ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin hotărârea nr. 147 din 14

decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara în dosarul nr. 91/2009, s-a admis

acțiunea precizată a reclamantei SC Y. România SRL, fostă SC M.G.T.K. România SRL

și fostă SC S.I. SRL împotriva pârâtei SC E.C. SA; a obligat pârâta la plata

sumei de 713.045,11 lei reprezentând: 623.400,77 lei debit restant și 89.644,34

lei penalități actualizate până la data de 9 decembrie 2009; a obligat pârâta

la plata penalităților până la data plății integrale a debitului și la plata

cheltuielilor arbitrale constând în taxă arbitraj în sumă de 9.838,58 lei,

onorariu avocat în sumă de 27.000 lei, cheltuieli de deplasare în sumă de 696,6

lei.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul arbitral a reținut că, părțile au încheiat trei contracte de

subantrepriză referitor la obiectivele K. Satu Mare, K. Timișoara 2, K. Timișoara

1, primele două contracte, astfel cum au fost modificate prin acordurile

încheiate între părți.

Debitele datorate au fost confirmate

de pârâtă cu ocazia acordurilor mai sus menționate, privitoare la modalitatea

de plată, după cum urmează: contractul de subantrepriză nr. 858 din 24 martie

2006 lucrări la obiectivul K. Satu Mare, rest de plată conform Acordului din 16

iulie 2008 cu suma de 221.095,75 lei reprezentând: 25.957,4 lei cu TVA, rest de

achitat din soldul de 64.300,38 lei prevăzut la art. 7 al Acordului și Anexa

nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008, suma de 195.138,36 lei cu TVA, sumă

reținută temporar astfel cum rezultă din art. 8 al Acordului și la pct. 16 din

Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008. Contractul de subantrepriză nr. 228

din 23 iunie 2006 lucrări la obiectivul K. Timișoara 2, rest de plată

338.568,12 lei reprezentând: 28.824,69 lei cu TVA, rest de achitat din soldul

de 406.236,86 lei, art. 7 Acord și Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008,

suma de 309.743,43 lei cu TVA, sume reținute temporar astfel cum rezultă din

art. 8 Acord și pct. 15, 16 din Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008. Contractul

de subantrepriză nr. 2712 din 18 septembrie 2006 lucrări la obiectivul K. Timișoara

1, rest de plată 63.736,9 lei cu TVA din factura nr. MCE - RO 100138 din 12

noiembrie 2007.

S-a mai reținut că, la termenul din

data de 19 octombrie 2009, reprezentanții pârâtei și-au însușit punctul de

vedere din adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009 prin care reprezentantul pârâtei a

confirmat debitele restante și a solicitat un termen scurt în vederea

încheierii unei înțelegeri și a depus un script intitulat precizare la

întâmpinare prin care s-a reiterat punctul de vedere potrivit căruia sumele

solicitate de reclamantă nu sunt exigibile, întrucât reclamanta nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale, înțelegând să-și dovedească afirmațiile

doar cu înscrisuri.

La termenul din 9 decembrie 2009,

Tribunalul arbitral a constatat că beneficiarul final S.C. K. a confirmat că a

achitat pârâtei întreaga sumă datorată. S-a reținut că pârâta nu a răspuns la

interogatoriul depus de către reclamantă, solicitând totodată admiterea unui

interogatoriu pentru reclamantă.

Tribunalul arbitral a apreciat că

scriptul intitulat „note de ședință” depus de către reclamantă nu este tardiv

formulat, nu modifică cererea inițială, ci a mărit doar câtimea obiectului

cererii. Pe de altă parte potrivit precizării reprezentanților pârâtei,

scriptul intitulat note de ședință, depus la termenul 9 decembrie 2009 are

valoarea unei completări de întâmpinare și de cerere reconvențională, fără a fi

în măsură să se precizeze temeiul de drept de către avocatul reclamantei.

Tribunalul arbitral, având în vedere

dispozițiile imperative referitor la obligativitatea formulării apărării

raportat la prima zi de înfățișare, a apreciat că cererea reconvențională este

tardiv formulată, iar în ceea ce privește cererea reclamantei aceasta nu a fost

modificată sau completată, fiind pe deplin aplicabil art. 132 alin. (2) C.

proc. civ.

S-a reținut că reprezentanții

pârâtei și-au însușit punctul de vedere din adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009,

prin care se confirmă debitele restante, dar arată că în această cauză ar

trebui să se lămurească unele aspecte, fapt pentru care ar dori să depună

corespondența cu beneficiarul final.

