ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta F.B.I., prin mandatar I.M., a chemat în judecată pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în municipiul Constanța, str. S., fostă M.M., compus din teren în suprafață de 1.167,15 mp, precum și construcția edificată pe acesta. În motivare, a arătat că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, compus din teren și clădire-două prăvălii la parter și un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. BB din 25 noiembrie 1932. Imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poz.

2690 - F.M. și A. A susținut reclamanta că, deși a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, nici până în prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos de către Municipiul Constanța către un terț. Prin metoda comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi și este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de drept nemo dat quod non habet. În drept, a invocat dispozițiile art. 480 - 487 C. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porțeanu, Barbu, Pădurar vs. România).

Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că acțiunea a fost introdusă numai de unul dintre coindivizari și excepția lipsei calității procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a imobilului teren și construcție revendicat cu cel deținut de societate. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că este terț achizitor de bună-credință, cu titlu particular și oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrăinare.

Cunoscută ca jurisprudența proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credințe, a echității și utilității sociale și a validității aparenței în drept, ca excepție de la principiul restitutio in integrum și consacrată și prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, situația faptică încadrată juridic duce la respingerea acțiunii în revendicare. Reclamanta nu susținea reaua-credință a pârâtei, iar buna-credință se prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ. Nu avea relevanță dacă vânzătorul știa sau nu că posedă titlu, ci numai dacă subdobânditorul era de bună-credință la data dobândirii. Eroarea era comună și invincibilă nu numai pentru că era împărtășită de toată lumea la momentul contractării, dar și pentru că dispozițiile legale în vigoare la data dobândirii nu conțineau prevederi referitoare la nevaliditatea titlului statului ori al SC E. SA, considerați verus dominus.

Prin Sentința civilă nr. 2329 din 18 decembrie 2007 a fost respinsă acțiunea ca efect al admiterii excepției inadmisibilității. S-a reținut, în esență, că în speță nu este vorba de o acțiune în revendicare introdusă împotriva Statului Român ori a unităților sale administrativ-teritoriale ca deținătoare în patrimoniul lor a bunului revendicat, situație în care era operantă excepția inadmisibilității, ci ea a fost introdusă direct împotriva subdobânditorului imobilului, această ipoteză neîncadrându-se în dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Acțiunea este însă inadmisibilă din perspectiva promovării ei de către un singur moștenitor, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada dezbaterii succesiunii și a calității de unic moștenitor.

Prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008 Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța. S-a reținut că în jurisprudență (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1677 din 4 martie 2005) s-a conturat calificarea acțiunii în restituire ca act de conservare a drepturilor coproprietarilor. Impunând reclamantei să indice toți moștenitorii autorilor F.M. și F.D., fără să țină seama de circumstanțele speței, și mai ales de data preluării imobilului și de dificultățile ce decurg de aici pentru identificarea tuturor moștenitorilor coproprietarilor și obținerea acordului lor în promovarea acțiunii, instanța de fond a refuzat reclamantei dreptul de acces la un tribunal, reglementat prin art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 7290/118/2008. La data de 13 ianuarie 2009, prin cerere scrisă, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca acesta, în situația imposibilității restituirii în natură a bunului, să fie obligat la plata contravalorii bunului. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de concursul dintre norma generală de drept comun și normele ce reglementează procedura specială a Legii nr. 10/2001. Pornind chiar de la definiția acțiunii în revendicare, a solicitat a se observa și faptul că obiectul revendicat nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensație bănească.

La solicitarea reclamantei, s-a administrat în cauză proba cu expertiză tehnică imobiliară pentru identificarea imobilului revendicat, raportul fiind întocmit de expert M.V. Prin Sentința civilă nr. 2111 din 21 decembrie 2010 Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată și a admis în parte acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 785.000 RON reprezentând valoarea de circulație a imobilului teren în suprafață de 320 mp situat în Constanța, fost strada M.M., actual strada S. A fost respinsă ca nefondată cererea privind revendicarea construcțiilor edificate pe teren.

