ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial sub nr.

5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta F.B.I., prin mandatar

I.M., a chemat în judecată pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre

judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în municipiul Constanța, str. S., fostă M.M., compus din teren

în suprafață de 1.167,15 mp, precum și construcția edificată pe acesta.

În motivare, a arătat

că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat,

compus din teren și clădire-două prăvălii la parter și un apartament la

etaj-prin actul de partaj voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932 transcris la

Grefa Tribunalului Constanța sub nr. BB din 25 noiembrie 1932. Imobilul a fost

naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poz. 2690 - F.M. și

A.

A susținut reclamanta

că, deși a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, nici până în

prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos

de către Municipiul Constanța către un terț.

Prin metoda

comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil,

provenind de la verus dominus, este mai vechi și este primul transcris. Titlul

pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de

drept nemo dat quod non habet.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 480 - 487 C. civ. și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porțeanu,

Barbu, Pădurar vs. România).

Pârâta SC M. SRL a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de

Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

motivat de faptul că acțiunea a fost introdusă numai de unul dintre coindivizari

și excepția lipsei calității procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a

imobilului teren și construcție revendicat cu cel deținut de societate.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că este terț achizitor de bună-credință,

cu titlu particular și oneros, de la un proprietar aparent care face acte de

înstrăinare. Cunoscută ca jurisprudența proprietarului aparent, a principiilor

ocrotirii bunei-credințe, a echității și utilității sociale și a validității

aparenței în drept, ca excepție de la principiul restitutio in integrum și

consacrată și prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, situația faptică

încadrată juridic duce la respingerea acțiunii în revendicare.

Reclamanta nu

susținea reaua-credință a pârâtei, iar buna-credință se prezumă conform art.

1899 alin. (2) C. civ. Nu avea relevanță dacă vânzătorul știa sau nu că posedă

titlu, ci numai dacă subdobânditorul era de bună-credință la data dobândirii.

Eroarea era comună și invincibilă nu numai pentru că era împărtășită de toată

lumea la momentul contractării, dar și pentru că dispozițiile legale în vigoare

la data dobândirii nu conțineau prevederi referitoare la nevaliditatea titlului

statului ori al SC E. SA, considerați verus dominus.

Prin Sentința civilă

nr. 2329 din 18 decembrie 2007 a fost respinsă acțiunea ca efect al admiterii

excepției inadmisibilității. S-a reținut, în esență, că în speță nu este vorba

de o acțiune în revendicare introdusă împotriva Statului Român ori a unităților

sale administrativ-teritoriale ca deținătoare în patrimoniul lor a bunului

revendicat, situație în care era operantă excepția inadmisibilității, ci ea a

fost introdusă direct împotriva subdobânditorului imobilului, această ipoteză

neîncadrându-se în dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Acțiunea este însă inadmisibilă din perspectiva promovării ei de către un

singur moștenitor, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada

dezbaterii succesiunii și a calității de unic moștenitor.

Prin Decizia nr.

110/C din 14 mai 2008 Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de

reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Constanța. S-a reținut că în jurisprudență (Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 1677 din 4 martie 2005) s-a conturat calificarea

acțiunii în restituire ca act de conservare a drepturilor coproprietarilor.

Impunând reclamantei să indice toți moștenitorii autorilor F.M. și F.D., fără

să țină seama de circumstanțele speței, și mai ales de data preluării imobilului

și de dificultățile ce decurg de aici pentru identificarea tuturor

moștenitorilor coproprietarilor și obținerea acordului lor în promovarea

acțiunii, instanța de fond a refuzat reclamantei dreptul de acces la un

tribunal, reglementat prin art. 21 din Constituția României și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 7290/118/2008.

La data de 13

ianuarie 2009, prin cerere scrisă, reclamanta a solicitat introducerea în cauză

în calitate de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru ca acesta, în situația imposibilității restituirii în natură a bunului,

să fie obligat la plata contravalorii bunului.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii motivat de concursul dintre norma generală

de drept comun și normele ce reglementează procedura specială a Legii nr.

10/2001. Pornind chiar de la definiția acțiunii în revendicare, a solicitat a

se observa și faptul că obiectul revendicat nu poate fi înlocuit cu alte bunuri

de valoare egală ori prin compensație bănească.

La solicitarea

reclamantei, s-a administrat în cauză proba cu expertiză tehnică imobiliară pentru

identificarea imobilului revendicat, raportul fiind întocmit de expert M.V.