Față de aceste aspecte, Tribunalul

Arbitral a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată, având în vedere

adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009 emisă de SC E.C. SA, prin care se confirmă

debitele restante, prin reprezentantul legal al societății, administrator

delegat R.R., având valoare de act juridic unilateral cu caracter irevocabil, a

cărei valabilitate nu a fost contestată niciodată, fiind însușită la termene

succesive de reprezentanții legali ai pârâtei; adresa nr. 1473 din 7 decembrie

2009 emisă de S.C. K. România, în calitate de beneficiar final prin care se

confirmă faptul plății integrale a obiectivelor realizate, ceea ce duce la

concluzia recepționării cantitative și calitative a lucrărilor executate.

În consecință, Tribunalul arbitral a

apreciat că pârâta nu are niciun motiv temeinic de a refuza plata către

reclamantă; refuzul de a răspunde la interogatoriul formulat de către

reclamantă are consecința aplicării dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că

poziția oscilantă a pârâtei, necontestarea actului unilateral și irevocabil de

recunoaștere a debitului, formularea de precizări la întâmpinare, note de

ședință, formularea unei cereri reconvenționale și solicitarea probelor cu

încălcarea dispozițiilor imperative referitor la obligativitatea formulării

apărării raportat la prima zi de înfățișare, au fost apreciate de către

Tribunalul arbitral ca fiind încercări de tergiversare nejustificată a

soluționării cauzei.

Acțiunea în anulare formulată de SC

Y. România SRL a fost respinsă prin sentința nr. 22 din 10 iunie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a avut în vedere că,

potrivit

art. 364 C. proc. civ.:

„hotărârea arbitrală poate fi desființată numai

prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: a) litigiul nu era

susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a

soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei

convenții nule sau inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în

conformitate cu convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul când au

avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e)

hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de

art. 353

3

; lit. f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a

dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul

și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri; h)

dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la

îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri

ori dispoziții imperative ale legii”.

A reținut că, din interpretarea

dispozițiilor arătate mai sus, legiuitorul a înțeles să prevadă în mod

limitativ situațiile în care se poate ataca cu acțiune în anulare o hotărâre

arbitrală, ceea ce înseamnă că nu se poate ataca pe motiv de nulitate o

hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru motivele anume indicate de

textul de lege arătat mai sus, această cale procedurală nefiind una devolutivă,

instanța, fiind ținută să verifice doar dacă acțiunea în anulare poate fi

desființată pentru unul din motivele expres și limitativ arătate la art. 364

lit. a) – i) C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Astfel, s-a avut în vedere că

reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

respectiv că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori

dispoziții imperative ale legii.

Curtea a constatat că, prin

hotărârea pronunțată, tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică, bunele

moravuri ori dispoziții imperative ale legii. În opinia Curții, dispozițiile

art. 135 C. proc. civ., prin care se stabilește judecarea separată a cererii

reconvenționale introduse cu încălcarea termenului stabilit de lege, se referă

numai la procedura judiciară și nu își găsesc aplicarea în arbitraj. Termenul

de depunere a cererii reconvenționale în cadrul arbitrajului este un termen

imperativ, față de necesitatea judecării cu celeritate a acțiunii arbitrale.

Având în vedere momentul formulării

(respectiv la ultimul termen de judecată din cadrul arbitrajului) și caracterul

lapidar al cererii reconvenționale, care nu întrunește condițiile esențiale

prevăzute de lege pentru cererea principală - prin lipsa unui obiect clar

determinat și a valorii cererii, mod de calcul, motive de fapt și de drept -

instanța a considerat că soluția dată de tribunalul arbitral este legală și

temeinică, prin această cerere pârâta, urmărind de fapt doar tergiversarea

soluționării litigiului arbitral.

Fiind în culpă procesuală,

reclamanta a fost obligată la plata sumei de 4.820,17 lei cheltuieli de

judecată către pârâta SC Y. România SRL Șelimbăr, reprezentând onorariu de

avocat și cheltuieli de transport la proces.

Împotriva deciziei, SC E.C. SA

Timișoara a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

- În mod greșit s-a considerat de

către prima instanță că cererea reconvențională este tardivă, aplicând greșit

legea fie în situația în care nu a admis ca fiind posibilă completarea

dispozițiilor din procedura arbitrală cu cele cuprinse în Codul de procedură

civilă, fie în situația în care a considerat că este aplicabilă o sancțiune ce

nu este cuprinsă în procedura arbitrală, care se susține că ar trebui aplicată

restrictiv.

Recurenta arată că, în dispozițiile

arbitrale este prevăzut termenul în care se poate formula cererea

reconvențională, însă nu se prevede care ar fi sancțiunea în cazul

nerespectării termenului.

- Sentința arbitrală a încălcat

dispozițiile imperative ale art. 135 C. proc. civ.

Recurenta consideră că formularea

cererii reconvenționale cu încălcarea termenului prevăzut de art. 357 alin. (2)

C. proc. civ. nu este sancționată cu decăderea, ci cu disjungerea - în absența

acordului reclamantei de a fi judecată odată cu acțiunea principală și în lipsa

unei strânse legături cu aceasta - fiind aplicabile dispozițiile art. 135 C.

proc. civ.

