ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința civilă nr. 3506 din 14 iunie 2012

a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia Ortodoxă Sf.

Nicolae, precum și a intervenientei în interes propriu D.I.

Au fost respinse, ca

nefondate, atât acțiunea reclamanților B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia

Ortodoxă Sf. Nicolae, formulată în contradictoriu cu pârâta R.C.C. și

intervenientele în interes propriu SC C.H.B. SA și D.I., cât și cererile de

intervenție în interes propriu formulate de către SC C.H.B. SA și D.I.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul Constanța (sesizat după pronunțarea Încheierii nr.

5798 din 6 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4187/1/2011,

de strămutare a cauzei de la Tribunalul Brașov), a reținut, în esență,

următoarele:

Reclamanții se legitimează

ca succesori testamentari ai autoarei B.S. și fiicelor acesteia B.A. și B.E.

pretinzând prin cererea lor să se constate că acestea, ca efect al joncțiunii

posesiilor exercitate asupra imobilului în litigiu, au dobândit un drept de

proprietate prin uzucapiune, conform art. 1461 C. civ. austriac.

Terenul asupra căruia

se poartă litigiul se constituie din cel înscris în C.F. a mun. Brașov cu nr. top

C (fâneață în suprafață de 514,80 mp), nr. top X (fâneață în suprafață de

489,60 mp) și nr. top X (fâneață în suprafață de 489,60 mp), precum și din cel

înscris în C.F. a mun. Brașov, cu nr. top X (fâneață în suprafață de 482,40

mp).

Prin cererea adresată

la 01 august 1947 către Judecătoria mixtă Brașov (ca instanță de carte

funciară), petiționara B.S. - autoarea reclamanților - solicita să se pună în

curgere procedura pentru înscrierea dreptul de proprietate asupra imobilelor

având nr. topografic din C.F. a orașului Brașov, ca proprietate a lui P.G.I.,

pe care le-ar fi cumpărat de la proprietarul de carte funciară cu un contract

de vânzare-cumpărare, pe care l-ar fi pierdut.

Instanța astfel

sesizată pronunță încheierea din 23 octombrie 1947, în Dosarul nr. 3057/1947,

petiționara fiind îndrumată să comunice adresa proprietarului de C.F., numitul

I.G.P., domiciliat în com. Pogoanele județul Buzău, spre a i se putea comunica

procesul-verbal de posesie. Actul menționat fusese întocmit de către

Judecătoria mixtă Brașov la 14 august 1947, mențiunile din cuprinsul acestuia

atestând că judecătorul ,,văzând că aceste imobile, respectiv acelea cu nr.

topografic X, din C.F. a orașului Brașov, după declarația bărbaților de

încredere și certificatul comunal, a folosit aceste imobile peste 10 ani cu

titlu de drept de folosință și stăpânire faptică’’, a constatat posesiunea faptică

a petiționarei - cu titlu de drept de folosință și stăpânire faptică.

În privința situației

juridice relevate de înscrisuri asupra acestor imobile, Tribunalul Constanța a

arătat că imobilele având nr. topografic X din C.F. a orașului Brașov au fost dobândite

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Brașov, încheiat

între vânzătorul B.I. și cumpărătorul I.G.P., transmiterea dreptului operând în

favoarea cumpărătorului la momentul înscrierii în C.F., respectiv la data de 13

mai 1925. La data de 17 mai 1925, același vânzător - B.I. - vinde

cumpărătorului P.G.I. imobilul său aflător la hotarul comunei Brașov și

înregistrat în C.F. sub nr. topografic X în întindere de 134 stj. Transferul

dreptului de proprietate a operat în favoarea cumpărătorului menționat, la momentul

înscrierii în C.F., respectiv la data de 17 mai 1925.

Aceste imobile sunt

în prezent înscrise în C.F. pe numele pârâtei R.C.C., succesorul legal al

numitului P.G.I., cu titlu de drept de moștenire.

Instanța de fond a

evaluat, sub un prim aspect, condițiile dobândirii dreptului de proprietate

prin uzucapiune în raport de actele normative incidente la data pretinsei

posesii și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1461 C. civ. austriac,

care statua că orice posesie întemeiată pe un titlu ce ar fi fost îndestulător

pentru dobândirea proprietății, dacă aceasta aparținea înstrăinătorului, era

justă și suficientă pentru uzucapiune, și a statuat că în speță nu sunt

întrunite condițiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate de către

reclamanți prin uzucapiune

Cu privire la cererea

de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta SC C.H.B. SA,

vizând constatarea calității de titular al dreptului de proprietate asupra

construcțiilor ce alcătuieSC C.H.B. SA (fost C.) compuse din restaurant cu

terasă și căi de acces, Tribunalul Constanța a constatat că cererea este

nefondată.

Dezlegarea dată a

pornit de la reglementarea juridică a dreptului de superficie asupra unui bun

imobil, privind constituirea lui, arătându-se că nu se poate invoca ridicarea

construcției cu acordul tacit al proprietarului terenului; că la momentul

începerii construcției, statul prin autoritățile locale s-a comportat ca un

adevărat proprietar, dispunând transferul în administrarea operativă a fostului

O.J.T. Brașov a terenurilor care afectează loturile C.F., nr. topografic X cu

482,40 mp, și C.F. X cu nr. topografic X cu 511,20 mp, în vederea construirii

hotelului de 300 locuri în cartierul C., potrivit adresei din 23 mai 1973.

Transmiterea efectivă

a acestor terenuri din administrarea fostului Comitet executiv al Consiliului

Popular al orașului Predeal în administrarea fostului Oficiu Județean de Turism

Brașov s-a realizat prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 1973 a Consiliului

Popular al Județului Brașov.

Pentru terenul care

formează lotul înscris în C.F., nr. topografic X cu 482,40 mp, autoritățile au

solicitat la acea dată Notariatului de Stat Brașov înscrierea dreptului de

proprietate în favoarea Statului, arătând că acesta a fost preluat de la P.C.D.

conform Decretului nr. 712/1966 și Decretului nr. 218/1960 - adresa din 15

august 1970. Înscrierea acestui drept în C.F. în favoarea statului nu s-a

realizat, deoarece notarul a constatat existența unei piedici, în sensul că

proprietarul tabular era altă persoană decât aceea indicată prin cerere.