Prin Sentința civilă

nr. 2111 din 21 decembrie 2010 Tribunalul Constanța a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată și a admis în parte

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

A fost obligat

pârâtul către reclamantă la plata sumei de 785.000 RON reprezentând valoarea de

circulație a imobilului teren în suprafață de 320 mp situat în Constanța, fost

strada M.M., actual strada S.

A fost respinsă ca

nefondată cererea privind revendicarea construcțiilor edificate pe teren. S-a

respins ca nefondată acțiunea față de pârâta SC M. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că după apariția Legii nr.

10/2001, conformându-se dispozițiilor legale a formulat o notificare

înregistrată sub nr. 298 din 14 februarie 2001 la Biroul Executorului

Judecătoresc D.V., notificare înaintată Primarului Municipiului Constanța, și deși

au trecut mai bine de 10 ani acesta nu a emis o dispoziție privitoare la

imobilul notificat de reclamantă, situat în Constanța, strada S., până în

prezent.

În acest context a

reținut prima instanță că cererea reclamantei de restituire a imobilului notificat

având temei în legislația națională, poate pretinde cel puțin o "speranță

legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

A impune reclamantei

să aștepte finalizarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr.

10/2001 după ce timp de mai bine de 10 ani nu a primit niciun răspuns de la

autoritățile statului, înseamnă a impune reclamantei o sarcină excesivă și

disproporționată, care nu respectă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cererii de

restituire, prima instanță a reținut că reclamanta s-a legitimat ca succesoare

a defunctului F.A., iar prin actul de partaj nr. BB din 25 noiembrie 1932,

încheiat de succesorii defunctului F.M., imobilul din Constanța, strada M.M.,

compus din două prăvălii la parter și un apartament la etaj a revenit în

proprietatea numiților N.C.P.C., A.E.L. și F.A., tatăl reclamantei.

Problema calității

procesuale active a reclamantei și dreptul acesteia de a beneficia de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu s-a reținut că a fost tranșată

irevocabil prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008.

Imobilul solicitat a

fi restituit în natură reclamantei, a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950, act abuziv de preluare care încălca dispozițiile cu

privire la ocrotirea proprietății private consacrate de Constituția României în

vigoare la acel moment și calificat ca atare în legislația specială (art. 2

lit. a) din Legea nr. 10/2001).

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 SC M. SRL a

dobândit de la Municipiul Constanța dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 1.167 mp situat în Constanța, strada S., iar prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 31 august 1999, pârâta SC M. SRL

a dobândit de la E. SA Constanța dreptul de proprietate asupra spațiului cu

destinația de restaurant, situat la aceeași adresă, în suprafață de 209,80 mp.

S-a menționat în acest contract că terenul aferent face parte din domeniul

privat al Municipiului Constanța, conform Legii nr. 213/1998, iar construcția a

fost dobândită de vânzătoare prin reorganizare conform Legii nr. 15/1990.

Valabilitatea

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004

a fost stabilită în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 20.510 din 17

noiembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, prin care s-a respins acțiunea

reclamantei F.B.I., instanța stabilind că pârâta este un subdobânditor cu titlu

oneros, de bună-credință al terenului notificat.

Constatându-se că

toate construcțiile preluate prin Decretul nr. 92/1950 din proprietatea

autorilor reclamantei au fost demolate în anul 1970, conform Adresei emise de

SC P. SA Constanța, nr. 5579/1995, iar terenul în suprafață de 1.167 mp situat

în strada S. a fost ocupat de construcții noi (o parte din Terasa și

Restaurantul "P.A."), proprietatea pârâtei societate comercială,

Tribunalul Constanța a reținut că nu mai este posibilă restituirea în natură a

bunului, reclamanta fiind îndreptățită exclusiv la despăgubiri bănești,

echivalente valorii sale de circulație.

Pentru acoperirea

integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, care a fost privată nelegal de

către stat și fără vreo justă despăgubire, a fost obligat pârâtul Statul Român

la plata sumei de 785.000 RON, reprezentând valoarea de circulație a terenului

în suprafață de 320 mp.

Sub aspectul

întinderii terenului, instanța de fond a reținut că potrivit expertizei

extrajudiciare autorii reclamantei au avut la momentul naționalizării două

imobile distincte, unul pe strada M.M. cu un teren de 320 mp și celălalt pe

bulevardul T. (fost C.) în suprafață de 823 mp. În prezent ambele terenuri

formează un lot unitar în suprafață de 1.167 mp, situat la adresa din

Constanța, strada S., proprietatea SC M. SRL.