S-a respins ca nefondată acțiunea față de pârâta SC M. SRL. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că după apariția Legii nr. 10/2001, conformându-se dispozițiilor legale a formulat o notificare înregistrată sub nr. 298 din 14 februarie 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc D.V., notificare înaintată Primarului Municipiului Constanța, și deși au trecut mai bine de 10 ani acesta nu a emis o dispoziție privitoare la imobilul notificat de reclamantă, situat în Constanța, strada S., până în prezent. În acest context a reținut prima instanță că cererea reclamantei de restituire a imobilului notificat având temei în legislația națională, poate pretinde cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

A impune reclamantei să aștepte finalizarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 după ce timp de mai bine de 10 ani nu a primit niciun răspuns de la autoritățile statului, înseamnă a impune reclamantei o sarcină excesivă și disproporționată, care nu respectă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cererii de restituire, prima instanță a reținut că reclamanta s-a legitimat ca succesoare a defunctului F.A., iar prin actul de partaj nr. BB din 25 noiembrie 1932, încheiat de succesorii defunctului F.M., imobilul din Constanța, strada M.M., compus din două prăvălii la parter și un apartament la etaj a revenit în proprietatea numiților N.C.P.C., A.E.L.

și F.A., tatăl reclamantei. Problema calității procesuale active a reclamantei și dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu s-a reținut că a fost tranșată irevocabil prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008. Imobilul solicitat a fi restituit în natură reclamantei, a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act abuziv de preluare care încălca dispozițiile cu privire la ocrotirea proprietății private consacrate de Constituția României în vigoare la acel moment și calificat ca atare în legislația specială (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001).

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 SC M. SRL a dobândit de la Municipiul Constanța dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.167 mp situat în Constanța, strada S., iar prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 31 august 1999, pârâta SC M. SRL a dobândit de la E. SA Constanța dreptul de proprietate asupra spațiului cu destinația de restaurant, situat la aceeași adresă, în suprafață de 209,80 mp. S-a menționat în acest contract că terenul aferent face parte din domeniul privat al Municipiului Constanța, conform Legii nr. 213/1998, iar construcția a fost dobândită de vânzătoare prin reorganizare conform Legii nr. 15/1990.

Valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 a fost stabilită în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 20.510 din 17 noiembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, prin care s-a respins acțiunea reclamantei F.B.I., instanța stabilind că pârâta este un subdobânditor cu titlu oneros, de bună-credință al terenului notificat. Constatându-se că toate construcțiile preluate prin Decretul nr. 92/1950 din proprietatea autorilor reclamantei au fost demolate în anul 1970, conform Adresei emise de SC P. SA Constanța, nr. 5579/1995, iar terenul în suprafață de 1.167 mp situat în strada S. a fost ocupat de construcții noi (o parte din Terasa și Restaurantul "P.A."), proprietatea pârâtei societate comercială, Tribunalul Constanța a reținut că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, reclamanta fiind îndreptățită exclusiv la despăgubiri bănești, echivalente valorii sale de circulație.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, care a fost privată nelegal de către stat și fără vreo justă despăgubire, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 785.000 RON, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 320 mp. Sub aspectul întinderii terenului, instanța de fond a reținut că potrivit expertizei extrajudiciare autorii reclamantei au avut la momentul naționalizării două imobile distincte, unul pe strada M.M. cu un teren de 320 mp și celălalt pe bulevardul T. (fost C.) în suprafață de 823 mp. În prezent ambele terenuri formează un lot unitar în suprafață de 1.167 mp, situat la adresa din Constanța, strada S., proprietatea SC M. SRL.