Abuzul săvârșit de

către autoritățile statului totalitar, care și-au arogat, în mod nelegal,

prerogativele conferite titularului dreptului real asupra terenului litigios,

în sensul că au dispus de bun edificând construcții cu destinație comercială -

hotelieră asupra acestuia, în condițiile în care proprietarului tabular îi era

imposibil obiectiv să conteste trecerea terenului în proprietatea statului, ori

să își exprime în orice mod dezacordul cu privire la realizarea construcției pe

terenul său, nu poate fi creator de drept în favoarea SC C.H.B. SA, entitate

care a preluat o diviziune a patrimoniului O.J.T. Brașov.

S-a arătat că acest

complex hotelier a fost edificat de autoritățile statului comunist, în baza mai

multor autorizații de construire eliberate de Consiliul Popular al orașului

Predeal, în beneficiul antecesoarei pârâtei (fosta O.J.T. Brașov), după cum s-a

reținut - cu putere de lucru judecat - prin Decizia civilă nr. 1264/R din 03

noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov (Dosarul civil nr. 4605/62/2006).

Legalitatea construcțiilor cu destinație hotelieră, edificate în baza

autorizației din 04 decembrie 1975, a planului de investiții și documentației

tehnice, precum și a Acordului unic nr. 9924 din 30 iunie 1975 eliberat de

fostul Comitet executiv al Consiliu Popular al orașului Predeal, precum și în

baza memoriului justificativ asupra proiectului de execuție și planului de proiect

Brașov, a fost statuată irevocabil de către Curtea de Apel Brașov.

Instanța a considerat

că în cauză nu se poate constata calitatea pretinsă de societatea

intervenientă, întrucât SC C.H.B. SA nu a depus înscrisuri din care să rezulte

cu certitudine existența dreptului de proprietate asupra construcțiilor

(respectiv, acte translative de proprietate ori alte probe din care să rezulte

că a edificat în mod legal aceste construcții, pe cheltuiala sa și cu

materialele sale).

Față de soarta

cererii principale în intervenție, instanța a respins și pe cele accesorii,

referitoare la procedura administrativă a înscrierii dreptului de superficie în

C.F., respectiv cea referitoare la constatarea locului unde se află

construcțiile, la dezmembrare cu acordare de număr topografic etc.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel, în termen legal, atât reclamanții B.M., C.M.N., C.M.,

Ș.O., D.I., Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae Săcele, cât și intervenienții D.I. și SC

C.H.B. SA.

Prin Decizia nr. 23/C

din 04 martie 2013, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul

formulat de reclamații B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia Ortodoxă Sf.

Nicolae și de intervenienta D.I. în contradictoriu cu intimata pârâtă R.C.C.

A fost admis apelul intervenientei

în interes propriu SC C.B. SA s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 3506

pronunțată la 14 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în sensul că s-a

constatat că intervenienta societatea comercială este titulara unui drept de

proprietate cu titlu de construire asupra edificatelor situate pe imobilul

teren, proprietatea pârâtei R.C.C., înscris în C.F., Brașov, astfel cum au fost

identificate prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert

ing. M.E. și completat la termenul din 12 octombrie 2011, respectiv:

- pentru

construcțiile cu suprafața totală de 195,00 mp (117 mp ocupați de restaurant,

iar 78 mp de terasa restaurantului hotelului), situate pe parcela cu nr. top X,

înscrisă în C.F., Brașov, în suprafață de 514,80 mp;

- pentru

construcțiile cu suprafața totală de 252,85 mp (221 mp ocupați de restaurant,

iar 31,85 mp de terasa și scările de acces la restaurantul hotelului), situate

pe parcela cu nr. top X, înscrisă în C.F., Brașov în suprafață de 489,60 mp;

- pentru

construcțiile cu suprafața totală de 77 mp (66 mp ocupați de restaurant, iar 11

mp de copertina restaurantului), situate pe parcela nr. top X înscrisă în C.F.,

Brașov, în suprafață de 489,60 mp;

- pentru construcția

parcării auto a hotelului, ce ocupă integral parcela nr. top X, înscrisă în C.F.,

Brașov, în suprafață de 482,40 mp.

A fost dispusă

dezmembrarea parcelelor cu nr. top inițial X și acordarea de numere top noi,

conform expertizei (anexa 2), precum și înscrierea în C.F. a dreptului de

proprietate cu titlu de drept de construire, pentru edificatele arătate.

Au fost menținute

restul dispozițiilor hotărârii apelate.

A fost obligată

intimata pârâtă R.C.C. la plata, către apelanta intervenientă în interes

propriu, a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel

și au fost respinse celelalte pretenții ale apelantei interveniente, cu

acest titlu.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel Constanța a reținut, în esență, că în cazul

autoarei S.B. și ulterior a fiicelor sale, nefiind exercitată o posesie utilă,

în regimul de carte funciară nu poate fi invocată nici joncțiunea acestor pretinse

posesii pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiune.

Pe de altă parte este

real faptul că în sistemul uzucapiunii extratabulare, dreptul de proprietate se

poate obține și fără înscrierea în C.F., cum este cazul C. civ. austriac sub

imperiul căruia se presupune că a început pretinsa posesiune. Însă, împlinirea

termenului aceste prescripții achizitive nu duce, prin ea însăși, la dobândirea

dreptului de proprietate, ci naște doar dreptul potestativ de acțiune în

favoarea posesorului, pentru că numai în acest caz efectele uzucapiunii

extratabulare retroactivează până la momentul începerii posesiei invocate.

Aceasta a constituit,

de altfel, și motivul demersurilor inițiate în instanță de B.S. în anul 1947,

pentru că în regimul de C.F. intabularea prealabilă a dreptului de proprietate

dobândit prin efectul prescripției achizitive, mai înainte de înscrierea

drepturilor moștenitorului proprietarului tabular, opunea cu succes acestuia

din urmă un titlu valid, cu efecte retroactive din momentul posesiei.