Întrucât prin acțiune

reclamanta a solicitat restituirea în natură numai a imobilului situat la

momentul preluării pe strada M.M., a apreciat Tribunalul Constanța că se impune

a se pronunța strict în limitele învestirii sale, cu privire la suprafața de

teren de 320 mp aferentă acestei proprietăți conform Cărții funciare nr.

EE/1940, în care a fost înregistrat imobilul din strada M.M. (cu deschidere și

pe strada T.), careul 135, lot 6, compus din 320 mp, locuință și prăvălii.

Referitor la

construcțiile existente pe teren la data naționalizării, în prezent demolate,

s-a respins acțiunea reclamantei motivat de faptul că aceasta nu a administrat

probe pentru cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive

de către stat.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie apreciind că instanța a soluționat în mod greșit

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității

sale procesuale pasive.

La data de 16 mai

2011, anterior primei zile de înfățișare, intimata-reclamantă F.B.I. a formulat

o cerere de aderare la apelul Statului Român, înțelegând să critice hotărârea

Tribunalului Constanța cu privire la respingerea solicitării reclamantei de a i

se acorda despăgubiri pentru întregul teren ce a făcut obiectul Notificării nr.

298 din 14 februarie 2002, situat în strada T. și strada M.M. la momentul

preluării (actualmente strada S.).

Curtea de Apel

Constanța prin Decizia civilă nr. 374C din 21 septembrie 2011, a admis apelul

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de

D.G.F.P. Constanța, cu sediul în loc. Constanța, împotriva Sentinței civile nr.

2111 din 21 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosar nr.

7290/118/2008, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I., prin mandatar

I.M., cu domiciliul procesual ales în loc. Țăndărei, la sediul SCA

"S.A." și intimata-pârâtă SC M. SRL, cu sediul în loc. Constanța,

str. S., jud. Constanța și cererea de aderare la apel formulată de reclamantă.

A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a stabilit că reclamanta este îndreptățită să

primească de la pârâtul Statul Român măsuri reparatorii conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1.143 mp situat în

Constanța, str. S. (fostă strada M.M. - 320 mp și strada T. - 823 mp).

A menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a hotărî

astfel în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, instanța a

reținut că:

Argumentele pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, ce au vizat modalitatea de soluționare a excepției de

inadmisibilitate a acțiunii reclamantei s-au reținut a fi nefondate.

Reclamanta F.B.I. a

deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin

Notificarea nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu

privire la imobilele situate în Constanța, bulevardul T. și M.M., și adresată

unității deținătoare, Municipiul Constanța, cererea acesteia nefiind analizată

de persoana juridică notificată, până în prezent.

Constatând refuzul

nejustificat al unității administrativ-teritoriale Municipiul Constanța, de a

soluționa în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanței de

judecată la data de 15 iunie 2007, ca aceasta să se pronunțe cu privire la

temeinicia pretențiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanța,

strada S., compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanța pârâtei

SC M. SRL, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23

decembrie 2004 de Biroul Notarului Public, ca urmare a constatării caracterului

abuziv al preluării terenului împreună cu construcțiile (în prezent demolate)

conform Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea inițială

promovată de reclamantă a fost modificată la data de 15 ianuarie 2009, după

desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin extinderea

cadrului procesual și atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care

imobilul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât bunul a fost înstrăinat,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat să

acorde reclamantei despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului imposibil

de restituit în natură.

Legea nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație, se aplică tuturor situațiilor în care se constată o

preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință

a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, în speță, s-a

constatat că reclamanta, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a

conformat dispozițiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor

cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor

lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și a formulat o notificare cu

privire la imobilul situat în Constanța, strada T. și M.M., notificare

nesoluționată până la data formulării acțiunii în instanță, la mai bine de 10

ani de la declanșarea procedurii administrative.

În această situație

s-a constatat că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanței

judecătorești pentru realizarea dreptului său și pentru sancționarea lentorii

autorităților administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001, soluție

în acord și cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă

instanței o jurisdicție deplină de a supune controlului inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării și de a

soluționa în mod direct pretențiile reclamantului a cărui notificare nu a fost

soluționată în termenul legal de 60 de zile.

