ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5788/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată (înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov, cauza fiind ulterior strămutată la Tribunalul Constanța, prin încheierea nr. 5798 din 6 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 4187/1/2011), reclamanții B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae, în calitate de moștenitori testamentari ai autoarei B.S. și fiicelor acesteia B.A. și B.E., au solicita, în contradictoriu cu pârâta R.C.C., să se constate că autoarele B.A. și B.E. au dobândit, ca efect al joncțiunii posesiilor exercitate asupra imobilului în litigiu, dreptul de proprietate prin uzucapiune, conform art. 1461 C. civ.

austriac, asupra terenului înscris în C.F. a Municipiului Brașov, fâneață în suprafață de 514,80 mp, fâneață în suprafață de 489,60 mp și fâneață în suprafață de 489,60 mp, precum și asupra celui înscris în C.F. a Municipiului Brașov, fâneață în suprafață de 482,40 mp. În cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu D.I. și SC C.H.B. SA, prima invocând același drept ca și reclamanții, iar cea de-a doua solicitând constatarea calității de titulară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce alcătuiesc Complex Hotelier B. (fost C.), compuse din restaurant cu terasă și căi de acces, recunoașterea dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 881,15 mp, dezmembrarea suprafețelor ocupate de construcții conform folosinței, cu acordarea de numere topografice noi și intabularea dreptului astfel recunoscut în cartea funciară.

Prin sentința civilă nr. 3506 din 14 iunie 2012 a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae, precum și a intervenientei în interes propriu D.I. Au fost respinse, ca nefondate, atât acțiunea reclamanților B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I. și Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae, cât și cererile de intervenție în interes propriu formulate de către SC C.H.B. SA și D.I. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, că imobilele din C.F. a orașului Brașov au fost dobândite prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1925 la Tribunalul Brașov, încheiat între vânzătorul B.I.

și cumpărătorul I.G.P., transmiterea dreptului operând în favoarea cumpărătorului la momentul înscrierii în C.F., respectiv la data de 13 mai 1925. La data de 17 mai 1925, același vânzător B.I. a vândut cumpărătorului P.G.I. imobilul înregistrat în C.F. în întindere de 134 stj. Transferul dreptului de proprietate a operat în favoarea cumpărătorului menționat, la momentul înscrierii în cartea funciară, respectiv la data de 17 mai 1925. Aceste imobile sunt în prezent înscrise în C.F. pe numele pârâtei R.C.C., succesorul legal al numitului P.G.I., cu titlu de drept de moștenire. Sub aspectul îndeplinirii condițiilor uzucapiunii sub imperiul C. civ. austriac, în vigoare la momentul începerii posesiei asupra terenului litigios, prima instanță a făcut referire la doctrina juridică în materie, reținând că uzucapiunea este dobândirea unui drept prin posesie calificată exercitată pe parcursul timpului stabilit de lege.

Aceasta duce la o dobândire originară a dreptului, care are ca urmare faptul că titularul de până atunci își pierde respectivul drept, conform cu art. 1478 C. civ. austriac. Condițiile pentru realizarea uzucapiunii sunt următoarele: bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat, o posesie calificată și exercitarea acesteia de-a lungul unei anumite perioade de timp. Posesia celui care uzucapează trebuie să se bazeze pe un titlu obiectiv valabil, care ar fi fost suficient pentru transmiterea proprietății dacă înstrăinătorul ar fi fost proprietar (vânzare-cumpărare, donație, legat, etc.). Din contră, art. 1462 C. civ. austriac arăta că nu este suficient pentru uzucaparea proprietății un titlu care acordă doar dreptul de folosință (de exemplu, un contract de închiriere).

Conform art. 1461 din C. civ. austriac, în vederea împlinirii uzucapiunii este nevoie de o posesie legitimă. Doar dacă acest titlu - acceptat din eroare de către uzucapant - corespunde exigențelor pentru justețea titlului, atunci poate fi vorba despre intervenția uzucapiunii; aceasta întrucât instituția uzucapiunii nu are în principiu scopul de a legitima dobândirea fără titlu și nejustă, ci - cu excepția uzucapiunii extratabulare - în primul rând are scopul de a „uzucapa" lipsa îndreptățirii proprietarului anterior. În cazul lipsei titlului s-ar putea constitui două categorii: cel care spre exemplu crede că a dobândit proprietatea dintr-un titlu care teoretic ar fi fost suficient pentru transferul proprietății, deși posesia bunului i-a fost transmisă doar în baza unui contract de închiriere, este protejat în cadrul uzucapiunii de lungă durată, deoarece această apreciere greșită referitoare la conținutul titlului trebuie să ducă la dobândirea dreptului.

Cel care, din contră, știe că a obținut bunul doar în baza unui contract de închiriere, însă crede că prin uzucapiune poate dobândi proprietatea dacă folosește bunul suficient de mult timp, este de rea credință - întrucât folosește bunul cu credința că este proprietar doar din momentul în care s-a scurs termenul uzucapiunii - în spatele respectivei situații aflându-se în realitate (doar ipotetic în privința uzucapiunii de lungă durată) și problema justului titlu prevăzut în art. 1461 C. civ. austriac.

Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 27 și 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, normă care și-a produs efectele pe teritoriul Transilvaniei ulterior Codului civil austriac, unde sunt identificate două cazuri în care dreptul de proprietate asupra imobilelor poate fi dobândit prin uzucapiune: când s-a înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, un drept de proprietate, iar titularii au posedat imobilul cu bună credință timp de 10 ani (nefiind cazul în speță) și, respectiv, când cineva a posedat un bun nemișcător, în condițiile legii, timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea funciară. Evaluând materialul probator administrat, prima instanță a constatat că declarațiile martorilor audiați și răspunsurile la interogatoriu date de reclamantele Ș.O., C.M.