Proprietatea

extratabulară nu este scutită de încorporare în cartea funciară, titularul

având nevoie de aceasta pentru a se apăra în contra pierderii proprietății prin

uzucapiune. Înscrierea îi procură așa-numita posesiune tabulară, independentă

de existența dreptului de proprietate dobândit mai înainte în regim

extratabular, prin efectul legii. În mod corelativ, posesorul uzucapant are

dreptul de opțiune în ce privește valorificarea posesiei sale generatoare de

drepturi reale, pentru că pierderea acestui beneficiu (stingerea dreptului

potestativ) constituie și pentru el o sancțiune a legii aplicată pasivității

sale (,,Dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune’’, dr. V. Stoica - Rev. ,,Dreptul’’

nr. 4/2006).

Astfel fiind, în mod

just s-a constatat, în primă instanță, că pretinsa uzucapiune nu a fost

valorificată (ca exercițiu pozitiv) mai înainte de intabularea dreptului de

proprietate al succesorului legal al proprietarului tabular, R.C.C., cu titlu

drept de moștenire pentru parcelele înscrise în C.F. Brașov.

Din această

perspectivă, toate criticile din apel referitoare la incorecta ori incompleta

interpretare a declarațiilor martorilor, administrate inclusiv în apel pentru a

răspunde chestiunii publicității și netulburării folosinței/posesiei familiei B.

asupra acestor parcele, au fost apreciate ca neîntemeiate, devreme ce premisa

existenței unei posesii utile a fost înlăturată.

În fine, chestiunea

achitării taxelor, într-o anumită perioadă, pentru acest imobil, intră în sfera

actelor ce relevă un exercițiu pozitiv al unui drept (asumat) de folosință,

fără ca prin aceasta să fie conferit ori recunoscut atributul posesiei.

Referitor la apelul

formulat de intervenientul în interes propriu SC C.H.B. SA s-a reținut că sunt

fondate, în parte, criticile apelantului în referire la dobândirea dreptului de

proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea tabulară a

pârâte R.C.

S-a reținut, însă că,

soluția dispusă de prima instanță cu privire la cererea intervenientei de recunoaștere

în favoarea apelantei a unui drept de superficie este corectă în măsura în care

coexistența celor două drepturi reale pornește de le premisa acordului

(explicit, ori tacit) al titularului dreptului asupra terenului - ceea ce în

speță nu s-a putut reține, față de preluarea abuzivă a terenului de către stat,

în regimul comunist și edificarea construcției în perioada 1972-1976.

Împotriva acestei

decizii au exercitat calea de atac a recursului toate părțile implicate în

conflictul judiciar: reclamanții, pârâta și intervenienta.

Prin Decizia civilă nr.

5788 pronunțată la 12 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții B.M., C.M.N., C.M., Ș.O.,

D.I., Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae și intervenienta D.I.

Au fost admise

recursurile formulate de pârâta R.C.C. și intervenienta SC C.H.B. SA și s-a

casat, în parte, Decizia civilă nr. 23/C pronunțată la 4 martie 2013 de Curtea

de Apel Constanța, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe numai

în ceea ce privește apelul declarat de intervenienta SC C.H.B. SA Au fost

menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru a pronunța

această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, în referire la

recursurile formulate de pârâtă și de intervenienta SC C.H.B. SA, a reținut că

acestea sunt fondate sub aspectul criticilor ce vizau problemele de drept

referitoare la recunoașterea calității intervenientei de proprietară a

construcțiilor edificate pe terenul proprietatea tabulară a pârâtei și de

titulară a unui drept de folosință pe terenul aferent acestor construcții,

altfel spus, cu privire la dobândirea unui drept de superficie în raport cu

proprietarul tabular, pârâta R.C.C.

A reținut instanța de

recurs că sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare nu permite

deschiderea unei cărți funciare distincte care să aibă ca obiect doar

construcția și nici nu se poate înscrie, ca proprietar al construcției, în

cartea funciară a terenului pe care aceasta este edificată, o altă persoană decât

proprietarul terenului.

În materia dreptului

de proprietate privată, singura situație în care dreptul de proprietate asupra

construcției poate fi întabulat în mod separat în favoarea altei persoane decât

proprietarul terenului este aceea a înscrierii dreptului de superficie, caz în

care, potrivit art. 94 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare

a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară aprobat prin Ordinul nr. 633/2006

al directorului general al A.N.C.P.I., dreptul de superficie se înscrie în

partea C a cărții funciare a terenului, cu deschiderea concomitentă a unei noi

cărți funciare a corpului de superficie, în care superficia este înscrisă ca un

imobil de sine stătător.

În raport cu aceste

prevederi legale, s-au reținut ca fiind fondate criticile formulate de

recurenta pârâtă, privind greșita dezmembrare a terenului și înscrierea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor în favoarea intervenientei, deși

capătul de cerere formulat de acesta din urmă, privind constituirea dreptului

de superficie, a fost respins.

Pentru aceleași

considerente, au fost găsite întemeiate și criticile recurentei interveniente SC

C.H.B. SA, de la punctul din motivele de recurs, privind imposibilitatea

înscrierii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, fără constituirea

dreptului de superficie și imposibilitatea aducerii la îndeplinire a

dispozitivului deciziei recurate, în condițiile în care dispoziția privind

dezmembrarea terenului și înscrierea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor în favoarea intervenientei, fără a se constitui un drept de

superficie, nu-și găsește reglementare în normele tehnice privind înscrierea în

cartea funciară.

S-a avut în vedere

că, într-adevăr art. 94 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare

a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară prevede posibilitatea

dezmembrării terenului ocupat de construcțiile proprietatea unui terț, însă

această reglementare este aplicabilă tot în contextul înscrierii dreptului de

superficie (textul prevede că, „dacă dreptul de superficie se constituie pe o

parte dintr-un imobil, acesta se va dezmembra formând un imobil distinct din

porțiunea grevată de dreptul de superficie, iar cealaltă parte se va constitui

într-un imobil neafectat de această sarcină”.