Curtea de Apel

Constanța a constatat că prima instanță a respins în mod judicios excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat,

criticile apelanților-pârâți fiind nefondate.

S-a constatat de

instanță că apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, este nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în

prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenței normei speciale

în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.

În apelul formulat,

pârâtul a considerat simplist cerința comparării titlurilor persoanelor care

pretind același drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul

litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se

ignoră, de asemenea, faptul că într-o asemenea speță, nu se ridică doar

problema titlului cel mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor

juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații

echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor

juridice.

În aceste condiții,

cum instanța de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul

reclamantei a pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de

proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării și ulterior al

acțiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, s-a ridicat problema

prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime

a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei

despăgubiri echitabile. S-a reținut că Statul Român nu se poate prevala, pentru

a-și nega lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe

împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în

patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu

valabil de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, și ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor.

În fine, tot statul, prin autoritatea legiuitoare executivă, a tranșat și

chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societății

comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, și vânzarea lor în cadrul procedurii

de privatizare a acestor societăți comerciale conform O.G. nr. 88/1997 și H.G.

nr. 577/2002 (în speță se reține că restaurantul "P.A." a constituit

un activ al SC E. SA, societate comercială constituită conform Legii nr.

15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială

și a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăți comerciale

către SC M. SRL Constanța).

Terenul aferent

acestui activ, în suprafață de 1.167 mp, din strada S., notificat de

reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin

Legea nr. 213/1998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ-teritorială

proprietarului activului conform legislației în vigoare la data vânzării.

Rezultă din cele ce

preced că Statul Român - prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri

în întregul lor, atât cu privire la construcții (care au fost demolate), cât și

cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidență că

Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei

prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ

către Municipiul Constanța și ulterior către proprietarul activului (Restaurant

"P.A.") - SC M. SRL.

Evidențierea în

patrimoniul Municipiului Constanța a terenului aferent construcțiilor preluate

de la reclamant și ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unității

administrativ-teritoriale față de reclamantă, cât timp s-a dovedit că aceasta a

dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar

statul are la dispoziție, în măsura îmbogățirii patrimoniului unității

administrativ-teritoriale, a actio de im rem verso, cerere ce nu a fost

formulată însă în prezentul litigiu.

S-a reținut prin

urmare că, în condițiile în care statul - privit însă ca un "întreg",

un ansamblu organic articulat al autorităților publice "nu și-a îndeplinit

obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce

privește problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor

intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" (Cauza

Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României). Acesta este

răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a

preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, și demolate,

respectiv înstrăinate unor terți.

În ceea ce privește

critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulație

a imobilului revendicat și incidența în speță a Titlului VII din Legea nr.

247/2005, Curtea a constatat că această critică este fondată.

Astfel, este real că

reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în

natură a terenului în suprafață de 1.167 mp situat în Constanța, strada S.,

acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

În același timp

instanța constată că reclamanta a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în

vederea restituirii aceluiași imobil, iar în contextul în care nu a primit

niciun răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-a adresat

instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea

statului, care prin autoritățile sale publice nu a reacționat în timp util

pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauzat prin privarea autorului său

de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Finalitatea urmărită

de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate

de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care

restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.

În speță, în mod

judicios Tribunalul Constanța a reținut că restituirea în natură a imobilului

notificat nu mai este posibilă, însă soluția de obligare a statului la plata

contravalorii imobilului se reține că este contrară prin dispozițiile legii

speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la

procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric

al bunurilor reclamantei este în concordanță cu practica Curții Europene a

Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra

Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat

că "nu se poate reproșa instanței internaționale că a acordat prevalență

legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil,

chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate".

Or, aplicarea acestor

principii la situația concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de

despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor bănești nu

constituie o nouă nedreptate disproporționată, în condițiile în care este

justificată de reforma radicală a sistemului politic și economic din România și

de situația finanțelor țării.

Mai mult, în cauza

citată (parag. 223 - 224), Curtea a observat că, în fața multitudinii

procedurilor de restituire, autoritățile române au reacționat prin adoptarea

Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire

comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în

direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi

eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi

dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce

trebuie îndeplinite.

În ceea ce privește

apelul reclamantei, curtea de apel a constatat întemeiate criticile ce vizează

greșita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptățită

la despăgubiri.

