ÎCCJ, decizie (scj.ro #82982)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82982) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în anulare întemeiată pe art. 364 lit. i) din Codul de procedură

civilă. Invocarea unor norme legale cu caracter dispozitiv.

Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acțiune în anulare

- hotărâre arbitrală

- cerere reconvențională

- tardivitate

C. proc. civ., art. 135, art. 357 alin. (2), art. 364 lit. i)

În sfera motivului de anulare reglementat de art. 364  lit. i)

C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea

greșită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de

strictă interpretare și neputând constitui un pretext pentru

examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale.

Astfel, nu  se poate invoca art. 364 lit. i) C. proc. civ. ca

motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în sensul că aceasta

încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile

imperative ale legii, cu referire strictă la aplicarea greșită a

sancțiunii tardivității cererii reconvenționale formulate

peste termenul prevăzut de lege, prevederile art. 135 raportate la cele

ale art. 357 C. proc. civ. neavând caracterul unor norme imperative.

Secția comercială, Decizia nr. 693 din 16 februarie

2011

Prin hotărârea nr. 147/14 decembrie 2009

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara s-a admis

acțiunea precizată a reclamantei SC Y. România SRL, fostă SC

M.G. România SRL și fostă SC S.I. SRL, împotriva pârâtei SC E. S.A.;

a obligat pârâta la plata sumei de 713.045,11 lei reprezentând: 623.400,77 lei

debit restant și 89.644,34 lei penalități actualizate până

la data de 9 decembrie 2009; a obligat pârâta la plata penalităților

până la data plății integrale a debitului și la plata

cheltuielilor arbitrale constând în taxă arbitraj în sumă de 9.838,58

lei, onorariu avocat în sumă de 27.000 lei, cheltuieli de deplasare în

sumă de 696,6 lei.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a

reținut că părțile au încheiat trei contracte de

subantrepriză referitor la obiectivele K. Satu Mare, K. Timișoara 2,

K. Timișoara 1, primele două contracte, astfel cum au fost modificate

prin acordurile încheiate între părți.

Debitele datorate au fost confirmate de pârâtă cu ocazia

acordurilor mai sus menționate, privitoare la modalitatea de plată

(…).

S-a mai reținut că la termenul din data de 19

octombrie 2009 reprezentanții pârâtei și-au însușit punctul de

vedere din adresa nr. 2562/2009 prin care reprezentantul pârâtei a confirmat

debitele restante și a solicitat un termen scurt în vederea încheierii

unei înțelegeri și a depus un script intitulat precizare la

întâmpinare prin care s-a reiterat punctul de vedere potrivit căruia

sumele solicitate de reclamantă nu sunt exigibile, întrucât reclamanta nu

și-a îndeplinit obligațiile contractuale, înțelegând

să-și dovedească afirmațiile doar cu înscrisuri.

La termenul din 9 decembrie 2009, Tribunalul arbitral a

constatat că beneficiarul final SC K. a confirmat că a achitat

pârâtei întreaga sumă datorată. S-a reținut că pârâta nu a

răspuns la interogatoriul depus de către reclamantă, solicitând

totodată admiterea unui interogatoriu pentru reclamantă.

Tribunalul arbitral a apreciat că scriptul intitulat „note

de ședință” depus de către reclamantă nu este tardiv

formulat, nu modifică cererea inițială, ci a mărit doar

câtimea obiectului cererii. Pe de altă parte, potrivit precizării

reprezentanților pârâtei, scriptul intitulat note de

ședință, depus la termenul 9 decembrie 2009 are valoarea unei

completări de întâmpinare și de cerere reconvențională,

fără a fi în măsură să se precizeze temeiul de drept

de către avocatul reclamantei.

Tribunalul arbitral, având în vedere dispozițiile

imperative referitor la obligativitatea formulării apărării

raportat la prima zi de înfățișare, a apreciat că cererea

reconvențională este tardiv formulată, iar în ceea ce

privește cererea reclamantei aceasta nu a fost modificată sau

completată, fiind pe deplin aplicabil art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

S-a reținut că reprezentanții pârâtei și-au

însușit punctul de vedere din adresa nr. 2562/2009, prin care se

confirmă debitele restante, dar se arată că în această

cauză ar trebui să se lămurească unele aspecte, fapt pentru

care ar dori să depună corespondența cu beneficiarul final.

