ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3378/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3 martie 2008, C.M.

a solicitat instanței - în contradictoriu cu SC M. SA, să dispună obligarea pârâtei

de a-i restitui în natură, două apartamente (nr. a și b) situate la parterul Hotelului

„A.” (fost bloc „E.”) precum și terenul aferent acestora, respectiv cota indiviză

de 2,6% din terenul de 989 m.p., pe care se află situat imobilul.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că, aceste apartamente au fost cumpărate de autorii săi,

prin actul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1945 și au fost ulterior, preluate

în proprietatea statului, fără titlu. Deși, mai susține reclamanta, după apariția

Legii nr. 10/2001, a notificat-o pe pârâtă, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor

art. 25 alin. (1) din acest act normativ, în sensul de a emite o decizie sau o dispoziție

motivată, refuz în care SC M. SA a persistat chiar după obligarea sa prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, de a răspunde notificării.

La 9 iunie 2008 reclamanta

și-a precizat acțiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înțelege

să cheme în judecată și Municipiul Constanța, prin Primar, alături de SC M. SA,

în considerarea faptului că pe lângă cele două apartamente, de la parterul Hotelului

A., solicită și terenul aferent în cota indiviză de 2,6% din suprafața totală ocupată.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1012 din 12 octombrie 2009,

a admis acțiunea și în consecință a obligat pârâta SC M. SA la restituirea în natură

către reclamantă a apartamentelor nr. a și b, în suprafață utilă de câte 21,49 m.p.,

situate la parterul Hotelului A. (fost bloc E.) astfel cum au fost identificate

prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză.

A obligat totodată Municipiul

Constanța, prin Primar, la restituirea către reclamantă a suprafeței de teren aferentă

celor două apartamente, reprezentând cota de 2,6% din suprafața totală de 989 m.p.,

ocupată de Hotel A., respectiv 25,71 m.p.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că reclamanta s-a legitimat din punctul de vedere

al calității procesuale active, demonstrând prin probele administrate că este moștenitorul

legal al foștilor proprietari ai imobilului, de la care nemișcătorul a fost preluat

abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 care contravenea legii fundamentale în vigoare

la acea dată, ce ocrotea dreptul de proprietate precum și Codului civil, potrivit

căruia nimeni nu putea fi silit a-și preda proprietatea, afară numai pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Cum preluarea s-a făcut

fără un titlu valabil, reține instanța fondului, persoanele ale căror imobile au

fost naționalizate își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,

redobândind atributele specifice ale dreptului de proprietate după emiterea deciziei

și respectiv a hotărârii judecătorești de restituire, conform cu dispozițiile

art. 2 alin. (2) din lege.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale care, prin decizia nr. 66/C din 31 martie 2010, a respins ca

nefondate, apelurile formulate de SC M. SA și Municipiul Constanța, prin Primar

reținând în esență că prima instanță a apreciat în mod judicios asupra preluării

abuzive a celor două apartamente și respectiv asupra îndreptățirii reclamantei de

a obține una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, instanța de

control judiciar a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001 care vizează doar imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate

în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, ci dispozițiile art. 1 alin.

(1), art. 9 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile

în care pârâta SC M. SA nu este o societate comercială privatizată ci o societate

comercială cu capital majoritar de stat.

Or, în procesul de soluționare

a notificărilor este prevalent principiul restituirii în natură a imobilelor ce

fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Nu s-a reținut nici incidența

în speță a dispozițiilor art. 18 lit. c) (art. 19 alin. (1), după republicare),

apreciindu-se că cele două apartamente nu au fost transformate astfel încât să devină

un imobil nou față de cel preluat.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal atât pârâta SC M. SA, cât și pârâtul Municipiul Constanța,

prin Primar.

În recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., SC M. SA, critică hotărârea

dată în apel pe considerentul greșitei mențineri a soluției primei instanțe, vizând

restituirea în natură a celor două apartamente care, se arată, au fost naționalizate

„in rem” pe numele societății antreprenoare E., care a edificat imobilul și în consecință

au intrat în patrimoniul statului, în temeiul legii, iar ulterior preluării au fost

supuse unor numeroase modificări și transformări, pentru ca în final, ca urmare

a recompartimentărilor efectuate, să fie unite și transformate în salon de mic dejun.

Urmare acestor transformări,

cele două apartamente au devenit spații noi în cauză fiind incidente prevederile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, conchide recurenta,

naționalizarea a privit fondul de locuințe iar nu persoanele fizice - foștii proprietari

- în legătură cu care nici nu s-a făcut dovada că ar fi fost exceptați de la actul

naționalizării.

În consecință, față de

înscrisurile existente la dosar și concluziile raportului de expertiză, instanțele

nu puteau dispune restituirea în natură a celor două spații, impunându-se acordarea

despăgubirilor, în raport de prevederile legii speciale.

Întemeindu-și calea extraordinară

de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Municipiul Constanța, prin

Primar, critică hotărârile date în cauză tot pe considerentul restituirii în natură,

arătând că interesul său în susținerea acestei critici rezidă în obligația sa de

a restitui terenul aferent, indisolubil legată de restituirea construcției.

Cu privire la disponibilitatea

celor două apartamente, din probele administrate, mai susține recurentul, rezultă

cu claritate că acestea fac parte din Hotelul A., deținut în baza unui contract

de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, de o societate comercială terță.

Ca atare, în mod greșit

s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Tot astfel, cu privire

la identificarea apartamentelor, se învederează asupra neconcordanțelor existente

între spațiile preluate, la data naționalizării, de la autorii reclamantei și cele

identificate de expertiza efectuată în cauză, care atestă împrejurarea modificărilor

substanțiale aduse întregii clădiri și schimbării destinației acesteia.