Prin acțiunea dedusă

judecății și înregistrată inițial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei SC M. SRL să îi restituie în natură imobilul situat în Constanța,

strada S., compus din 1.167,15 mp și construcția edificată pe acest teren

apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.

Reclamanta s-a

legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj

voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932, act prin care autorilor săi - F.A.,

N.C.P.C. și A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe

imobile, între care imobilul situat în Constanța, strada M.M. și din strada T.

(în prezent la aceeași adresă - S.), imobile ce au făcut și obiectul

Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J. D.V. și

înaintată unității deținătoare - Municipiul Constanța.

După preluarea

acestor imobile, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, construcțiile

existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un

lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul și Terasa "P.A. ", bunul

fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanța, strada S., și a

fost înstrăinat în procesul de privatizare a SC E. SA Constanța către pârâta SC

M. SRL, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. DD din 31 august 1999

(construcția) și respectiv nr. CC/2004 (terenul).

Din expertiza

efectuată în dosar și din Adresele nr. 28778 din 3 mai 2006 și nr. 40275 din 14

aprilie 2008 ale Municipiului Constanța, ambele imobile figurează în prezent la

o singură adresă - Constanța, strada S., adresa indicată de reclamantă în

acțiunea de chemare în judecată.

Mai mult, s-a reținut

că la termenul de judecată din 30 noiembrie 2010 în fața Tribunalului

Constanța, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul

revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul

din strada C. - 823 mp, conform Cărții funciare din 27 septembrie 1940, lotul

din strada M.M., în suprafață de 320 mp, conform Cărții funciare nr. EE din 18

noiembrie 1940 și lotul din strada T., fără carte funciară, în suprafață de 120

mp, toate aceste terenuri fiind menționate în actul de partaj voluntar nr. BB

din 25 noiembrie 1932 și au făcut obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie

2002, formulată conform Legii nr. 10/2001, și nesoluționată de unitatea

notificată.

Conform dispozițiilor

art. 22 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, notificarea constituie actul de

declanșare a procedurii administrative și în această calitate cuprinde

obligatoriu denumirea și adresa persoanei notificate, elemente de identificare

a imobilului notificat, precum și valoarea estimativă a acestuia.

În ipoteza în care se

solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptățită va formula câte o

notificare pentru fiecare imobil în parte.

În literatura

juridică și în jurisprudență s-a statuat că dacă totuși notificarea se referă

la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării

fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esențiale ale

bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafața terenurilor/și sau a

clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării și

respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.

Din analiza

Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002 a rezultat că reclamanta F.B.I. a

notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanța,

imobilul teren și construcție situat în Constanța, strada T. și strada M.M.

În acțiunea promovată

în instanță (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, și

fără emiterea vreunui răspuns), reclamanta F.B.I. a solicitat instanței

restituirea imobilului din Constanța, strada S., în suprafață de 1.167,15 mp și

construcția edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că dacă în Notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele

la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr.

92/1950, în acțiunea formulată la data de 15 iunie 2007, reclamanta a

identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa

sa actuală - strada S., fostă M.M., compus din 1.167,15 mp și construcție, bun

ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/2004 între

unitatea notificată Municipiul Constanța și pârâta SC M. SRL.

Curtea de apel a

constatat că în mod greșit prima instanță s-a raportat numai la suprafața de

teren de 320 mp situată în prezent în strada S., în realitate a fost învestită

cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167,15 mp, situat în

Constanța, strada S., teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii

reclamantei și care a figurat la data preluării la adresele din Constanța,

bulevardul T. și M.M., aspect reținut de altfel și în cadrul expertizei M.V.

Constatând că

întregul teren din strada S. este afectat de construcția Terasei și

Restaurantului "P.A." și de trotuarul de acces spre acest imobil,

Curtea reține că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenței de

teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.), motiv pentru care a stabilit

că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate,

pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esență,

greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, a art.

44 și 21 din Constituția României și a dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/2008, raportate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a

Curții Constituționale a României.

Recurentul a arătat

că, față de temeiul de drept al acțiunii, invocat de reclamantă, respectiv art.

480 C. civ., pârâtul a invocat ca apărare de fond excepția inadmisibilității

acțiunii, excepție respinsă de instanța de fond și soluționată în mod judicios

de către instanța de apel.