Față de aceste aspecte, Tribunalul Arbitral a apreciat

că acțiunea reclamantei este întemeiată, având în vedere adresa

nr. 2562/2009 emisă de SC E. SA, prin care se confirmă debitele

restante, prin reprezentantul legal al societății, administrator delegat

R.R., având valoare de act juridic unilateral cu caracter irevocabil, a

cărei valabilitate nu a fost contestată niciodată, fiind

însușită la termene succesive de reprezentanții legali ai

pârâtei; adresa nr. 1473/2009 emisă de SC K. România, în calitate de

beneficiar final prin care se confirmă faptul plății integrale a

obiectivelor realizate, ceea ce duce la concluzia recepționării

cantitative și calitative a lucrărilor executate.

În consecință, Tribunalul arbitral a apreciat că

pârâta nu are niciun motiv temeinic de a refuza plata către

reclamantă; refuzul de a răspunde la interogatoriul formulat de

către reclamantă are consecința aplicării

dispozițiilor art. 225 C.proc. civ.(…)

Acțiunea în anulare formulată de SC Y. România S.R.L.

a fost respinsă prin sentința nr. 22 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, Secția comercială.

În considerentele sentinței, instanța de fond a avut

în vedere că,

potrivit art. 364 C. proc. civ.:

„hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin

acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: a) litigiul nu

era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul

arbitral a soluționat litigiul fără să existe o

convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau

inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu

convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc

dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e)

hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului

arbitrajului prevăzut de art.353^3; f) tribunalul arbitral s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat

asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea

arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data

și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri; h)

dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot

aduce la îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea

publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii”.

A reținut că, din interpretarea dispozițiilor

arătate mai sus, legiuitorul a înțeles să prevadă în mod

limitativ situațiile în care se poate ataca cu acțiune în anulare o

hotărâre arbitrală, ceea ce înseamnă că nu se poate ataca

pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și

pentru motivele anume indicate de textul de lege arătat mai sus,

această cale procedurală nefiind una devolutivă, instanța,

fiind ținută să verifice doar dacă acțiunea în anulare

poate fi desființată pentru unul din motivele expres și

limitativ arătate la art. 364 lit. a) – i) C.proc.civ., ceea ce nu este

cazul în prezenta cauză.

Astfel, s-a avut în vedere că reclamanta a invocat

incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv

că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele

moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Curtea a constatat că, prin hotărârea

pronunțată, tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea

publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. În

opinia Curții, dispozițiile art. 135 C. proc. civ., prin care se stabilește judecarea separată a cererii

reconvenționale introduse cu încălcarea termenului stabilit de lege,

se referă numai la procedura judiciară și nu își

găsesc aplicarea în arbitraj. Termenul de depunere a cererii reconvenționale

în cadrul arbitrajului este un termen imperativ, față de necesitatea

judecării cu celeritate a acțiunii arbitrale.

Având în vedere momentul formulării (respectiv la ultimul

termen de judecată din cadrul arbitrajului) și caracterul lapidar al

cererii reconvenționale, care nu întrunește condițiile

esențiale prevăzute de lege pentru cererea principală – prin

lipsa unui obiect clar determinat și a valorii cererii, mod de calcul,

motive de fapt și de drept – instanța a considerat că

soluția dată de tribunalul arbitral este legală și

temeinică, prin această cerere pârâta, urmărind de fapt doar

tergiversarea soluționării litigiului arbitral.(…)

Împotriva deciziei SC E. SA Timișoara a declarat recurs

prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- În mod greșit s-a considerat de către prima

instanță că cererea reconvențională este tardivă,

aplicând greșit legea fie în situația în care nu a admis ca fiind

posibilă completarea dispozițiilor din procedura arbitrală cu cele

cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în situația în care a

considerat că este aplicabilă o sancțiune ce nu este

cuprinsă în procedura arbitrală, care se susține că ar

trebui aplicată restrictiv.

Recurenta a arătat că în dispozițiile arbitrale

este prevăzut termenul în care se poate formula cererea

reconvențională, însă nu se prevede care ar fi sancțiunea

în cazul nerespectării termenului.

- Sentința arbitrală a încălcat dispozițiile

imperative ale art. 135 C. proc. civ.

Recurenta a considerat că formularea cererii

reconvenționale cu încălcarea termenului prevăzut de art. 357

alin. (2) C. proc. civ. nu este sancționată cu decăderea, ci cu

disjungerea – în absența acordului reclamantei de a fi judecată odată

cu acțiunea principală și în lipsa unei strânse legături cu

aceasta – fiind aplicabile dispozițiile art. 135 C. proc. civ.