și B.M. nu au relevat data clară de la care B.S. a început posesia, ori natura exercitării folosinței, ci doar destinația dată acestui teren - fâneață pentru creșterea oilor. Tribunalul a apreciat că nu s-a dovedit existența unei posesii exercitate de autorii reclamanților asupra bunului litigios (care ulterior a fost afectat de construcția Hotelului C.), iar invocarea procesului-verbal de posesie întocmit de către Judecătoria mixtă Brașov la data de 14 august 1947, ca dovadă a justului titlu, nu este relevantă, devreme ce acest act face referire la pierderea unui pretins contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarul tabular, numitul I.G.P. Împrejurarea că numitul I.G.P.

este autorul pârâtei R.C.C., care nu numai că nu a recunoscut această transmitere a dreptului de proprietate, ci, mai mult decât atât, și-a intabulat propriul drept de proprietate cu privire la bunul litigios, cu titlu de drept de moștenire, coroborată înscrisurile autentice care atestă dreptul de proprietate în favoarea autorului acesteia - acte de vânzare-cumpărare și acte care atestă publicitatea acestui drept în sistemul de carte funciară, publicitate cu efect constitutiv de drept - converge spre convingerea că un astfel de act, care să reprezinte justul titlu în favoarea autorilor reclamanților, nu a existat. De altminteri, procedura demarată prin procesul-verbal de posesie întocmit de către Judecătoria mixtă Brașov la data de 14 august 1947, în favoarea autoarei B.S., nu a mai fost finalizată, dreptul de folosință al acesteia asupra parcelelor cu numere, nu a mai fost ulterior înscris în C.F.

deschisă pentru terenurile litigioase. Tribunalul a mai reținut că nici cu privire la parcelele în suprafața de 514,8 mp înscrisă în C.F. a localității Brașov și nu s-a efectuat dovada posesiei în virtutea unui just titlu. Pe lângă această condiție, nu s-a realizat de către reclamanți nici dovada unei posesii utile, pașnice și netulburate, deoarece, deși invocă joncțiunea posesiilor autorilor lor cu aceea a lor înșiși, reclamanții nu au efectuat personal acte de posesie asupra bunului litigios - aspect recunoscut prin cererea de chemare în judecată. Faptul că autoarea B.S. a folosit în întregime imobilul litigios în limitele și hotarele existente, începând cu anul 1932 și până la decesul său, intervenit în anul 1957, nu a fost demonstrat fără echivoc, declarațiile martorilor fiind neclare și ambigue; pe de altă parte, nici dovada că posesia începută de către aceasta a fost continuată de către autoarele B.A.

și B.E., fiicele defunctei B.S., până în anii 1962, nu s-a realizat, deoarece aceiași martori au afirmat fie că terenul a fost colectivizat, fie nu au putut preciza anul când acestea au încetat să efectueze acte de posesie. Preluarea pură și simplă, fără vreun titlu, a acestor terenuri de către autoritățile statului comunist, este demonstrată de construirea complexului hotelier și rezultă din înscrisurile care fundamentează edificarea acestuia, depuse la dosar - filele 94-130. Prin urmare, cel puțin de la momentul la au fost demarate lucrările de construire ale Complexului hotelier C., posesia exercitată de către autorii reclamanților asupra terenului litigios încetase, reclamanții neputând invoca joncțiunea posesiei lor cu aceea exercitată de către autorii lor.

Susținerea că încă din anul 1962 s-a împlinit termenul de 30 de ani, necesar potrivit art. 1461 C. civ. austriac spre a interveni uzucapiunea, nu are suport legal. Nu se poate accepta ideea producerii efectului achizitiv al dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul unor persoane decedate (B.A. și B.E.), prin împlinirea termenului de 30 de ani la care se referă actul normativ, urmare a joncțiunii posesiilor lor cu cea a autoarei B.S. Faptul că B.A. și B.E., în timpul vieții lor, nu au înțeles să investească o instanță judecătorească, solicitându-i să constate incidența uzucapiunii pentru terenul litigios, determină implicit necesitatea dovedirii preluării bunului în posesie de către reclamanți și demonstrația împrejurării că, la rândul lor, aceștia au exercitat asupra bunului o posesie utilă, publică, netulburată și sub nume de proprietar, în virtutea unui just titlu și pentru perioada de timp cerută de lege, cu posibilitatea joncțiunii posesiilor.

În privința cererii de intervenție în interes propriu formulate de către intervenienta D.I., tribunalul a apreciat că sunt similare argumentele de netemeinicie reținute pentru cererea de chemare în judecată. Cât privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta SC C.H.B. SA, prima instanță a apreciat că acesta nu este fondată. S-a reținut că la momentul începerii construcției, statul prin autoritățile locale s-a comportat ca un adevărat proprietar, dispunând transferul în administrarea operativă a fostului O.J.T.

Brașov a terenurilor care afectează loturile C.F., în vederea construirii hotelului de 300 locuri în cartierul C., potrivit adresei din 23 mai 1973 (fila 99). Transmiterea efectivă a acestor terenuri din administrarea fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al orașului Predeal în administrarea fostului Oficiu Județean de Turism Brașov s-a realizat prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 1973 a Consiliului Popular al Județului Brașov (fila 117). Pentru terenul care formează lotul înscris în C.F. cu 482,40 mp, autoritățile au solicitat la acea dată Notariatului de Stat Brașov înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului, arătând că acesta a fost preluat de la P.C.D.

conform Decretului nr. 712/1966 și Decretului nr. 218/1960 - adresa din 15 august 1970 (fila 124). Înscrierea acestui drept în cartea funciară în favoarea statului nu s-a realizat, deoarece notarul a constatat existența unei piedici, în sensul că proprietarul tabular era altă persoană decât aceea indicată prin cerere. Abuzul săvârșit de către autoritățile statului totalitar, care și-au arogat, în mod nelegal, prerogativele conferite titularului dreptului real asupra terenului litigios, în sensul că au dispus de bun edificând construcții cu destinație comercială - hotelieră asupra acestuia, în condițiile în care proprietarului tabular îi era imposibil obiectiv să conteste trecerea terenului în proprietatea statului, ori să își exprime în orice mod dezacordul cu privire la realizarea construcției pe terenul său, nu poate fi creator de drept în favoarea SC C.H.B.