S-a arătat de către

recurent că în cauză se pune problema modalității de soluționare a concursului

dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 - și dreptul comun în materia

revendicării - C. civ., respectiv aceea a eventualei opțiuni a persoanei îndreptățite

între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume art. 480 C. civ.,

invocate în mod expres în cererea introductivă.

Întrucât legiuitorul

a adoptat o lege specială de reparații - Legea nr. 10/2001, iar imobilul în

litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura

prevăzută de aceasta, în cadrul căreia are posibilitatea să-și valorifice

pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

Referitor la

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate

sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele

formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul legii vechi,

durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea

actelor de preluare.

Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor

de preluare la care se referă, și fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îi

subordonează controlului judecătoresc.

Trebuie avut în

vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) fraza a II-a din Constituția României,

conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.

Opțiunea

legiuitorului în acest sens, astfel cum rezultă din spiritul și litera Legii

nr. 10/2001, a fost ca prin această lege să se instituie un mecanism special

pentru recunoașterea dreptului de proprietate privată și pentru restituirea

posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv. În acest sens sunt

incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) care stabilesc un anumit mod de

exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului

de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin

reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiție.

Mai mult, există

toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii

(Decizia nr. XX din 19 martie 2007; Decizia nr. IX din 20 martie 2006) pentru a

se asigura accesul la justiție a persoanelor interesate, pentru a supune unui

control jurisdicțional, atât soluția dată în procedura administrativă

prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar și refuzul de a da o astfel de

soluție.

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001, veți observa că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedărilor în natură sau echivalent, a imobilelor preluate de

către stat.

Instanțele trebuiau

să aibă în vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în care instanța supremă a reținut că numai în ipoteza

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Poate fi dată prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cum reclamanta în

cauză a înțeles să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001 prin notificarea

Primăriei Municipiului Constanța, în acest context nu există nicio încălcare a

prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Regula generală

instituită prin legea reparatorie, în cuprinsul art. 1 alin. (1) și art. 7,

este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și care intră

sub incidența legii speciale reparatorii (fapt probat prin însăși înscrisurile

depuse la dosarul cauzei și reținute de instanța de fond prin hotărârea

atacată).

Recurentul a mai

invocat faptul că soluția de obligare a statului la plata contravalorii

imobilului este contrară dispozițiilor legii speciale, stabilindu-se în același

timp că reclamanta este îndreptățită să primească de la Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, măsuri reparatorii conform Titlului VII, în

condițiile în care analizarea acestui aspect face obiectul unei acțiuni având ca

obiect Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea emitentă.

Astfel, soluționând

cauza în limita învestirii, potrivit art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.,

recurentul consideră neîntemeiată aprecierea de către instanța de fond a

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în prezenta cauză având ca obiect dreptul comun, în condițiile în care

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, reținută de instanța de apel, instituie o

anumită procedură în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de actul

normativ menționat.

Comisia Centrală

stabilește cuantumul final al despăgubirilor și emite titlurile de proprietate

după finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin emiterea de

către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor/a deciziilor/a

dispozițiilor prin care s-au acordat (anterior modificării Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005) ori s-au propus (după modificarea Legii nr. 10/2001)

măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere că

imobilul revendicat este deținut de Municipiul Constanța, prin Primar, acesta

are competența înaintării documentației către Comisia Centrală pentru

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor.

Așadar, acordarea

despăgubirilor trebuie să se realizeze numai în cadrul procedurii reglementate

de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Recursul este

nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, precum și susținerile părților, Curtea constată că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod just

litigiul dedus judecății, iar motivarea Curții de Apel Constanța poate fi

reținută de instanța de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza

soluționată.

Deși cererea de

recurs formulată de pârât este foarte cuprinzătoare, în esență, recurentul

invocă greșita respingere a inadmisibilității acțiunii principale și lipsa

calității sale procesuale pasive, toate acestea rezultând din analiza eronată a

dispozițiilor legale incidente în cauză - ale Legii nr. 10/2001, Legii nr.

247/2005, art. 480 C. civ., art. 44 și 21 din Constituția României, toate

aceste acte normative raportate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Excepția ridicată de

către recurentul-pârât este una de fond care vizează existența dreptului

material la acțiune al reclamantei, aspect care a fost însă tranșat prin

Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în

primul ciclu procesual și care a intrat în puterea de lucru judecat. Prin

această decizie s-a lămurit problema calității procesuale active a reclamantei

și dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în

litigiu.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că reglementarea unei proceduri speciale de

reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari și aplicarea ei cu

prioritate în raport de acțiunea de drept comun pentru restituirea acestor

imobile nu reprezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției,

dacă "în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanței de

judecată obligația de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva

României, Hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 și 34, publicată în M. Of.

nr. 141/6.03.2009).