Cum tribunalul arbitral a respins cererea

reconvențională ca tardivă, recurenta a apreciat că i s-a

adus o vătămare, prin producerea unui prejudiciu în sensul că,

judecarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală

compensare între cele două debite, în eventualitatea admiterii ei.

Pe acest aspect s-a susținut incidența

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor

invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Criticile recurentei se circumscriu motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează aplicarea

greșită a prevederilor art. 135 C. proc. civ. raportat la cele ale art. 357 alin. (2) C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că – în

situația în care cererea reconvențională (în procedura

arbitrală) este depusă cu depășirea termenului

prevăzut de alin. (2) al art. 357 C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă – în lipsa acordului celeilalte părți de a fi

soluționată împreună cu cererea principală – este

disjungerea, iar nu decăderea.

În principiu, susținerile recurentei sunt conforme cu

prevederile legale incidente, în sensul că art. 357 C. proc. civ. reglementează situația cererii reconvenționale în cadrul procedurii

arbitrale, respectiv că pârâtul (în situația în care are

pretenții împotriva reclamantei, derivând din același raport juridic)

poate formula cerere reconvențională în cadrul termenului pentru

depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de

înfățișare, cerere ce trebuie să îndeplinească

aceleași condiții ca și cererea principală.

Deopotrivă, dispozițiile art. 135 C. proc. civ. au aplicabilitate și în cadrul acestei proceduri speciale, ele venind să

completeze dispozițiile referitoare la procedura arbitrală.

Înalta Curte a considerat necesară expunerea acestor

considerente date fiind considerentele

contrare ale instanței de

fond pe acest aspect, care – deși eronate -  nu sunt de natură a

atrage casarea ori modificarea sentinței ce face obiectul analizei în

această cale de atac.

Ceea ce este esențial a se reține în cauză, iar

instanța de fond a apreciat în mod corect asupra acestei chestiuni, este

faptul că acțiunea în anulare promovată împotriva unei

hotărâri arbitrale este limitată strict la cazurile prevăzute de

art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ.

În cauză, titulara acțiunii în anulare a invocat ca

motiv de desființare a hotărârii arbitrale lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în sensul că aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori

dispozițiile imperative ale legii cu referire strictă la aplicarea

greșită a sancțiunii tardivității cererii

reconvenționale formulate peste termenul prevăzut de lege.

Ori, prevederile art. 135 raportate la cele ale art. 357 C. proc. civ. nu au caracterul unor norme imperative, ci dispozitive, de vreme ce este

reglementată posibilitatea judecării separate a cererii

reconvenționale, afară de cazul când părțile consimt

să se judece împreună. Formularea folosită de textele

articolelor menționate, prin care se lasă la latitudinea

părților opțiunea de a nu fi sancționată nerespectarea

termenului de depunere a cererii, se deduce caracterul dispozitiv al normei.

Așa

fiind,  prin soluția dată cererii reconvenționale instanța

nu a încălcat ordinea publică, nici bunele moravuri și nici

dispozițiile imperative ale legii, dispozițiile art. 135 C. proc. civ., neavând un asemenea caracter.

În consecință, în sfera motivului de anulare

reglementat de art. 364  lit. i) C. proc. civ. nu se includ criticile cu

privire la interpretarea ori aplicarea greșită a prevederilor legale

dispozitive, textul fiind de strictă interpretare și nu poate

constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei și

legalității hotărârii arbitrale.

Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei cu

privire la faptul că i s-ar fi produs o vătămare, constând în

aceea că soluționarea împreună a cererilor ar fi putut determina

o eventuală compensare între debite, susținere lipsită de orice

fundamentare și totodată contradictorie.

Astfel, pe de o parte se susține că, în situația

depunerii cererii reconvenționale peste termenul prevăzut de lege,

instanța trebuia să dispună disjungerea și judecarea

separată a acesteia, iar, pe de altă parte, susține că ar

fi trebuit ca cererile să fie judecate împreună, deși nu

contestă depunerea reconvenționalei peste termen și nici refuzul

părții adverse ca cele două cereri să fie judecate

împreună.

Chiar în situația în care s-ar fi dat eficiență

dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., cererile nu ar fi putut fi

soluționate împreună, iar scopul urmărit de

pârâta-reclamantă - acela de a obține o eventuală compensare a

debitelor reciproce - nu ar fi putut fi atins.

În concluzie, în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recurenta nu a putut demonstra

existența unei vătămări dat fiind că, în cauza

dedusă judecății, vătămarea nu se prezumă, ci

trebuie dovedită.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.