Întrucât prin acțiune reclamanta a solicitat restituirea în natură numai a imobilului situat la momentul preluării pe strada M.M., a apreciat Tribunalul Constanța că se impune a se pronunța strict în limitele învestirii sale, cu privire la suprafața de teren de 320 mp aferentă acestei proprietăți conform Cărții funciare nr. EE/1940, în care a fost înregistrat imobilul din strada M.M. (cu deschidere și pe strada T.), careul 135, lot 6, compus din 320 mp, locuință și prăvălii. Referitor la construcțiile existente pe teren la data naționalizării, în prezent demolate, s-a respins acțiunea reclamantei motivat de faptul că aceasta nu a administrat probe pentru cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive de către stat.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie apreciind că instanța a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. La data de 16 mai 2011, anterior primei zile de înfățișare, intimata-reclamantă F.B.I. a formulat o cerere de aderare la apelul Statului Român, înțelegând să critice hotărârea Tribunalului Constanța cu privire la respingerea solicitării reclamantei de a i se acorda despăgubiri pentru întregul teren ce a făcut obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, situat în strada T. și strada M.M.

la momentul preluării (actualmente strada S.). Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 374C din 21 septembrie 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, cu sediul în loc. Constanța, împotriva Sentinței civile nr. 2111 din 21 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosar nr. 7290/118/2008, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I., prin mandatar I.M., cu domiciliul procesual ales în loc. Țăndărei, la sediul SCA "S.A." și intimata-pârâtă SC M. SRL, cu sediul în loc. Constanța, str. S., jud. Constanța și cererea de aderare la apel formulată de reclamantă. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit că reclamanta este îndreptățită să primească de la pârâtul Statul Român măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1.143 mp situat în Constanța, str. S. (fostă strada M.M.

- 320 mp și strada T. - 823 mp). A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a hotărî astfel în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, instanța a reținut că: Argumentele pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, ce au vizat modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei s-au reținut a fi nefondate. Reclamanta F.B.I. a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin Notificarea nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanța, bulevardul T. și M.M., și adresată unității deținătoare, Municipiul Constanța, cererea acesteia nefiind analizată de persoana juridică notificată, până în prezent.

Constatând refuzul nejustificat al unității administrativ-teritoriale Municipiul Constanța, de a soluționa în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanței de judecată la data de 15 iunie 2007, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanța, strada S., compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanța pârâtei SC M. SRL, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 de Biroul Notarului Public, ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării terenului împreună cu construcțiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea inițială promovată de reclamantă a fost modificată la data de 15 ianuarie 2009, după desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin extinderea cadrului procesual și atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât bunul a fost înstrăinat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat să acorde reclamantei despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului imposibil de restituit în natură.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, se aplică tuturor situațiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, în speță, s-a constatat că reclamanta, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a conformat dispozițiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanța, strada T. și M.M., notificare nesoluționată până la data formulării acțiunii în instanță, la mai bine de 10 ani de la declanșarea procedurii administrative.

În această situație s-a constatat că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanței judecătorești pentru realizarea dreptului său și pentru sancționarea lentorii autorităților administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001, soluție în acord și cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă instanței o jurisdicție deplină de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării și de a soluționa în mod direct pretențiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile. Curtea de Apel Constanța a constatat că prima instanță a respins în mod judicios excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, criticile apelanților-pârâți fiind nefondate.

S-a constatat de instanță că apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenței normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei. În apelul formulat, pârâtul a considerat simplist cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră, de asemenea, faptul că într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema titlului cel mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.

În aceste condiții, cum instanța de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării și ulterior al acțiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, s-a ridicat problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile. S-a reținut că Statul Român nu se poate prevala, pentru a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor.

În fine, tot statul, prin autoritatea legiuitoare executivă, a tranșat și chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societății comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, și vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăți comerciale conform O.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 577/2002 (în speță se reține că restaurantul "P.A." a constituit un activ al SC E. SA, societate comercială constituită conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială și a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăți comerciale către SC M. SRL Constanța).

Terenul aferent acestui activ, în suprafață de 1.167 mp, din strada S., notificat de reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ-teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 213/1998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ-teritorială proprietarului activului conform legislației în vigoare la data vânzării. Rezultă din cele ce preced că Statul Român - prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcții (care au fost demolate), cât și cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidență că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanța și ulterior către proprietarul activului (Restaurant "P.A.") - SC M. SRL.