În atare situație,

deși în principiu, capătul de cerere al intervenției principale formulată de SC

C.H.B. SA privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor

situate pe terenul pârâtei, nu este accesoriu capătului de cerere privind

constituirea în favoarea intervenientei a unui drept de superficie asupra

terenului (deoarece, dimpotrivă, cel care pretinde un drept de superficie

trebuie să dovedească mai întâi faptul că este proprietarul construcțiilor),

date fiind regulile în materie de publicitate imobiliară, aplicabile imobilului

în speță, posibilitatea concretă de valorificare a dreptului de proprietate

asupra construcțiilor în sensul întabulării în cartea funciară, este

condiționată de recunoașterea dreptului de superficie, așa încât cele două

capete de cerere sunt strâns legate și nu pot fi rezolvate decât printr-o

soluție unitară.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că este întemeiată și critica recurentei

interveniente privind nemotivarea instanței de apel sub aspectul respingerii

cererii de constatare a dreptului de superficie (art. 304 pct. 7 raportat la art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Apelanta

intervenientă a invocat prezumția de existență a acordului proprietarului

terenului la edificare, prezumție dedusă din inopoziția manifestată pe

parcursul efectuării lucrărilor. Singurul argument al instanței de apel a fost

acela că acordul proprietarului nu se poate reține, față de împrejurarea că

terenul a fost preluat de stat în mod abuziv. Or, așa cum susține recurenta,

parcelele în litigiu au avut un regim juridic diferit, în sensul că doar

parcele cu nr. din C.F., a fost preluată de stat în baza Decretului nr. 218/1960

și a Decretului nr. 712/1968, făcându-se cuvenitele mențiuni în cartea funciară

în proprietatea autorului pârâtei.

În aceste condiții se

impunea o analiză separată a susținerilor intervenientei privind acordul tacit

al proprietarului, în raport cu situația diferită a celor patru parcele de

teren, respectiv, trebuia stabilit în ce măsură, pentru parcelele X, autorul

pârâtei ar fi avut posibilitatea de a se opune la edificarea construcțiilor.

Sub acest aspect, s-a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin

lămurită.

În raport cu aceste

constatări, în temeiul art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc.

civ. s-a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și cu

privire la modul de soluționare a cererii privind dreptul de superficie. Față

de această soluție, instanța de recurs nu a analizat pe fond susținerile de la pct.

7 din motivele de recurs, privind existența acordului tacit al proprietarului,

acestea urmând a fi examinate de instanța de rejudecare. S-a dispus ca, în

rejudecare, instanța va avea în vedere și argumentele invocate de recurenta

intervenientă la pct. 8 din motivele de recurs, privind efectul pe care îl

produce răsturnarea prezumției instituite de art. 492 C. civ., de recunoaștere

a însuși dreptului de superficie.

După casarea cu

trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la

data de 25 iunie 2014, instanța de apel fiind astfel reinvestită cu

soluționarea numai a apelului intervenientei SC C.H.B. SA.

În rejudecare, după

casare, prin Decizia civilă nr. 5/C din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul intervenientei

SC C.H.B. SA împotriva sentinței civile nr. 3506 din 14 iunie 2012 pronunțată

de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 2140/62/2010, apelanta - intervenientă

S.C. Complex Hotelier B. S.A fiind obligată către intimata pârâtă R.C.C. la

plata sumei de 6.464,63 lei reprezentând cheltuieli de judecată apel și recurs.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În cadrul analizei

legalității hotărârii primei instanțe, în raport cu criticile apelantei interveniente,

instanța de apel a pornit de la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție raportului de interdependență dintre cererile intervenientei; capătul

de cerere al intervenienței principale privind constatarea dreptului de

proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul pârâtei, care, deși nu

este accesoriu capătului de cerere privind constituirea în favoarea

intervenientei a unui drept de superficie asupra terenului, date fiind regulile

în materie de publicitate imobiliară, aplicabile imobilului în speță,

posibilitatea concretă de valorificare a dreptului de proprietate asupra

construcțiilor în sensul întabulării în cartea funciară, este condiționată de

recunoașterea dreptului de superficie, așa încât cele două capete de cerere

sunt strâns legate și nu pot fi rezolvate decât printr-o soluție unitară.

Instanța de apel

a avut în vedere că, dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe

care o persoană îl are asupra construcției ce se află pe terenul aparținând

altuia. În cazul dreptului de superficie se suprapun două categorii de drepturi

și anume: pe de o parte, dreptul de proprietate al constructorului asupra

construcției și dreptul de folosință al acestuia asupra terenului pe care se

află amplasată construcția; pe de altă parte dreptul proprietarului terenului

pe care se află construcția de a pretinde de la constructor să folosească

terenul pe care se găsește construcția, potrivit destinației la care acesta

este obligat și să-i plătească, dacă s-a convenit astfel, o indemnizație

corespunzătoare pentru folosința terenului respectiv. Ca atare, dreptul de

superficie constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate al

proprietarului terenului pe care se află construcția care ia ființă prin

desprinderea din conținutul juridic al acestuia a atributelor posesiei și

folosinței, ce sunt, ulterior, conferite constructorului.

Până la adoptarea

Legii nr. 287/2009 (C. civ.), act normativ care nu se aplică în speță în raport

cu data edificării construcțiilor ce fac parte din Complexul Hotelier B.,

dreptul de superficie nu a fost consacrat, în terminis, în C. civ., fiind

dedus, pe cale de interpretare, din art. 492 C. civ.: „Orice construcție,

plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi

făcute de către proprietarul acelui teren cu cheltuiala sa și că sunt ale lui,

până ce se dovedește din contră”.

Aceasta înseamnă că

textul art. 492 C. civ. instituie o prezumție relativă cu privire la

cuprinderea în dreptul proprietarului terenului, a construcțiilor, plantațiilor

sau lucrărilor, însă cu putința de a se dovedi contrariul. Or a dovedi

contrariul reprezintă a dovedi tocmai dreptul de superficie. Stabilirea

printr-o hotărâre judecătorească a unui drept de folosință asupra terenului

proprietatea unui terț nu poate fi echivalată nici cu o expropriere în fapt și

nici cu o reglementare a folosirii bunului, dar are semnificația unei

„ingerințe” legate de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție. Conform jurisprudenței constante, în sistemul de drept

românesc, dreptul de superficie nu se poate naște decât din lege, prescripție

achizitivă, legat sau acordul părților, iar simplul fapt de a ridica

construcții pe terenul altuia nu ar putea duce la constituirea unui drept de

superficie pe terenul altuia, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate

anterior (C.E.D.O., Back și Palade contra României, hotărârea din 15 februarie

2007, cererea nr. 21740/2002, parag. 63).