Este greșită, mai susține

recurentul și menținerea soluției de restituire în natură a cotei indivize de 2,6%

din terenul de 989 m.p. aferent întregului Hotel A., teren ce face parte din domeniul

privat al Municipiului Constanța și nu a fost corect individualizat.

Or, conchide recurentul,

este „imposibilă” restituirea în natură a unei cote ideale dintr-un bun, tocmai

pentru că nu se cunoaște care este partea din bun, privit în materialitatea sa,

asupra căruia reclamantul deține un drept de proprietate.

Recursurile se privesc

ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de necontestat că

autorii reclamantei, A.M. și A.C., au deținut proprietatea asupra spațiilor în litigiu,

situate la parterul fostului bloc „E.” - în prezent, Hotel A., drept dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu „Societatea anonimă E.”, de la care

întregul imobil (inclusiv apartamentele a și b) a fost naționalizat prin Decretul

nr. DD/1950.

Actuala reglementare a

Legii nr. 10/2001, include în art. 1 lit. a), imobilele naționalizate prin Decretul

nr. DD/1950, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv rațiunea reglementării

constând în încălcarea flagrantă a ordinii constituționale instaurată prin Constituția

de la 1948, sub imperiul căreia actul normativ a fost adoptat, care, în art. 8 prevedea,

cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată

prin lege.

Ca atare, pentru acordarea

beneficiului legii reparatorii este suficient ca persoana îndreptățită să facă dovada

preluării bunului în legătură cu care s-a formulat notificarea, în baza acestui

act normativ, distincția privind încadrarea sau nu a imobilului în categoria celor

prevăzute în art. 1 al decretului de naționalizare și respectiv dacă cel deposedat

făcea sau nu parte din categoria persoanelor exceptate, interesând doar sub aspectul

aplicabilității alin. (2) al textului mai sus citat potrivit căruia persoanele ale

căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar

avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii

judecătorești de restituire.

Ca atare, reținând că

reclamanta și-a demonstrat legitimarea procesuală activă în calitate de succesoare

a foștilor proprietari ai spațiilor în litigiu, care, au fost preluate abuziv, fără

plata vreunei despăgubiri în temeiul Decretului nr. DD/1950, instanțele au stabilit

corect că aceasta este îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de

acest act normativ, respectiv la restituirea în natură.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Textul reia principiul

prevalenței restituirii în natură instituit prin art. 7 alin. (1) din lege, proclamând

prioritatea acestuia și caracterul de regulă al acestei măsuri reparatorii.

Tot astfel, art. 21 alin.

(1) din același act normativ dispune că imobilele - terenuri și construcții preluate

în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în

vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar ori asociat majoritar (ori, chiar minoritar, potrivit

alin. (2) al textului) vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziția motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

Or, așa cum rezultă cu

evidență din probele administrate, pârâta SC M. SA este o societate comercială cu

capital majoritar de stat, în curs de privatizare, conform Ordonanței Guvernului

nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, iar nu o societate

privatizată, situație în care, în cauză, ar fi devenit incidente dispozițiile

art. 29 alin. (1) din lege, care ar fi putut circumscrie măsurile reparatorii doar

la plata unor despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Nefondate sunt și criticile

ambilor recurenți referitoare la refuzul instanțelor de a face aplicațiunea în cauză

a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din lege, pe considerentul că spațiile solicitate

a fi restituite au suferit transformări substanțiale care le-au modificat într-o

asemenea măsură încât au fost încadrate și recompartimentate într-un imobil devenit

nou, în raport cu cel preluat.

Astfel, dispozițiile mai

sus citate circumscriu caracterul acestor transformări, unor modificări structurale,

respectiv adăugării, pe orizontală și/sau verticală, a noi corpuri de clădire, a

căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

Or, probele administrate,

atestă că modificările clamate constau doar în desființarea unor pereți interiori

și respectiv unirea celor două spații pentru asigurarea funcționalității de „salon

pentru servirea micului dejun” iar nu în transformări structurale.

Nici împrejurarea că întregul

imobil constituie obiectul unui contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare,

încheiat de pârâta de rând 1 cu SC „C. L.C.L” SRL, nu poate constitui un impediment

la restituirea în natură din perspectiva art. 14 al Legii nr. 10/2001, care dispune

că dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de acest act

normativ sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune,

concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar

se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu

renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă acestea au fost încheiate

potrivit legii.

Nu poate fi primită nici

critica pârâtului Municipiul Constanța, prin Primar, vizând greșita restituire a

cotei de 2,6% din terenul în suprafață totală de 989 m.p., în raport de prevederile

art. 4 alin. (1) din lege potrivit căruia în cazul în care restituirea este cerută

de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului solicitat, dreptul

de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului

comun.

În aplicarea acestei prevederi

legale, art. 4.1 al Hotărârii Guvernului nr. 250 din 7 martie 2007 dispune că în

cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite,

care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data

preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele

ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat.

În cazul în care doar

o parte din foștii proprietari solicită restituirea pe calea legii speciale, decizia

de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora.

Ca atare, în considerarea

celor ce preced, în mod corect au apreciat ambele instanțe că spațiile ce au făcut

obiect al cererii de restituire intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001

și pot fi restituite în natură, măsură reparatorie instituită ca principiu prevalent,

prin dispozițiile acestui act normativ.

Așa fiind, recursurile

urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții SC M. SA și Municipiul Constanța, prin Primar împotriva

deciziei nr. 66/C din 31 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2011.