SA, entitate care a preluat o diviziune a patrimoniului O.J.T. Brașov. Prima instanță a mai reținut că acest complex hotelier a fost edificat de autoritățile statului comunist, în baza mai multor autorizații de construire eliberate de Consiliul Popular al Orașului Predeal, în beneficiul antecesoarei pârâtei (fosta O.J.T. Brașov), după cum s-a reținut - cu putere de lucru judecat - prin Decizia civilă nr. 1264/ R din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov (Dosarul civil nr. 4605/62/2006). Legalitatea construcțiilor cu destinație hotelieră, edificate în baza autorizației din 04 decembrie 1975, a planului de investiții și documentației tehnice, precum și a Acordului unic nr. 9924 din 30 iunie 1975 eliberat de fostul Comitet Executiv al Consiliu Popular al orașului Predeal, precum și în baza memoriului justificativ asupra proiectului de execuție și planului, ale Proiect Brașov, a fost statuată irevocabil de către Curtea de Apel Brașov.

Instanța a considerat că în cauză nu se poate constata calitatea pretinsă de societatea intervenientă, întrucât SC C.H.B. SA nu a depus înscrisuri din care să rezulte cu certitudine existența dreptului de proprietate asupra construcțiilor (respectiv, acte translative de proprietate ori alte probe din care să rezulte că a edificat în mod legal aceste construcții, pe cheltuiala sa și cu materialele sale). Față de soarta capătului principal al cererii de intervenție, instanța a respins și pe cele accesorii, referitoare la procedura administrativă a înscrierii dreptului de superficie în C.F., respectiv, dezmembrare și acordare de număr topografic nou. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și intervenienții.

Intervenienta în interes propriu D.I. a înțeles să promoveze apel în condițiile coparticipării procesuale cu reclamanții, pe considerentul unicității izvorului de drepturi pretinse (anume, posesia exercitată de autorii comuni B.). Cu privire la reclamanta Parohia Ortodoxă Sf. Nicolae, care nu s-a regăsit indicată în cererea declarativă de apel, ci doar în considerentele suplimentare depuse la primul termen de judecată, instanța de apel a făcut aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ., reținând că efectele hotărârii ce se atacă se răsfrâng, cât privește respingerea cererii în constatarea dobândirii uzucapiunii, asupra tuturor reclamanților. Ca atare, instanța a calificat participarea la judecata apelului a Parohiei ca apelantă reclamantă, fiind respinsă excepția tardivității formulării cererii de apel a acestei entități, invocată de către intimata pârâtă prin întâmpinare.

Prin Decizia nr. 23/ C din 4 martie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și de intervenienta D.I., a admis apelul intervenientei în interes propriu SC C.H.B. SA și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu a acesteia și a constatat că societatea este titulara unui drept de proprietate cu titlu de construire asupra edificatelor situate pe imobilul teren, proprietatea pârâtei R.C.C., înscris în C.F. Brașov, astfel cum au fost ide.ntificate prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert ing. M.E. și completat la termenul din 12 octombrie 2011, respectiv: - pentru construcțiile cu suprafața totală de 195,00 mp (117 mp ocupați de restaurant, iar 78 mp de terasa restaurantului hotelului), situate pe parcela înscrisă în C.F.

Brașov, în suprafață de 514,80 mp; - pentru construcțiile cu suprafața totală de 252,85 mp (221 mp ocupați de restaurant, iar 31,85 mp de terasa și scările de acces la restaurantul hotelului), situate pe parcela înscrisă în C.F. Brașov în suprafață de 489,60 mp; - pentru construcțiile cu suprafața totală de 77 mp (66 mp ocupați de restaurant, iar 11 mp de copertina restaurantului), situate pe parcela înscrisă în C.F. Brașov, în suprafață de 489,60 mp; - pentru construcția parcării auto a hotelului, ce ocupă integral parcela înscrisă în C.F. Brașov, în suprafață de 482,40 mp. Prin aceeași decizie s-a dispus dezmembrarea parcelelor și acordarea de numere top noi, conform expertizei (anexa 2), precum și înscrierea în C.F.

a dreptului de proprietate cu titlu de drept de construire, pentru edificatele arătate. S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate, cât privește constatarea dreptului de superficie. În privința acordării de nr. top. noi, instanța a apreciat că această operațiune ține de regimul de carte funciară, deci de procedura ulterioară necontencioasă, iar nu de statuarea în procedura contencioasă a drepturilor afirmate. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând că intimata pârâtă R.C.C. a căzut în pretenții față de SC C.H.B. SA, a obligat-o la plata, către această parte, a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. S-au respins celelalte pretenții ale apelantei interveniente, cu acest titlu, apreciind că, în raport de cele admise din petitul cererii de intervenție în interes propriu și de efortul probatoriu, suma astfel alocată este suficientă pentru a satisface cerința normei evocate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: 1. Demersul apelanților reclamanți a vizat valorificarea pretinsului drept de proprietate dobândit de autoarele lor prin prescripție achizitivă extratabulară, ca urmare a începerii posesiei asupra parcelelor înscrise în C.F. a Municipiului Brașov, sub regimul C. civ. austriac, așadar, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 389/1943 și Legii nr. 241/1947, când a fost pus în aplicare Decretul-Lege nr. 115/1938. Sub un prim aspect, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul s-a raportat, chiar în condițiile evocării joncțiunii posesiilor, la dispozițiile art. 1461 și următoarele C. civ. austriac, care statuau că uzucapiunea operează printr-o posesie legitimă, de bună credință, neviciată și continuă, exercitată timp de 30 de ani, de plin drept, chiar fără înscriere în cartea funciară.