Prin urmare, pentru

constituirea unui drept de superficie se cere, în primul rând, dovedirea

edificării unei construcții de către o persoană pe terenul altuia pe cheltuiala

sa proprie, în scopul dobândirii unui drept de proprietate asupra construcției,

iar în al doilea rând este necesar să se dovedească existența unei dispoziții

legale, a unui testament, a îndeplinirii condițiilor uzucapiunii sau a unei

convenții încheiate cu proprietarul terenului, în virtutea căreia se recunoaște

dreptul de folosință al proprietarului construcției asupra terenului

cocontractantului.

Astfel, ori de câte

ori există o înțelegere, expresă sau tacită, între proprietarul terenului și

autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de al doilea să efectueze

lucrarea, se iese de pe tărâmul aplicării dispozițiilor art. 494 C. civ. și se

intră pe un tărâm contractual. Efectele juridice sunt diferite, în funcție de

voința internă a părților în momentul încheierii contractului indiferent dacă

voința juridică este expresă sau tacită.

Referitor la condiția

edificării unei construcții de către intervenienta SC C.H.B. SA, în calitate de

succesoare cu titlu particular al fostei întreprinderi de stat beneficiară a

autorizației de construire pentru Complexul hotelier (hotel și restaurant) „C.”

din Predeal, pe terenul proprietatea pârâtei, Curtea de Apel a constat că

aceasta este îndeplinită, prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în

litigiile anterioare purtate între aceleași părți, recunoscându-se calitatea

intervenientei de constructor de bună-credință, atât asupra construcțiilor,

hotel și restaurant, cât și asupra edificatelor accesorii ale acestora, cum ar

fi decantoare, canalizare, trotuar de protecție, edificate ce ocupă o suprafață

totală de teren de 1796,40 mp, pentru folosința căruia s-a stabilit și o

despăgubire pentru proprietara tabulară.

Înscrisurile

depuse la dosar dovedesc faptul că fostul O.J.T. Brașov, care a obținut toate

documentațiile necesare edificării construcției în perioada 1972 - 1976, a

administrat Hotelul ,,C.’’ care aparținea la acea dată Statului român, odată cu

apariția Legii nr. 15/1990 și înființarea, conform H.G. nr. 805/1990

, a unităților

economice din rețeaua comerțului interior și turismului, organizate ulterior în

societăți comerciale pe acțiuni și companii, aceste active ale statului au

intrat în patrimoniul entităților cu capital de stat astfel constituite - Hotel

,,C.’’ fiind preluat în activul patrimonial al SC P. SA, constituită potrivit

H.G. nr. 1041/1990.

Ordinul

din 26 aprilie 1991 al Departamentului Turismului atestă această situație

juridică, confirmând preluarea și a acestui imobil de către SC P. SA, cu

includerea valorii lui în capitalul social.

Reorganizarea

acestei entități în urma aplicării Legii nr. 55/1995 și a H.G. nr. 12/1997 a

creat o societate comercială cu capital majoritar de stat (SC T. SA) și

ulterior, prin cesionarea pachetului de acțiuni al F.P.S., una cu capital

privat, protocoalele de predare-primire a activului patrimonial reflectând fără

echivoc transferul către noua societate a mobilizărilor corporale, cu datele de

evidență contabilă privind valoarea acestora.

SC T. SA

și-a schimbat denumirea, conform actului adițional autentificat sub nr. 294 din

11 mai 1998, în SC C.H.B. SA.

Prin

Decizia civilă nr. 1264/R din 03 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov s-a respins ca nefondată acțiunea promovată de proprietarul tabular R.C.C.

în contradictoriu cu

SC

C.H.B. SA având ca obiect demolarea construcțiilor edificate de pârâtă pe

terenul proprietatea reclamantei, instanța stabilind, în mod irevocabil, că

pârâta are calitatea de constructor de bună-credință cu privire la aceste

edificate și nu poate fi obligată să își ridice construcțiile de pe terenul

reclamantei. În schimbul folosirii acestui teren, și în condițiile în care

proprietarul nu și-a manifestat dreptul de accesiune imobiliară prin preluarea

construcțiilor și despăgubirea constructorului conform art. 494 C. civ., s-a

statuat că proprietarul terenului are dreptul la o despăgubire echivalentă cu

lipsa de folosință a terenului (Decizia civilă nr. 93/Ap din 6 iulie 2010 a Curții

de Apel Brașov, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6537/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Dezlegările

date în procesele anterioare purtate între aceleași părți problemei ce viza

persoana juridică ce a construit pe terenul în litigiu, reprezentând

proprietatea tabulară a pârâtei și anume parcelele având nr. topografic X, număr

topografic X și nr. topografic X nu pot fi repuse în discuție în prezenta cauză

raportat la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii

judecătorești mai sus-menționate. Instanța de apel a reținut că, principiul

autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces

terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași

părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că

drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre

definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt

proces.

Or, în

raport de hotărârile judecătorești anterioare, prin care s-a tranșat între

părți că SC C.H.B. SA este constructor de bună-credință al edificatelor de pe

cele trei parcele de teren întabulate pe numele pârâtei, în prezentul litigiu,

nu se mai poate contesta faptul că prezumția instituită de art. 492 C. civ. a

fost răsturnată, în sensul că altă persoană decât proprietarul terenului a

construit, pe propria cheltuială, construcțiile componente ale complexului

hotelier din Predeal.