Cum, tribunalul arbitral a respins

cererea reconvențională ca tardivă, recurenta apreciază că i s-a adus o

vătămare, prin producerea unui prejudiciu în sensul că, judecarea împreună a

cererilor ar fi putut determina o eventuală compensare între cele două debite,

în eventualitatea admiterii ei.

Pe acest aspect se susține incidența

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentei se circumscriu

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 135 C. proc. civ. raportat la

cele ale art. 357 alin. (2) C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că - în

situația în care cererea reconvențională (în procedura arbitrală) este depusă

cu depășirea termenului prevăzut de alin. (2) al art. 357 C. proc. civ.,

sancțiunea aplicabilă - în lipsa acordului celeilalte părți de a fi soluționată

împreună cu cererea principală - este disjungerea, iar nu decăderea.

În principiu, susținerile recurentei

sunt conforme cu prevederile legale incidente, în sensul că art. 357 C. proc.

civ. reglementează situația - cererii reconvenționale în cadrul procedurii

arbitrale, respectiv că pârâtul (în situația în care are pretenții împotriva

reclamantei, derivând din același raport juridic) poate formula cerere

reconvențională în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai

târziu până la primul termen de înfățișare, cerere ce trebuie să îndeplinească

aceleași condiții ca și cererea principală.

Deopotrivă, dispozițiile art. 135 C.

proc. civ. au aplicabilitate și în cadrul acestei proceduri speciale, ele

venind să completeze dispozițiile referitoare la procedura arbitrală.

Înalta Curte a considerat necesară

expunerea acestor considerente date fiind considerentele contrare ale instanței

de fond pe acest aspect, care – deși eronate - nu sunt de natură a atrage

casarea ori modificarea sentinței ce face obiectul analizei în această cale de

atac.

Ceea ce este esențial a se reține în

cauză, iar instanța de fond a apreciat în mod corect asupra acestei chestiuni,

este faptul că acțiunea în anulare promovată împotriva unei hotărâri arbitrale este

limitată strict la cazurile prevăzute de art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ.

În cauză, titulara acțiunii în

anulare a invocat ca motiv de desființare a hotărârii arbitrale lit. i) a art. 364

C. proc. civ., în sensul că aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri

ori dispozițiile imperative ale legii cu referire strictă la aplicarea greșită

a sancțiunii tardivității cererii reconvenționale formulate peste termenul

prevăzut de lege.

Ori, prevederile art. 135 raportate

la cele ale art. 357 C. proc. civ. nu au caracterul unor norme imperative, ci

dispozitive de vreme ce este reglementată posibilitatea judecării separate a

cererii reconvenționale, afară de cazul când părțile consimt să se judece

împreună. Formularea folosită de textele articolelor menționate, prin care se

lasă la latitudinea părților opțiunea de a nu fi sancționată nerespectarea

termenului de depunere a cererii, se deduce caracterul dispozitiv al normei.

Așa fiind, prin soluția dată cererii

reconvenționale instanța nu a încălcat ordinea publică, nici bunele moravuri și

nici dispozițiile imperative ale legii, dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

neavând un asemenea caracter.

În consecință, în sfera motivului de

anulare reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu se includ criticile cu

privire la interpretarea ori aplicarea greșită a prevederilor legale

dispozitive, textul fiind de strictă interpretare și nu poate constitui un

pretext pentru examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale.

Înalta Curte nu poate primi susținerile

recurentei cu privire la faptul că i s-ar fi produs o vătămare, constând în

aceea că soluționarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală

compensare între debite, susținere lipsită de orice fundamentare și totodată

contradictorie.

Astfel, pe de o parte se susține că,

în situația depunerii cererii reconvenționale, peste termenul prevăzut de lege,

instanța trebuia să dispună disjungerea și judecarea separată a acesteia, iar

pe de altă parte susține că ar fi trebuit ca cererile să fie judecate împreună,

deși nu contestă depunerea reconvenționalei peste termen și nici refuzul părții

adverse ca cele două cereri să fie judecate împreună.

Chiar în situația în care s-ar fi

dat eficiență dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., cererile nu ar fi putut fi

soluționate împreună, iar scopul urmărit de pârâta-reclamantă - acela de a

obține o eventuală compensare a debitelor reciproce - nu ar fi putut fi atins.

În concluzie, în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recurenta nu

a putut demonstra existența unei vătămări dat fiind că, în cauza dedusă

judecății, vătămarea nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Față de considerentele arătate,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de reclamanta SC E.C. SA Timișoara

,

împotriva sentinței Curții de Apel Timișoara nr. 22 din 10 iunie 2010, ca

nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei-pârâte SC Y. ROMÂNIA SRL Șelimbăr suma de 4.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi,

16

februarie 2011.