Având în vedere însă natura specifică a acestei uzucapiuni, în literatura juridică s-a exprimat opinia că succesorii universali și cei cu titlu universal ai posesorului pot exercita, în măsura în care toate condițiile uzucapiunii fuseseră îndeplinite înainte de deschiderea succesiunii, dreptul de opțiune într-o formă pozitivă sau într-o formă negativă, fără ca prin aceasta să se facă vreo trimitere la instituția joncțiunii posesiilor (,,Dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune’’ - dr. V.S.,,,Dreptul’’ nr. 4/2006, pag.

67). Așa fiind, tribunalul nu a apreciat corect împrejurarea că se tinde la recunoașterea dreptului real în patrimoniul unor persoane decedate, iar nu în cel al reclamanților – din moment ce atât timp cât termenul de prescripție achizitivă fusese împlinit (așa cum se evocă în speță) înainte de decesul autorului, moștenitorii pot invoca uzucapiunea, cu consecința că bunul va intra în masa succesorală, moștenitorii dobândind în primul rând un drept de opțiune cu privire la uzucapiune (prin efectul succesiunii), iar ulterior, prin exercitarea pozitivă a acestui drept, chiar dreptul de proprietate asupra bunului posedat de autorul lor - efectul retroactiv al uzucapiunii făcând ca dreptul de proprietate să treacă mai întâi prin patrimoniul autorului lor.

Aceste considerente îndreptățesc criticile apelanților reclamanți cu privire la faptul că prima instanță a greșit atunci când s-a referit la joncțiunea posesiilor reclamanților cu cea autorilor lor, din moment ce nu s-a pus în discuție (și nici nu a constituit teză probatorie) exercitarea posesiei proprii asupra terenurilor după anul 1962, ci împlinirea termenului uzucapiunii conform Codului civil austriac în urma joncțiunii posesiilor numitei B.S. cu cea a fiicelor sale E. și A.. O atare motivare, ca și cea referitoare la necesitatea constatării, întotdeauna, pe cale judecătorească, a intervenirii prescripției achizitive (care nu se pliază pe dispozițiile referitoare la dobândirea dreptului real prin simpla înscriere de C.F.) nu sunt însă de natură a conduce la reformarea soluției primei instanțe, câtă vreme soluția de respingere a acțiunii reclamanților este întemeiată.

Astfel, dispozițiile sus-citate din vechea reglementare impuneau drept condiție pentru operarea uzucapiunii ca posesia să fie legitimă, adică să fie fondată pe un act ce îi legitima posesorului această stăpânire animus possidendi, chiar fără intabulare în cartea funciară, adică să nu fie o simplă deținere nelegitimă, samavolnică (,,Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp’’ –,,Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 63-64). Acesta este motivul pentru care la data la care a adresat cererea sa către Judecătoria mixtă Brașov (ca instanță de carte funciară), la 1 august 1947 și așa cum s-a consemnat pe baza probelor produse de petiționara B.S., în procesul-verbal din 14 august 1947, autoarea reclamanților a susținut că deține cele trei parcele de teren indicate ,,prin cumpărare de la proprietarul de carte funciară încă din anul 1926 cu contract de vânzare-cumpărare, pe care contract l-am pierdut’’.

Acest fapt a relevat că petiționara urmărea să justifice, în raport de dispozițiile legii, față de titularul dreptului real înscris în C.F. (respectiv, P.G.I.) un titlu legitim (un contract de vânzare-cumpărare), neintabulat în contra vânzătorului și care nu mai putea fi prezentat, pentru înscrierea dreptului, pentru că actul doveditor ar fi pierdut. Apelanții reclamanți au pretins atât la fond, cât și în considerentele apelului, că întocmirea procesului-verbal din 14 august 1947, în cadrul căruia s-a consemnat că se constată,,posesiunea faptică de peste 15 ani a petiționarei asupra imobilelor înscrise în C.F. Brașov cu drept de folosință și stăpânire faptică’’ reprezintă o condiție suficientă pentru a se dovedi posesia numitei B.S., fiind irelevantă împrejurarea că nu s-a finalizat procedura înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate.

În realitate, aspectele arătate reflectă - așa cum a reținut și instanța de fond - eșecul demersurilor petiționarei de a-și vedea înscris în cartea funciară faptul posesiunii pe baza procesului-verbal din august 1947, câtă vreme Judecătoria mixtă Brașov a refuzat, conform încheierii din 23 octombrie 1947, să realizeze această înscriere, îndrumând-o pe B.S. să comunice instanței adresa proprietarului tabular pentru înaintarea către acesta a procesului-verbal de posesie, întrucât,,pentru dezbaterea din 14 august 1947 nu a fost citat’’. Această împrejurare, combinată cu faptul că aceste demersuri au fost inițiate după ce în prealabil ea însăși împreună cu soțul său vânduseră cele trei parcele, la 13 mai 1925 proprietarului tabular P.G.I.

(domiciliat în com. Pogoanele, jud. Buzău), confirmă că B.S. nu putea exercita o posesie legitimă animus possidendi, ci doar acte de,,folosință și stăpânire faptică’’, după cum s-a indicat ulterior și în înscrisurile citate, adică o detenție precară asupra unui bun ce i-a aparținut până în mai 1925 și pe care l-a înstrăinat noului proprietar tabular, folosindu-l în continuare - în absența predării către titularul dreptului - cu destinația indicată de martori, respectiv, ca fâneață în zona Predeal, pentru creșterea animalelor. Nici C. civ.

austriac și nici reglementările ulterioare nu au pus semnul egalității, în ce privește dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, între folosință (ca simplă deținere materială) și posesie, astfel că o constatare a,,folosinței și stăpânirii faptice’’ - privită din perspectiva procesului-verbal din 14 august 1947, cu toate viciile de procedură relevate de încheierea din 23 octombrie 1947 a Judecătoriei mixte Brașov - nu echivala cu o,,notare a posesiunii faptice’’ la care a aspirat petiționara, prin cererea depusă la 1 august 1947. Nu se poate invoca, astfel cum se susține în apel, că uzucapiunea ar fi operat în speță prin aplicarea dispozițiilor art. 1477 C. civ. austriac, anume fără să fie nevoie de un just titlu, ci doar de o posesie de bună-credință, exercitată pe timp de 30 sau de 40 de ani; așa cum s-a arătat, în cauză nici nu a fost vorba de existența vreunui just titlu al autoarei lor, ci doar de pretinsa posesie derulată inițial de B.S.