Problema

ce se impune a fi dezlegată în continuare este aceea de a ști dacă, urmare a realizării

acestor construcții intervenienta a dobândit și un drept de superficie privit

ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului proprietatea

pârâtei, R.C.C. - parcele cu numere topografice X din C.F. a Orașului Brașov,

asupra căruia superficiarul are un drept de folosință, sau operațiunea

construirii conferă constructorului un simplu drept de creanță în raport cu

proprietarul terenului îndreptățit să exercite dreptul de accesiune imobiliară

asupra construcțiilor.

Instanța

de apel a relevat că, deși neconsacrat legislativ până la adoptarea Noului C.

civ. (intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, jurisprudența constantă a

instanțelor judecătorești naționale, echivalată de C.E.D.O. cu prevederea

ingerinței „în lege” a statuat că dreptul de superficie nu se poate naște decât

din lege, prescripție achizitivă, legat sau acordul părților.

În cadrul

motivelor de apel, apelanta intervenientă a criticat legalitatea sentinței

Tribunalului Constanța din perspectiva neanalizării apărărilor sale referitoare

la dobândirea dreptului de superficie în baza acordului tacit al părților, iar

prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție s-a

dispus ca, în rejudecare, instanța de trimitere să verifice existența acordului

proprietarului terenului la construirea dreptului de superficie în beneficiul

apelantei pârâte, avându-se în vedere regimul celor trei parcele de teren cu

număr topo X, din C.F. X, care după anul 1945 au rămas înscrise în cartea

funciară pe numele fostului proprietar, (autorul pârâtei) spre deosebire de

parcela cu nr. X, care a fost întabulată abuziv pe numele Statului Român și,

ulterior, a fost restituită în natură pârâtei, în urma exercitării acțiunii în

revendicare.

În raport

de limitele casării, instanța de apel a analizat dacă, în speță, sunt

îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de superficie în beneficiul

intervenientei SC C.H.B. SA în baza convenției încheiată cu proprietarul

terenului.

S-a avut

în vedere faptul că, în literatura de specialitate (V.Stoica, Drepturi reale

Principale, vol. II, Editura Humanitas, pag. 280-281) s-a subliniat că, ori de

câte ori există o înțelegere, expresă sau tacită, între proprietarul terenului

și autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de al doilea să

efectueze lucrarea se iese de pe tărâmul aplicării dispozițiilor art. 494 C.

civ. și se intră pe un tărâm contractual. Efectele juridice sunt diferite în

funcție de voința internă a părților în momentul încheierii contractului

indiferent dacă voința juridică este expresă sau tacită.

Prin Decizia

de îndrumare nr. 13/1959 pronunțată de Plenul Tribunalului Suprem, invocată de

către apelantă în susținerea opiniei sale potrivit căreia a dobândit dreptul de

superficie cu acordul tacit al proprietarului care nu s-a opus edificării

construcțiilor în perioada 1972-1976, s-a statuat că pentru lămurirea

raporturilor dintre părți în cazul edificării unei construcții pe terenul

altuia, se impun a se „cerceta condițiile în care s-au făcut construcțiile,

plantațiile sau lucrările” inclusiv sub aspectul pasivității sau acceptării

proprietarului, acestea fiind elemente în funcție de care se poate aprecia dacă

a existat o înțelegere între proprietarul terenului și autorul lucrării și care

este conținutul acestei înțelegeri. Simpla cunoaștere a efectuării lucrărilor

nu este suficientă pentru a dovedi consimțământul proprietarului terenului la

efectuarea lor, dar dacă această luare la cunoștință este urmată de o

pasivitate îndelungată, această pasivitate poate fi interpretată ca o acceptare

în funcție de circumstanțele în care s-au desfășurat operațiunile de ocupare a

terenului proprietatea altuia și de edificare a lucrărilor.

Instanța

de apel a sublinit faptul că, această decizie de îndrumare și jurisprudență

națională creată în temeiul acesteia au vizat raporturile pe orizontală între

subiecții raportului juridic de superficie, și anume situația în care în

raporturile de vecinătate, unul dintre proprietari a construit pe terenul

altuia, iar proprietarul terenului ocupat, deși a avut cunoștință de aceste

lucrări a rămas în pasivitate, împrejurare în care, după finalizarea

construcțiilor a fost sancționată atitudinea sa de a cere demolarea lucrărilor

prin calificarea acestei atitudini ca o exercitare abuzivă a dreptului de proprietate.

Deși

textele constituționale care garantează dreptul la proprietate privată au în

vedere atât raporturile pe verticală, adică raporturile cu autoritățile, cât și

raporturile pe orizontală, adică raporturile de drept privat, totuși modul în

care operează garanția constituțională este diferit în funcție de natura

acestor raporturi. Dacă în raporturile pe verticală legiuitorul nu poate să

facă nicio excepției de la principiul garantării dreptului de proprietate

privată fără a încălca legea fundamentală, în raporturile pe orizontală

legiuitorului îi sunt îngăduite asemenea excepții, printr-o lege organică.

Asemenea excepții sunt recunoscute de legiuitor pe baza unor fapte juridice în

sens restrâns și în considerarea principiului echității.

Astfel se

explică de ce proprietarul terenului poate să dobândească dreptul de

proprietate asupra lucrării făcută de un terț, în condițiile art. 494 C. civ.

În mod

simetric, legiuitorul a putut să restrângă dreptul de proprietate asupra

terenului, în ipoteza în care autorul lucrării este de bună-credință

obligându-l pe primul să preia în proprietate lucrarea, în măsura în care își

manifestă dorința de a relua stăpânirea terenului.

Această

teză pune în lumină necesitatea de a asigura, un echilibru just între

interesele proprietarului terenului și interesele autorului lucrării, astfel

încât să nu se realizeze o îmbogățire a unuia în detrimentul celuilalt și în

același timp acordând prioritate principiului apărării dreptului de proprietate

privată, titularul terenului având drept de opțiune cu privire la modalitatea

de desdăunare a terțului constructor de bună-credință.

