitrală a încălcat dispozițiile imperative ale art. 135 C. proc.

civ. Recurenta a considerat că formularea cererii reconvenționale cu încălcarea termenului prevăzut de art. 357 alin. (2) C. proc. civ. nu este sancționată cu decăderea, ci cu disjungerea – în absența acordului reclamantei de a fi judecată odată cu acțiunea principală și în lipsa unei strânse legături cu aceasta – fiind aplicabile dispozițiile art. 135 C. proc. civ. Cum tribunalul arbitral a respins cererea reconvențională ca tardivă, recurenta a apreciat că i s-a adus o vătămare, prin producerea unui prejudiciu în sensul că, judecarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală compensare între cele două debite, în eventualitatea admiterii ei. Pe acest aspect s-a susținut incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a constatat următoarele: Criticile recurentei se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 135 C. proc. civ. raportat la cele ale art. 357 alin. (2) C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că – în situația în care cererea reconvențională (în procedura arbitrală) este depusă cu depășirea termenului prevăzut de alin. (2) al art. 357 C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă – în lipsa acordului celeilalte părți de a fi soluționată împreună cu cererea principală – este disjungerea, iar nu decăderea.

În principiu, susținerile recurentei sunt conforme cu prevederile legale incidente, în sensul că art. 357 C. proc. civ. reglementează situația cererii reconvenționale în cadrul procedurii arbitrale, respectiv că pârâtul (în situația în care are pretenții împotriva reclamantei, derivând din același raport juridic) poate formula cerere reconvențională în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de înfățișare, cerere ce trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală. Deopotrivă, dispozițiile art. 135 C. proc. civ. au aplicabilitate și în cadrul acestei proceduri speciale, ele venind să completeze dispozițiile referitoare la procedura arbitrală.

Înalta Curte a considerat necesară expunerea acestor considerente date fiind considerentele contrare ale instanței de fond pe acest aspect, care – deși eronate - nu sunt de natură a atrage casarea ori modificarea sentinței ce face obiectul analizei în această cale de atac. Ceea ce este esențial a se reține în cauză, iar instanța de fond a apreciat în mod corect asupra acestei chestiuni, este faptul că acțiunea în anulare promovată împotriva unei hotărâri arbitrale este limitată strict la cazurile prevăzute de art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ. În cauză, titulara acțiunii în anulare a invocat ca motiv de desființare a hotărârii arbitrale lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în sensul că aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii cu referire strictă la aplicarea greșită a sancțiunii tardivității cererii reconvenționale formulate peste termenul prevăzut de lege.

Ori, prevederile art. 135 raportate la cele ale art. 357 C. proc. civ. nu au caracterul unor norme imperative, ci dispozitive, de vreme ce este reglementată posibilitatea judecării separate a cererii reconvenționale, afară de cazul când părțile consimt să se judece împreună. Formularea folosită de textele articolelor menționate, prin care se lasă la latitudinea părților opțiunea de a nu fi sancționată nerespectarea termenului de depunere a cererii, se deduce caracterul dispozitiv al normei. Așa fiind, prin soluția dată cererii reconvenționale instanța nu a încălcat ordinea publică, nici bunele moravuri și nici dispozițiile imperative ale legii, dispozițiile art. 135 C. proc. civ., neavând un asemenea caracter.

În consecință, în sfera motivului de anulare reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greșită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de strictă interpretare și nu poate constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale. Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei cu privire la faptul că i s-ar fi produs o vătămare, constând în aceea că soluționarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală compensare între debite, susținere lipsită de orice fundamentare și totodată contradictorie.

Astfel, pe de o parte se susține că, în situația depunerii cererii reconvenționale peste termenul prevăzut de lege, instanța trebuia să dispună disjungerea și judecarea separată a acesteia, iar, pe de altă parte, susține că ar fi trebuit ca cererile să fie judecate împreună, deși nu contestă depunerea reconvenționalei peste termen și nici refuzul părții adverse ca cele două cereri să fie judecate împreună. Chiar în situația în care s-ar fi dat eficiență dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., cererile nu ar fi putut fi soluționate împreună, iar scopul urmărit de pârâta-reclamantă - acela de a obține o eventuală compensare a debitelor reciproce - nu ar fi putut fi atins. În concluzie, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât recurenta nu a putut demonstra existența unei vătămări dat fiind că, în cauza dedusă judecății, vătămarea nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Față de considerentele arătate, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.