până la decesul survenit în 1957 și ulterior de fiicele acesteia, până la împlinirea termenului legal, în 1962 - aspecte evaluate judiciar. Prin urmare, în mod corect a sesizat instanța de fond că nu a existat posesie în cazul autoarei S.B. și ulterior a fiicelor sale, neputând fi invocată nici joncțiunea acestor pretinse posesii. Pe de altă parte, este real că în sistemul uzucapiunii extratabulare, dreptul de proprietate se poate obține și fără înscriere în cartea funciară, cum este cazul C. civ. austriac sub imperiul căruia se presupune că a început pretinsa posesiune. Însă, așa cum s-a arătat în literatura juridică (,,Uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară’’, dr. V.S. -,,Dreptul’’ nr. 6/2006, pag.

29), împlinirea termenului acestei prescripții achizitive nu duce, prin ea însăși, la dobândirea dreptului de proprietate, ci naște doar dreptul potestativ de opțiune în favoarea posesorului, pentru că numai în acest caz efectele uzucapiunii extratabulare retroactivează până la momentul începerii posesiei invocate. Acesta a constituit de altfel și motivul demersurilor inițiate în instanță de B.S. în anul 1947, pentru că în regimul de C.F. intabularea prealabilă a dreptului de proprietate dobândit prin efectul prescripției achizitive, mai înainte de înscrierea drepturilor moștenitorului proprietarului tabular, opunea cu succes acestuia din urmă un titlu valid, cu efecte retroactive din momentul posesiei.

Proprietatea extratabulară nu este scutită de încorporare în cartea funciară, titularul având nevoie de aceasta pentru a se apăra în contra pierderii proprietății prin uzucapiune. Înscrierea îi procură așa-numita posesiune tabulară, independentă de existența dreptului de proprietate dobândit mai înainte în regim extratabular, prin efectul legii. În mod corelativ, posesorul uzucapant are dreptul de opțiune în ce privește valorificarea posesiei sale generatoare de drepturi reale, pentru că pierderea acestui beneficiu (stingerea dreptului potestativ) constituie și pentru el o sancțiune a legii aplicată pasivității sale (,,Dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune’’, dr. V.S. - Rev.,,Dreptul’’ nr. 4/2006).

Astfel fiind, în mod just s-a constatat în primă instanță că pretinsa uzucapiune nu a fost valorificată (ca exercițiu pozitiv) mai înainte de intabularea dreptului de proprietate al succesorului legal al proprietarului tabular, R.C.C., cu titlu drept de moștenire pentru parcelele înscrise în C.F. Brașov (fila 11 fond). Din această perspectivă, toate criticile din apel referitoare la incorecta ori incompleta interpretare a declarațiilor martorilor, administrate inclusiv în apel pentru a răspunde chestiunii publicității și netulburării folosinței/posesiei familiei B. asupra acestor parcele, vor fi apreciate ca neîntemeiate, devreme ce premisa existenței unei posesii utile a fost înlăturată. În fine, chestiunea achitării taxelor, într-o anumită perioadă, pentru acest imobil, intră în sfera actelor ce relevă un exercițiu pozitiv al unui drept (asumat) de folosință, fără ca prin aceasta să fie conferit ori recunoscut atributul posesiei.

În raport de toate aceste considerente, apelul reclamanților, ca și al intervenientei D.I., a fost respins, ca nefondat. 2. Cu privire la apelul declarat de intervenienta în interes propriu SC C.H.B. SA, instanța a reținut că, prin efectul înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate cu titlu de drept de moștenire al succesorului legal al proprietarului tabular P.G.I., intimatei pârâte R.C.C. îi este confirmat dreptul real asupra parcelelor, înscrise în C.F. Brașov, precum și asupra parcelei înscrisă în C.F. Brașov. Expertiza topografică efectuată în cauză de expert M.E.

(filele 110-119 dosar Tribunalul Brașov), completată ulterior la 10 octombrie 2011 (filele 35-46 dosar Tribunalul Constanța), a relevat, prin suprapunerea planurilor, că din parcela înscrisă în C.F., în suprafață totală de 514,80 mp, restaurantul hotelului și terasa acestuia ocupă 117+78 mp, adică 195 mp; din parcelă în suprafață totală de 489,60 mp, 221 mp sunt ocupați de restaurant, 31,85 mp de terasă și scările de acces, iar 47,50 mp de trotuar și spații verzi; din parcelă în suprafață totală de 489,60 mp restaurantul și copertina acestuia ocupă 66+11 mp, respectiv 77 mp; suprafața totală a parcelei din C.F. Brașov, de 482,40 mp, este ocupată integral de parcarea hotelului. Prin urmare, dreptul de proprietate al proprietarului înscris în C.F.

este afectat de construcțiile definitive ce aparțin unei alte persoane, astfel cum s-a statuat conform sentinței nr. 67/ S din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului Brașov (Dosar nr. 837/64/2008), definitivă conform Deciziei civile nr. 93/ Ap din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă conform Deciziei civile nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. În acest context, apelul intervenientei, în sensul că respingerea petitului cererii sale pe motiv că nu au fost aduse dovezi referitoare la calitatea societății de constructor ori de titular al dreptului asupra construcțiilor, este fondat. O asemenea dezlegare intră în contradicție cu statuarea irevocabilă dispusă prin hotărârile judecătorești menționate, în urma cărora SC C.B.

SA a fost obligată să plătească proprietarei terenului, R.C., echivalentul lipsei de folosință pentru aceste parcele, calculat pe perioada 04 martie 2001 - 06 septembrie 2002, chiar dacă ea nu a tranșat cine este titularul dreptului real asupra construcțiilor, ci doar a recunoscut intimatei pârâte dreptul la despăgubiri echivalente cu lipsa de folosință a terenului ocupat de edificiile unui terț. Această soluție a fost urmată de pronunțarea Deciziei civile nr. 1264/ R din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov (Dosar nr. 4605/62/2006), prin care s-a respins recursul declarat de R.C., prin care se solicita demolarea construcțiilor regăsite pe terenurile sale și pe care le deține societatea intervenientă; ultima statuare a instanțelor a făcut referire la interpretarea prevederilor art. 494 C. civ.