Curtea

constată că în raporturile pe verticală dintre Statul Român - privit ca un

ansamblu articulat cu toate autoritățile publice și instituțiile implicate în

realizarea construcțiilor pe cele trei loturi de teren proprietatea pârâtei -

și proprietarul tabular, simpla tăcere a proprietarului tabular (care a rămas

în pasivitate în perioada regimului comunist, după realizarea lucrărilor) nu

poate fi echivalată de plano cu acceptarea dobândirii de către stat a unui

drept de proprietate asupra acestor construcții și, implicit, cu recunoașterea

unui drept de superficie - în beneficiul statului și ulterior al succesorului

său cu titlu particular (SC C.H.B. SA) impunându-se a se cerceta în prealabil

condițiile în care Statul a început stăpânirea terenului în litigiu și dacă

proprietarul terenului a avut posibilitatea reală, în contextul social-politic

al perioadei în care a pierdut posesia asupra terenului să se opună măsurilor

dispuse de stat, și respectiv de a obține anularea autorizației de construire

eliberată pentru fostul complex hotelier „C.” din Predeal sau încetarea

lucrărilor de construire a acestui hotel pe un teren care la acel moment nu

aparținea statului, fiind întabulat în Cartea funciară pe numele unei persoane

fizice - P.G.I.

Împrejurarea

potrivit cu care cele trei parcele de teren având nr. topografic X, au rămas

întabulate pe numele autorului pârâtei - I.G.P. (decedat), spre deosebire de

parcela cu nr. X care a fost întabulată pe numele Statului nu e de natură a

determina concluzia de plano, că toate atributele dreptului de proprietate au

rămas proprietarului tabular, care putea dispune liber de teren și se putea

opune oricăror uzucapări din partea unui terț, inclusiv din partea statului.

Din

analiza înscrisurilor depuse la dosar în apel, în rejudecare, rezultă că

terenul proprietatea autorului reclamantei, inclusiv parcelele cu nr.

topografic X, preluate în fapt de către stat încă din perioada anului 1965 și

erau folosite în scop de utilitate publică - parcuri pentru Comitetul Central

al P.C.R., fiind integrate Centrului de odihnă Predeal și propuse spre

expropriere.

În

considerarea acestei situații de fapt a terenului, prin Decizia nr. 81 din 09

noiembrie 1965 emisă de fostul Consiliu al Orașului Raional Predeal s-a aprobat

scăderea sumei de 167.416 lei reprezentând impozite pe terenuri particulare pe

anii 1959-1965, „proprietatea a 68 de cetățeni care nu au plătit impozite,

urmare a faptului că terenurile sunt folosite ca parcuri pentru Comitetul

Central al P.C.R. - Centrul de Odihnă Predeal” între acești proprietari fiind

menționate și numita C.N.V. una dintre succesoarele defunctului P.G.I. și

autoare a pârâtei din prezenta cauză.

Prin

urmare, deși parcelele de teren cu numere topografice X, nu au fost întabulate

în C.F. pe numele Statului Român, ca și parcela alăturată întabulată sub nr. Y

în realitate, Statul Român a ocupat anterior anului 1965 toate aceste loturi de

teren, fără niciun titlu legal și le-a dat o afectațiune publică - mai întâi

parcuri aferente Centrului de Odihnă Predeal, ce aparținea Comitetului Central

al P.C.R. și ulterior au fost afectate de construcția complexului hotelier „C.”,

în prezent „B.”

Întreaga

jurisprudență dezvoltată în urma adoptării după anul 1990, a legislației cu

caracter reparatoriu pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

regimului comunist (6 martie 1945-22 decembrie 1989) cum ar fi Legea nr. 18/1991,

și în special Legea nr. 10/2001 a calificat ca fiind preluare nelegală,

contrară Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte

în perioada vizată, exproprierea de facto a imobilelor - terenuri, cu sau fără

construcții, proprietate particulară, fără plata unei compensații corespunzătoare.

În acest

sens, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989), califică în terminis ca

fiind „preluate abuziv”, „imobilele preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele

preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat” (art. 2 lit. (i)).

Prin

urmare, chiar și în ipoteza în care cele trei parcele de teren ce fac obiectul

cererii de recunoaștere a dreptului de superficie în beneficiul intervenientei,

succesoare cu titlu particular a unei întreprinderi de stat, au rămas

întabulate pe numele proprietarului P.G.I. autorul pârâtei, în fapt ele au fost

preluate de stat în perioada 1945-1989 și au avut o afectațiune publică - mai

întâi au constituit parcuri în incinta Centrului de Odihnă Predeal și ulterior

au fost afectate de construcția unui ansamblu hotelier, „Hotel C.”, din

Predeal.

Pasivitatea

îndelungată a proprietarului și ulterior a moștenitorilor acestuia a fost

sancționată și valorificată de către succesorii statului în cadrul acțiunii ce

a avut ca obiect demolarea acestor construcții reținându-se prin hotărâri

irevocabile pronunțate în Dosarul nr. 62/2001 al Judecătoriei Brașov că deși la

momentul edificării acestor construcții proprietarul terenului era cunoscut, imobilul

fiind întabulat în C.F. pe numele P.I., lipsa acestuia de opoziție la

realizarea lucrărilor a condus la concluzia că terțul constructor a fost de

bună-credință, cu toate consecințele legale reglementate de art. 492 și

următoarele C. civ. (1964).

Calitatea

de constructor de bună-credință pe terenul altuia nu echivalează însă cu

calitatea de superficiar, pentru dobândirea dreptului de superficie fiind

necesar să se dovedească pe lângă faptul construirii și izvorul dreptului de

superficie cu privire la terenul pe care s-a edificat, respectiv convenția

încheiată cu proprietarul terenului.

În acest

sens în jurisprudență s-a reținut constant că atunci când se susține nașterea

dreptului de superficie prin convenția părților, este necesar să se facă dovada

că proprietarul terenului dezmembrat și-a exprimat în mod neechivoc și fără

posibilitatea de interpretare voința de a-și greva proprietatea. S-a mai

reținut, de asemenea, că simplul fapt de a ridica o construcție pe un teren

care a fost preluat de către stat, în perioada în care acest teren se afla în

detenția statului, nu a fost de natură a determina nașterea unui drept de

superficie, având în vedere că la momentul edificării construcției a lipsit

acordul proprietarului real al terenului, iar simpla tăcere a proprietarului

terenului nu are valoarea juridică a consimțământului, care, trebuie

exteriorizat și s-a avut în vedere faptul că, dreptul de superficie nu

este gratuit, pentru folosința terenului, superficiarul putând fi obligat la

plata unei indemnizații, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit gratuitatea

pentru folosința terenului.