Evidențierea în patrimoniul Municipiului Constanța a terenului aferent construcțiilor preluate de la reclamant și ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unității administrativ-teritoriale față de reclamantă, cât timp s-a dovedit că aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar statul are la dispoziție, în măsura îmbogățirii patrimoniului unității administrativ-teritoriale, a actio de im rem verso, cerere ce nu a fost formulată însă în prezentul litigiu. S-a reținut prin urmare că, în condițiile în care statul - privit însă ca un "întreg", un ansamblu organic articulat al autorităților publice "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României).

Acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, și demolate, respectiv înstrăinate unor terți. În ceea ce privește critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulație a imobilului revendicat și incidența în speță a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a constatat că această critică este fondată. Astfel, este real că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.167 mp situat în Constanța, strada S., acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

În același timp instanța constată că reclamanta a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil, iar în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-a adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea statului, care prin autoritățile sale publice nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauzat prin privarea autorului său de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.

În speță, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se reține că este contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproșa instanței internaționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate". Or, aplicarea acestor principii la situația concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și de situația finanțelor țării.

Mai mult, în cauza citată (parag. 223 - 224), Curtea a observat că, în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile române au reacționat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite. În ceea ce privește apelul reclamantei, curtea de apel a constatat întemeiate criticile ce vizează greșita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptățită la despăgubiri.

Prin acțiunea dedusă judecății și înregistrată inițial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC M. SRL să îi restituie în natură imobilul situat în Constanța, strada S., compus din 1.167,15 mp și construcția edificată pe acest teren apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat. Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932, act prin care autorilor săi - F.A., N.C.P.C. și A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanța, strada M.M. și din strada T. (în prezent la aceeași adresă - S.), imobile ce au făcut și obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J.

D.V. și înaintată unității deținătoare - Municipiul Constanța. După preluarea acestor imobile, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, construcțiile existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul și Terasa "P.A. ", bunul fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanța, strada S., și a fost înstrăinat în procesul de privatizare a SC E. SA Constanța către pârâta SC M. SRL, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. DD din 31 august 1999 (construcția) și respectiv nr. CC/2004 (terenul). Din expertiza efectuată în dosar și din Adresele nr. 28778 din 3 mai 2006 și nr. 40275 din 14 aprilie 2008 ale Municipiului Constanța, ambele imobile figurează în prezent la o singură adresă - Constanța, strada S., adresa indicată de reclamantă în acțiunea de chemare în judecată.

Mai mult, s-a reținut că la termenul de judecată din 30 noiembrie 2010 în fața Tribunalului Constanța, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. - 823 mp, conform Cărții funciare din 27 septembrie 1940, lotul din strada M.M., în suprafață de 320 mp, conform Cărții funciare nr. EE din 18 noiembrie 1940 și lotul din strada T., fără carte funciară, în suprafață de 120 mp, toate aceste terenuri fiind menționate în actul de partaj voluntar nr. BB din 25 noiembrie 1932 și au făcut obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, formulată conform Legii nr. 10/2001, și nesoluționată de unitatea notificată.

Conform dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, notificarea constituie actul de declanșare a procedurii administrative și în această calitate cuprinde obligatoriu denumirea și adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum și valoarea estimativă a acestuia. În ipoteza în care se solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptățită va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte. În literatura juridică și în jurisprudență s-a statuat că dacă totuși notificarea se referă la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esențiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafața terenurilor/și sau a clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării și respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.

Din analiza Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002 a rezultat că reclamanta F.B.I. a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanța, imobilul teren și construcție situat în Constanța, strada T. și strada M.M. În acțiunea promovată în instanță (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, și fără emiterea vreunui răspuns), reclamanta F.B.I. a solicitat instanței restituirea imobilului din Constanța, strada S., în suprafață de 1.167,15 mp și construcția edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că dacă în Notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, în acțiunea formulată la data de 15 iunie 2007, reclamanta a identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuală - strada S., fostă M.M., compus din 1.167,15 mp și construcție, bun ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/2004 între unitatea notificată Municipiul Constanța și pârâta SC M. SRL.