și la buna credință a terțului constructor. Astfel fiind, au fost apreciate ca nefondate apărările intimatei pârâte, în sensul că aceste hotărâri judecătorești irevocabile nu au relevanță din perspectiva dreptului evocat de apelanta intervenientă, pentru că - fără a se analiza direct calitatea de titular al dreptului real al construcțiilor, instanțele nefiind sesizate cu o atare cerere - hotărârile consfințesc opozabilitatea dreptului reclamantei față de această entitate și eșecul demersului său, în raport de aceeași societate, în ce privește ridicarea construcțiilor de pe teren. Constatarea, în favoarea societății interveniente, a unui drept de proprietate asupra acestor construcții era însă soluția corectă în speța de față, câtă vreme prin efectul transmisiunilor de drepturi reale operate de-a lungul vremii, SC C.H.B.

SA a dobândit indubitabil însuși dreptul real asupra imobilului, iar nu doar o cotă parte din acțiunile fostei entități SC P. SA, din care s-a desprins prin reorganizare, cum a susținut intimata. Dacă fostul O.J.T. Brașov, care a obținut toate documentațiile necesare edificării construcției în perioada 1972 - 1976, a administrat Hotelul ,,C.’’ care aparținea la acea dată Statului român, odată cu apariția Legii nr. 15/1990 și înființarea, conform H.G. nr. 805/1990 , a unităților economice din rețeaua comerțului interior și turismului, organizate ulterior în societăți comerciale pe acțiuni și companii, aceste active ale statului au intrat în patrimoniul entităților cu capital de stat astfel constituite - Hotel ,,C.’’ fiind preluat în activul patrimonial al SC P. SA, constituită potrivit H.G.

nr. 1041/1990. Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Departamentului Turismului atestă această situație juridică, confirmând preluarea și a acestui imobil de către SC P. SA, cu includerea valorii lui în capitalul social. Reorganizarea acestei entități în urma aplicării Legii nr. 55/1995 și a H.G. nr. 12/1997 a creat o societate comercială cu capital majoritar de stat (SC T. SA) și ulterior, prin cesionarea pachetului de acțiuni al F.P.S., una cu capital privat, protocoalele de predare-primire a activului patrimonial reflectând fără echivoc transferul către noua societate a mobilizărilor corporale, cu datele de evidență contabilă privind valoarea acestora. SC T. SA și-a schimbat denumirea, conform actului adițional autentificat din 11 mai 1998, în SC C.H.B.

SA. Or, din această perspectivă, apelanta intervenientă nu este doar deținătorul cu titlu precar al construcțiilor ce afectează terenul intimatei, ci este chiar titularul dreptului de proprietate asupra acestui edificiu, în contextul actelor normative evocate, iar recunoașterea judiciară a acestui drept deschide calea legală pentru efectuarea operațiunilor necesare intabulării acestuia. Soluția dispusă în primă instanță cererii subsecvente, de recunoaștere în favoarea apelantei a unui drept de superficie, este însă corectă în măsura în care coexistența celor două drepturi reale pornește de la premisa acordului (explicit ori tacit) al titularului dreptului asupra terenului - ceea ce în speță nu s-a putut reține, față de preluarea abuzivă a terenului de către stat, în regimul comunist și edificarea construcției în perioada 1972 - 1976 (chestiune tranșată în litigiile anterioare).

Pentru aceste considerente, instanța a admis acest din urmă apel, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate. Împotriva Deciziei nr. 23/ C din 4 martie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții B.M., C.M.N., C.M., Ș.O., D.I., Parohia Ortodoxă Sfântul Nicolae, intervenienta D.I., pârâta R.C.C. și intervenienta SC C.H.B. SA. 1. Reclamanții și intervenienta D.I. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele: - Instanța de apel a ignorat prevederile art. 1477 C. civ. austriac, care, prin excepție de la prevederile art. 1460-1461 din același act normativ, instituie prescripția de lungă durată de 30 de ani, fondată exclusiv pe posesia faptică de bună credință.

Se pretinde îndeplinirea condiției „legitimității posesiei” instituită potrivit art. 1460 C. civ. austriac, dar care este concepută conform art. 1461 C. civ. austriac în raport de noțiunea de „just titlu". Instanța nu face distincția cuvenită între posesia faptică și cea legitimă, în condițiile în care posesia faptică este exercitată în lipsa unui just titlu, care să legitimeze posesia, nici nu justifică rațional înlăturarea aplicării art. 1477 C. civ. austriac. - Instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților necesitatea justificării legitimității posesiei, după cum nici instanța fondului nu a pus în discuție natura uzucapiunii și necesitatea justului titlu, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a avut în vedere asemenea apărări.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la ignorarea/schimbarea de către instanța de fond a naturii juridice a uzucapiunii pretinse. - În egală măsură, instanța de apel a pornit de la o premisă greșită în analiza condițiilor cerute de lege pentru a uzucapa, apreciind că este îndreptățită să analizeze legalitatea procedurii de emitere a procesului-verbal din 14 august 1947 și, în consecință, să înlăture efectele acestuia, motivat de existența unor vicii de procedură. Nu există temei de drept în baza căruia instanța de apel, dar și instanța de fond, ar fi avut posibilitatea de a analiza legalitatea procedurii emiterii procesului verbal din 14 august 1947. La o atare analiză era îndreptățită doar instanța sesizată cu o eventuală cale de atac exercitată de către proprietarul tabular, ori de către moștenitorii acestuia, la momentul la care au cunoscut despre existența procesului verbal respectiv.