Or, și

sub acest aspect convenția părților trebuie să fie clară și neechivocă, simpla

tăcere a proprietarului terenului neechivalând cu acordul la constituirea unui

drept de superficie gratuit pe toată durata existenței construcțiilor.

Recunoașterea

dreptului de superficie rezultat dintr-o „simplă situație de fapt care nu a

fost urmărită sau cunoscută de cei interesați”, ca efect al „aparenței de

drept” nu se încadrează în categoria actelor și faptelor pe care se poate

întemeia dreptul de superficie, această soluție aducând atingere dreptului de

proprietate, fără ca ingerința să aibă temei în dreptul intern (alineatul 63

teza finală și paragraful 64 din Hotărârea Back și Palade contra România).

Cum

apelantul intervenient a susținut existența unui acord tacit încheiat cu

proprietarul terenului pentru nașterea dreptului său de superficie asupra

construcțiilor edificate pe parcelele topo nr. X, conform art. 1169 C. civ. era

ținut să dovedească și conținutul acestui acord, și mai ales împrejurările din

care rezultă că proprietarul terenului, în perioada regimului comunist, putea

să se opună cu succes preluării abuzive de către stat, iar în ipoteza în care

nu era de acord cu edificarea unor lucrări de utilitate publică pe terenul său,

nesupus exproprierii legale, putea să obțină anularea autorizațiilor de construire

și sistarea lucrărilor.

Se

constată că, deși prin decizia de casare cu trimitere s-a dispus să se

cerceteze dacă autorul pârâtei ar fi avut posibilitatea să se opună la

edificarea construcțiilor, după reluarea judecății apelanta intervenientă nu a

produs nicio probă din care să rezulte, că în situații similare, alți

proprietari de terenuri preluate în fapt de stat în perioada regimului

comunist, au avut câștig de cauză, opunându-se măsurilor de preluare a

terenului sau de grevare a acestuia cu sarcini sau că lucrările supuse

autorizării și finanțării de la bugetul centralizat al statului - cum a fost

cazul complexului hotelier „C.” din Predeal - au fost sistate și ulterior

reamplasate în alte locații, proprietatea statului sau a altor particulari care

și-au exprimat un acord expres în acest sens.

Raportat

la perioada în care terenul a intrat în posesia statului, intimata pârâtă a

arătat că autorii săi s-au temut, pentru siguranța și viața lor, să se opună

autorităților vremii care au dispus încă din perioada anilor 1960 preluarea în

fapt a terenului și ulterior afectarea acestuia unor utilități publice, dar

această tăcere, impusă de condițiile represive ale regimului comunist instaurat

după 6 martie 1945 nu poate fi interpretată ca o acceptare a dezmembrării, fără

nicio plată, a dreptului său tabular de proprietate asupra celor trei parcele

de teren afectate de fostul hotel C. și de anexele sale (canalizare,

decantoare, trotuare de protecție, spații verzi ambientale).

În raport

de aceste statuări, Curtea de Apel a constat că intervenienta deși are

calitatea de constructor de bună-credință cu privire la edificatele realizate

pe terenul proprietatea pârâtei, constând în clădiri complex hotelier, aceasta

nu a dobândit și un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui

teren, respectiv un drept de superficie, care să îi confere calitatea de

proprietar asupra clădirilor edificate de autoarea sa - (o întreprindere de

stat) și un drept de folosință asupra terenului proprietatea pârâtei, toate

criticile aduse sentinței sub acest aspect fiind nefondate, drept pentru care,

pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul

intervenientei a fost respins, ca nefundat, apelanta intervenientă fiind

obligată, în baza art. 274 C. proc. civ., la plata sumei de 6.464,63 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.

Împotriva

acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a declarat

recurs intervenienta SC C.H.B. SA., criticând hotărîrea atacată ca fiind

nelegală.

În motivarea

cererii de recurs, intervenienta a formulat, în esență, următoarele

critici:

atacată încalcă prevederile art. 492 și 494 alin. (2). C. civ., fiind înfrânt

efectul pe care îl produce răsturnarea prezumției instituite de art. 492 C.

civ., de recunoaștere a însuși dreptului de superficie, motiv de recurs înscris

în art. 304 pt. 9 C. proc. civ.

S-a

argumentat că, din interpretarea literară și teleologică a prevederilor art. 492

C. civ. rezultă că prezumția instituită operează pe două aspecte distincte,

respectiv, că lucrările au fost făcute de proprietarul fondului și, că, sunt

ale lui, astfel încât răsturnarea prezumției instituite de art. 492 C. civ.

trebuie să aibă în vedere dubla sa valență, care confirmă dreptul terței

persoane asupra lucrărilor sale. Totodată, stabilirea calității de constructor

de bună credință în beneficiul terței persoane are ca prima consecință

înlăturarea dreptului proprietarului fondului de a cere ridicarea lucrărilor,

ceea ce confirmă o situare legitimă a lucrărilor asupra fondului și care

înseamnă tocmai dreptul de superficie.

Cum

proprietarul fondului are dreptul de a păstra pentru sine lucrările terței

persoane, de aici decurge a doua consecință, menită să rezolve în mod echitabil

situația juridică rezultată din existența celor două drepturi diferite,

respectiv dreptul terței persoane asupra lucrărilor sale și dreptul

proprietarului fondului afectat de aceste construcții. Acest lucru presupune,

odată cu stabilirea bunei credințe, fie aproprierea lucrărilor prin efectul

accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul fondului, cu consecința

despăgubirii terței persoane, fie existența dreptului de superficie, în

beneficiul acesteia din urmă.

În prima

situație, s-a considerat că dreptul proprietarului fondului asupra lucrărilor

se naște pe măsura încorporării materialelor în sol și, astfel, cele două

drepturi se întregesc prin confuziune, iar în cea de-a doua, se confirmă

constituirea superficiei, ca drept real imobiliar.

Lips