Curtea de apel a constatat că în mod greșit prima instanță s-a raportat numai la suprafața de teren de 320 mp situată în prezent în strada S., în realitate a fost învestită cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167,15 mp, situat în Constanța, strada S., teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei și care a figurat la data preluării la adresele din Constanța, bulevardul T. și M.M., aspect reținut de altfel și în cadrul expertizei M.V. Constatând că întregul teren din strada S. este afectat de construcția Terasei și Restaurantului "P.A." și de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reține că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenței de teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.), motiv pentru care a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate, pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, a art. 44 și 21 din Constituția României și a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/2008, raportate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României. Recurentul a arătat că, față de temeiul de drept al acțiunii, invocat de reclamantă, respectiv art. 480 C. civ., pârâtul a invocat ca apărare de fond excepția inadmisibilității acțiunii, excepție respinsă de instanța de fond și soluționată în mod judicios de către instanța de apel.

S-a arătat de către recurent că în cauză se pune problema modalității de soluționare a concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 - și dreptul comun în materia revendicării - C. civ., respectiv aceea a eventualei opțiuni a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume art. 480 C. civ., invocate în mod expres în cererea introductivă. Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparații - Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia are posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare. Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, și fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îi subordonează controlului judecătoresc. Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) fraza a II-a din Constituția României, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.

Opțiunea legiuitorului în acest sens, astfel cum rezultă din spiritul și litera Legii nr. 10/2001, a fost ca prin această lege să se instituie un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate privată și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv. În acest sens sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) care stabilesc un anumit mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiție.

Mai mult, există toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii (Decizia nr. XX din 19 martie 2007; Decizia nr. IX din 20 martie 2006) pentru a se asigura accesul la justiție a persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicțional, atât soluția dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar și refuzul de a da o astfel de soluție. În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, veți observa că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedărilor în natură sau echivalent, a imobilelor preluate de către stat.

Instanțele trebuiau să aibă în vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care instanța supremă a reținut că numai în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Poate fi dată prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Cum reclamanta în cauză a înțeles să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001 prin notificarea Primăriei Municipiului Constanța, în acest context nu există nicio încălcare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Regula generală instituită prin legea reparatorie, în cuprinsul art. 1 alin. (1) și art. 7, este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și care intră sub incidența legii speciale reparatorii (fapt probat prin însăși înscrisurile depuse la dosarul cauzei și reținute de instanța de fond prin hotărârea atacată). Recurentul a mai invocat faptul că soluția de obligare a statului la plata contravalorii imobilului este contrară dispozițiilor legii speciale, stabilindu-se în același timp că reclamanta este îndreptățită să primească de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, măsuri reparatorii conform Titlului VII, în condițiile în care analizarea acestui aspect face obiectul unei acțiuni având ca obiect Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea emitentă.

Astfel, soluționând cauza în limita învestirii, potrivit art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ., recurentul consideră neîntemeiată aprecierea de către instanța de fond a calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză având ca obiect dreptul comun, în condițiile în care Legea nr. 247/2005, Titlul VII, reținută de instanța de apel, instituie o anumită procedură în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de actul normativ menționat. Comisia Centrală stabilește cuantumul final al despăgubirilor și emite titlurile de proprietate după finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin emiterea de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor/a deciziilor/a dispozițiilor prin care s-au acordat (anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005) ori s-au propus (după modificarea Legii nr. 10/2001) măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere că imobilul revendicat este deținut de Municipiul Constanța, prin Primar, acesta are competența înaintării documentației către Comisia Centrală pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor. Așadar, acordarea despăgubirilor trebuie să se realizeze numai în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Recursul este nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și susținerile părților, Curtea constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod just litigiul dedus judecății, iar motivarea Curții de Apel Constanța poate fi reținută de instanța de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza soluționată.