În speță nu s-au produs dovezi că împotriva procesului verbal respectiv ar fi fost exercitată vreo cale de atac și, mai mult decât atât, intimata pârâtă nu a întreprins niciun fel de demers pentru a obține desființarea sa, exercitând o cale de atac sau anularea acestuia, limitându-se doar la a invoca pretinse vicii de procedură în fața unei instanțe care nu avea competența de a analiza aceste aspecte. Înscrisul respectiv provine de la o instanță judecătorească, iar a admite posibilitatea analizei legalității procedurii de emitere a acestuia într-o altă cauză decât într-o cale de atac, înseamnă a admite posibilitatea instanțelor de a înlătura efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, pe motiv că a fost pronunțată cu lipsă de procedură.

Lipsa de procedură nu putea fi constatată decât într-o cale de atac ordinară sau extraordinară îndreptată împotriva procesului verbal respectiv, împrejurare față de care hotărârea instanței de apel apare ca fiind pronunțată fără temei legal. - Recurenții solicită ca, în măsura în care instanța de recurs va trece peste aceste apărări, să observe că susținerile privind emiterea procesului verbal din 14 august 1947 cu lipsă de procedură, sunt nefondate; pretinsa lipsa de procedură la întocmirea procesului verbal respectiv este o simpla supoziție, nedovedită, întrucât prin încheierea din 23 octombrie 1947 nu s-a constatat o lipsă de procedură, ci s-a solicitat petiționarei B.S. să indice domiciliului proprietarului tabular în vederea comunicării procesului verbal de posesie.

Faptul că proprietarul tabular nu a fost citat la emiterea procesului verbal de posesie, nu poate conduce automat la concluzia unui viciu de procedură, în condițiile în care nu se face dovada că procedura aplicabilă impunea citarea proprietarului tabular, pretinsul viciu de procedură nu a fost constatat expres, iar procesul verbal de posesie nu a fost anulat, de asemenea nici notarea acestuia în cartea funciară. Mai mult decât atât, prevederile art. 121 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data emiterii procesului verbal, dispuneau în ce privește maniera de rezolvare a cererilor de înscriere în cartea funciară că: „Părțile vor fi citate numai la cazurile prevăzute de lege”; pe cale de consecință, citarea părților nu era obligatorie, instanța având facultatea de a dispune în acest sens, atunci când aprecia necesar.

Astfel cum rezultă din încheierea din 23 octombrie 1947, indicarea domiciliului proprietarului tabular în vederea comunicării procesului verbal de posesie, a fost apreciată ca fiind necesară „pentru a se putea intabula dreptul de proprietate în favoarea petiționarei”, prin urmare, pentru continuarea procedurii demarată de B.S., iar nu ca urmare a unul pretins viciu de procedură. - În referire la același aspect, recurenții susțin că instanța de apel a omis faptul că procesul verbal de posesie din 14 august 1947 a fost notat în cartea funciară a imobilului pentru care autoarea B.S. a demarat procedura de înscriere a dreptului de proprietate; pe cale de consecință, afirmațiile potrivit cu care Judecătoria Brașov ar fi refuzat înscrierea faptului posesiunii, sunt lipsite de fundament, la dosarul cauzei existând copia C.F.

Brașov, în cuprinsul căreia în „foaia de proprietate" apare notat procesul verbal de posesiune faptică din 14 august 1947 (fila nr. 158 din dosarul Judecătoriei Brașov); în raport de considerentele arătate, recurenții consideră că nu se poate reține eșecul demersului petiționarei B.S. de a obține înscrierea în cartea funciară a faptului posesiunii. Este real că finalitatea urmărită de petiționara B.S.

prin demersul inițiat la 01 august 1947, aceea de a-și înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, nu s-a mai concretizat, însă acest fapt nu este de natură a înlătura efectele procesului verbal de posesiune din 14 august 1947. - Referitor la susținerile potrivit cu care uzucapiunea trebuia valorificată (ca exercițiu pozitiv) mai înainte de intabularea dreptului de proprietate al succesorului legal al proprietarului tabular, cu titlu de drept de moștenire, recurenții susțin că o atare condiție ar putea fi impusă numai în aplicarea prevederilor art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938 privind uzucapiunea extratabulară de 20 ani de la data morții proprietarului tabular.

Or, în speță, nu suntem sub imperiul acestor prevederi, iar studiul citat de instanță are în vedere exclusiv aceste dispoziții legale. 2. Recurenta pârâtă R.C.C. a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului intervenientei SC C.H.B. SA, cu menținerea soluției de respingere a apelului declarat de reclamanți și de intervenienta D.I. - Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel a acordat intervenientei în interes propriu SC C.H.B. SA mai mult decât a cerut. Prin cererea precizatoare (depusă după întocmirea raportului de expertiză topografică) SC C.H.B. SA a solicitat instanței să constate că este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe o suprafață de 881.15 mp din terenul aflat în proprietatea pârâtei, iar prin decizia atacată Curtea de Apel Constanța a constatat că SC C.H.B.

SA este titulara unul drept de proprietate cu titlu de construire asupra unor construcții edificate pe o suprafață de 1.007,25 mp din pârâtei. Prin aceeași cerere precizatoare SC C.H.B. SA a solicitat instanței să constate că este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul „reprezentând integral topograficul nr. X și parte din topograficele nr. X”. Intervenienta nu a solicitat, prin cererea precizatoare, să se constate că este titulara dreptului de proprietate pentru construcția parcării auto a hotelului, ce ocupă integral parcelă. Cu toate acestea, instanța de apel a constatat dreptul de proprietate al intervenientei și asupra acestei construcții. - În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta pârâtă arată că, din actele depuse la dosar de către SC C.H.B. SA nu rezultă în mod clar calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu. Autorizațiile de construire emise pe numele altor persoane juridice decât intervenienta în interes propriu și celelalte acte depuse de aceasta la dosar, nu fac dovada suficientă a dreptului de proprietate al intervenientei în interes propriu asupra construcțiilor în litigiu. Nici hotărârile judecătorești la care a făcut referire în apel nu fac dovada dreptului de proprietate al acesteia asupra construcțiilor, dat fiind faptul că litigiul în care au fost pronunțate a avut alt obiect: obligație de a face. Faptul că în acel litigiu s-a respins demolarea construcțiilor nu reprezintă, în lipsa unor înscrisuri clare în acest sens, dovada dreptului de proprietate al SC C.H.B.