Or, în speță,

comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii

Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie

în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului

administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate

interzice accesul reclamantei la instanță pentru a analiza și cenzura

comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa lentoarea de

care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor reclamantei.

Este neîndoielnic că,

atâta timp cât intimata-reclamantă a urmat procedura prevăzută de legea

specială de restituire, respectiv Legea nr. 10/2001, iar aceasta nu a fost

finalizată până la data introducerii acțiunii în instanță, calea de urmat este

cea prevăzută de art. 26 din actul normativ menționat.

Prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, s-a statuat cu claritate că legea specială derogă de la legea generală,

astfel încât, în mod corect instanțele anterioare au calificat acțiunea

formulată de reclamantă ca fiind una formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-a cerut,

inițial, restituirea în natură a imobilului, acest lucru poate fi solicitat și

în cadrul prevăzut de legea specială pentru soluționarea notificării, astfel

încât, un asemenea tip de formulare în cadrul acțiunii introductive, nu permite

calificarea acțiunii, în mod exclusiv, ca acțiune în revendicare, luând în

considerare că reclamanta a învederat instanței că a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, în raport de

practica constantă a instanțelor de judecată, în situația în care se constată

că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, trebuie stabilit dacă bunurile pot fi restituite în

natură sau prin echivalent.

În măsura în care nu

mai pot fi restituite în natură, se aplică regula restituirii prin echivalent,

urmând ca instanța de fond să statueze care sunt bunurile preluate și pentru

care s-a solicitat acordarea de despăgubiri. Această soluție se impune și în

raport de dispozițiile Deciziei nr. 52/2007, pronunțate în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că "Prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.".

Aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 247/2005 impune, astfel, acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv care vor fi propuse a fi acordate prin

decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu

soluționarea notificării, în măsura în care aceasta are calitatea de unitate

deținătoare.

Pentru asigurarea

ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părțile

implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost

reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Trebuie menționat că

instanța Curții de Apel Constanța a lămurit situația de fapt, arătând în

considerente că întregul teren din strada S. este afectat de construcția

Terasei și Restaurantului "P.A." și de trotuarul de acces spre acest

imobil, Curtea reținând că nu este posibilă restituirea în natură nici a

suprafeței de teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.). În acest context

s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru diferența de teren de 823 mp.

Astfel, prin

trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a statuat că instanța de fond trebuia să

hotărască asupra întinderii dreptului reclamantei, respectiv să stabilească

suprafața de teren pentru care este îndreptățită la despăgubiri. În acest

context, instanța de apel trebuia să cenzureze modalitatea în care tribunalul,

ca instanță de fond, a stabilit întinderea măsurilor reparatorii prin

echivalent, având în vedere că în ciclul procesual anterior s-a rezolvat

problema calității de persoană îndreptățită a reclamantei și a calității

procesuale pasive a pârâtului.

Instanța de apel a

reținut în mod corect că Statul Român nu se poate prevala, pentru a-și nega

lipsa calității procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că

prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul

unității administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la

adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar,

ulterior, a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor, având în

vedere că într-un ciclu procesual anterior s-a stabilit calitatea procesuală

pasivă, printr-o hotărâre care a trecut în puterea lucrului judecat.

De altfel, statul, prin

autoritatea legiuitoare, a tranșat și chestiunea terenurilor aferente activelor

aflate în patrimoniul societății comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, și

vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăți comerciale

conform O.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 577/2002.

Faptul că

intimata-recurentă are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 rezultă din

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, iar Municipiul Constanța nu

poate figura în calitate de pârât, deoarece nu are calitate de unitate

deținătoare, terenul și clădirile fiind înstrăinate înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prevederile legale

incidente în cauză sunt conforme cu Constituția și cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului și cu deciziile Curții Constituționale ale

României, aspecte analizate în recursurile în interesul legii, pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, la care s-a făcut deja referire în considerente,

astfel încât susținerile recurentului apar ca nefondate.

Față de aceste

considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportate la art.

312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Constanța, împotriva Deciziei nr. 374C din 21 septembrie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de

familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