Deși cererea de recurs formulată de pârât este foarte cuprinzătoare, în esență, recurentul invocă greșita respingere a inadmisibilității acțiunii principale și lipsa calității sale procesuale pasive, toate acestea rezultând din analiza eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză - ale Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, art. 480 C. civ., art. 44 și 21 din Constituția României, toate aceste acte normative raportate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Excepția ridicată de către recurentul-pârât este una de fond care vizează existența dreptului material la acțiune al reclamantei, aspect care a fost însă tranșat prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în primul ciclu procesual și care a intrat în puterea de lucru judecat.

Prin această decizie s-a lămurit problema calității procesuale active a reclamantei și dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari și aplicarea ei cu prioritate în raport de acțiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției, dacă "în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanței de judecată obligația de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, Hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 și 34, publicată în M. Of.

nr. 141/6.03.2009). Or, în speță, comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor reclamantei. Este neîndoielnic că, atâta timp cât intimata-reclamantă a urmat procedura prevăzută de legea specială de restituire, respectiv Legea nr. 10/2001, iar aceasta nu a fost finalizată până la data introducerii acțiunii în instanță, calea de urmat este cea prevăzută de art. 26 din actul normativ menționat.

Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu claritate că legea specială derogă de la legea generală, astfel încât, în mod corect instanțele anterioare au calificat acțiunea formulată de reclamantă ca fiind una formulată în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă s-a cerut, inițial, restituirea în natură a imobilului, acest lucru poate fi solicitat și în cadrul prevăzut de legea specială pentru soluționarea notificării, astfel încât, un asemenea tip de formulare în cadrul acțiunii introductive, nu permite calificarea acțiunii, în mod exclusiv, ca acțiune în revendicare, luând în considerare că reclamanta a învederat instanței că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, în raport de practica constantă a instanțelor de judecată, în situația în care se constată că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, trebuie stabilit dacă bunurile pot fi restituite în natură sau prin echivalent. În măsura în care nu mai pot fi restituite în natură, se aplică regula restituirii prin echivalent, urmând ca instanța de fond să statueze care sunt bunurile preluate și pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Această soluție se impune și în raport de dispozițiile Deciziei nr. 52/2007, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că "Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.". Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 impune, astfel, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv care vor fi propuse a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, în măsura în care aceasta are calitatea de unitate deținătoare.

Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Trebuie menționat că instanța Curții de Apel Constanța a lămurit situația de fapt, arătând în considerente că întregul teren din strada S. este afectat de construcția Terasei și Restaurantului "P.A." și de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reținând că nu este posibilă restituirea în natură nici a suprafeței de teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.). În acest context s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp.

Astfel, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a statuat că instanța de fond trebuia să hotărască asupra întinderii dreptului reclamantei, respectiv să stabilească suprafața de teren pentru care este îndreptățită la despăgubiri. În acest context, instanța de apel trebuia să cenzureze modalitatea în care tribunalul, ca instanță de fond, a stabilit întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că în ciclul procesual anterior s-a rezolvat problema calității de persoană îndreptățită a reclamantei și a calității procesuale pasive a pârâtului.

Instanța de apel a reținut în mod corect că Statul Român nu se poate prevala, pentru a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar, ulterior, a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor, având în vedere că într-un ciclu procesual anterior s-a stabilit calitatea procesuală pasivă, printr-o hotărâre care a trecut în puterea lucrului judecat. De altfel, statul, prin autoritatea legiuitoare, a tranșat și chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societății comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, și vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăți comerciale conform O.G.

nr. 88/1997 și H.G. nr. 577/2002. Faptul că intimata-recurentă are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 rezultă din imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, iar Municipiul Constanța nu poate figura în calitate de pârât, deoarece nu are calitate de unitate deținătoare, terenul și clădirile fiind înstrăinate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prevederile legale incidente în cauză sunt conforme cu Constituția și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu deciziile Curții Constituționale ale României, aspecte analizate în recursurile în interesul legii, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, la care s-a făcut deja referire în considerente, astfel încât susținerile recurentului apar ca nefondate.

Față de aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, împotriva Deciziei nr. 374C din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