SA asupra construcțiilor în litigiu. În aceste condiții, recurenta pârâtă susține că soluția instanței de apel, de constatare a unul drept de proprietate al SC C.H.B. SA asupra construcțiilor situate pe terenul proprietatea sa, este pronunțată cu încălcarea art. 1169 din vechiul C. civ., conform căruia: „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. - Recurenta mai arată că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că primul capăt al cererii de intervenție principală formulată de SC C.H.B. SA, cel privind constatarea unul drept de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul pârâtei, este unul subsecvent capătului principal al cererii de intervenție, acela de constituire în favoarea intervenientei a unui drept de superficie asupra terenului.

Or, în mod corect, instanța de apel a menținut sentința primei instanțe de respingere a acestui capăt principal al cererii de intervenție privind constituirea unui drept de superficie. Atât timp cât capătul principal al cererii de intervenție a fost respins, se impunea a fi respins și cel subsecvent. - Recurenta pârâtă consideră greșită motivarea instanței de apel, în sensul că ultima statuare a instanțelor în litigiul anterior dintre părți o reprezintă Decizia civilă nr, 1264/ R din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov (prin care s-a respins, în recurs, demolarea construcțiilor). Recurenta arată că ultima Decizie este cea cu nr. 6537 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care instanța supremă a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pârâta din prezenta cauză are calitatea de proprietară asupra terenului în litigiu, înscris ca atare în evidențele de publicitate imobiliară, că SC C.H.B.

SA îi îngrădește folosința, ca atribut al dreptului său de proprietate, asupra întregului teren și, în consecință, a hotărât că proprietara terenului este îndreptățită la plata de către intervenienta din prezenta cauză a contravalorii lipsei de folosință pentru întregul teren. Mai mult, această decizie a fost confirmată și de o a doua decizie a Înaltei Curți, Decizia nr. 6971 din 14 noiembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 2347/1/2012 având ca obiect contestația în anulare formulată de SC C.H.B. SA împotriva Deciziei nr. 6537 din 28 septembrie 2011, contestație în anulare care a fost respinsă. - Recurenta pârâtă susține că este nelegală și soluția de dezmembrare a parcelelor și acordarea de numere top noi, conform expertizei (anexa 2), precum și înscrierea în C.F.

a dreptului de proprietate cu titlu de drept de construire, pentru edificatele arătate, întrucât instanța de apel a menținut dispoziția primei instanțe de respingere a capătului principal din cererea de intervenție, privind constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care sunt situate construcțiile, situație în care nu putea să dispună intabularea în cartea funciară a terenului a dreptului de proprietate pe care l-a constatat intervenientei în privința construcțiilor deținute de aceasta. Singurul mecanism juridic care unește dreptul de proprietate asupra unei construcții edificate pe terenul altei persoane cu dreptul de folosință al proprietarului construcției asupra terenului pe care se află aceasta este mecanismul juridic reprezentat de dreptul de superficie.

Or, instanța de apel a respins în mod expres solicitarea SC C.H.B. SA de constituire în favoarea acesteia a unui drept de superficie, deci de folosință asupra terenului proprietatea pârâtei, pe care sunt situate construcțiile pe care le deține. Soluția instanței de apel încălcă flagrant dispozițiile în materia publicității imobiliare, mai ales că în speță este aplicabil sistemul de carte funciară existent în Transilvania, sistem real de publicitate imobiliară întemeiat pe identitatea topografică a imobilelor, în care primează rolul terenului, chiar dacă pe acesta se află edificate construcții.

Potrivit Decretului-Lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară a unui teren a dreptului de proprietate asupra unei construcții situate pe acel teren, dar aparținând altei persoane decât proprietarul terenului, se poate face numai dacă în favoarea proprietarului construcției a fost constituit un drept de superficie (ceea ce nu este cazul în speță) și numai cu respectarea procedurii prevăzute de art. 61 din decretul-lege menționat. Această dispoziție legală reglementează întreaga procedură de înscriere a dreptului de superficie în cartea funciară a terenului, prevăzând că dreptul de superficie trebuie înscris în partea a II-a a cărții funciare a terenului („Foaia de sarcini"), legiuitorul privind dreptul de superficie ca fiind o sarcină asupra terenului.

- În ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 10.000 lei la care a fost obligată prin decizia atacată, recurenta pârâtă apreciază că acestea sunt exagerat de mari, mai ales că instanța de apel a admis cererea de intervenție numai în parte, iar în ce privește capătul principal al cererii de intervenție (cel privind constituirea în favoarea intervenientei a unui drept de superficie), instanța de apel a menținut soluția de respingere a primei instanțe. 3. Recurenta intervenientă SC C.H.B. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: - Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.). Prin cererea precizatoare formulată pentru termenul din 25 ianuarie 2011, intervenienta a solicitat să se constate că este titulara edificiilor situate doar pe suprafața de 881,15 mp din terenul pârâtei, astfel cum acestea au fost identificate prin expertiza topografică realizată de expert E.M. Potrivit acestui raport, numai parcelele din C.F. Brașov sunt ocupate sau aservite funcțional complexului hotelier. Parcela din C.F. Brașov, deși asfaltată și folosită ca parcare publică de toți locatarii și agenții economici din zonă, nu este afectată de construcțiile complexului hotelier și căilor de acces. A mai precizat că parcela este afectată de conductele de canalizare și decantoare, care deservesc complexul hotelier și trebuie inclusă în categoria suprafețelor afectate complexului hotelier, deși expertul nu a făcut-o.

În sens contrar, a inclus suprafața de 11 mp, a parcelei, afectata de copertina restaurantului. De aceea pretențiile au fost limitate la suprafața de 881,15 mp, ocupată sau as