ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1000 din 8 octombrie 2009 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei SC C.L.C.L. SRL și a obligat pârâții SC M. SA, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța să restituie în natură apartamentele – garsoniere nr. 9 – 11, în prezent camerele 404 și 405, camera de serviciu situată la etajul IV al Hotelului A. și cota indiviză de teren corespunzătoare. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta SC C.L.C.L. SRL a dobândit imobilul în litigiu de la vânzătorul G.D. care, la rândul său, dobândise acest imobil prin transmisiune succesorală de la defuncta G.F., proprietară alături de soțul său în baza actelor de vânzare și a convenției de construire nr. 31372/1936 și nr. 17729/1937.

Reclamanta a solicitat prin notificarea din noiembrie 2001 restituirea acestui imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără ca până la data introducerii acțiunii să primească un răspuns, absența răspunsului fiind interpretată de instanță ca un refuz de restituire. Instanța de fond a mai reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 și că sunt întrunite cerințele Legii nr. 10/2001 pentru restituire. Apartamentul se află în posesia SC M. SA care nu a opus nici un impediment la restituire iar terenul aferent hotelului A. constituie domeniu privat al unității administrativ teritoriale, conform HCLM nr. 420 din 26 noiembrie 2001, aceste pârâte fiind obligate la restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții SC M. SA și Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța, iar prin decizia civilă nr. 46 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul formulat de SC M. SA și s-a admis apelul Municipiului Constanța și Consiliul local Constanța, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul că pârâții Municipiul Constanța și Consiliul local Constanța vor restitui reclamantei cota indiviză de 2,60% și cota indiviză de 0,10% din terenul aferent în suprafață de 989 mp. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Chestiunea legalității titlului statului este însă o falsă problemă discutată de apelanta pârâtă SC M. SA câtă vreme procedura inițiată de reclamantă prin notificare urmează regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestui act normativ sunt supuse restituirii toate imobilele preluate în mod abuziv, respectiv atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, dar și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără nici un temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Naționalizarea prin Decretul nr. 92/1950 a fost inclusă chiar de legiuitor în categoria actelor abuzive de preluare, astfel că distincția preluării „ in rem ” sau „ in personam ” a imobilului nu prezintă relevanță în privința stabilirii măsurilor reparatorii ce trebuie acordate pentru apartamentele solicitate în speță, în condițiile în care, necontestat, imobilul a făcut obiectul naționalizării prin acest decret.

S-a mai reținut că, nu este relevantă pentru stabilirea dreptului reclamantei la restituire nici inventarierea imobilului în anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/1991, dobândirea de către pârâtă a unui drept de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și individualizarea lui prin Ordinul nr. 154/1991 nefiind un motiv considerat de legiuitor ca temei de excludere a bunului din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. În aceeași idee s-a mai apreciat că nu poate fi reținută nici critica privind greșita restituire a imobilului ca urmare a transformării lui într-un imobil nou în raport cu cel preluat.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se acordă măsuri reparatorii în echivalent în situația imobilelor construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial. Expertiza extrajudiciară efectuată de dl. expert S.O., necontestată de pârâta SC M. SA, atestă împrejurarea că, în timp, apartamentele contractate de autorul reclamantei au suferit o modificare de compartimentare, păstrându-se însă configurația, dimensiunile și elementele constructive. Prin urmare, se constată că lucrările de recompartimentare nu se încadrează în ipotezele avute în vedere prin art. 19 și imobilul nu poate fi calificat ca fiind un imobil nou.

De asemenea, imobilul nu poate fi considerai un imobil nou în raport cu cel preluat nici față de modificarea destinației inițiale - din spații de locuit în camere de hotel - schimbarea destinației imobilului nefiind, de asemenea, prevăzută de Legea nr. 10/2001 ca temei pentru restituire în echivalent. S-a mai stabilit că este nefondată și critica privind lipsa dovezilor asupra dreptului de proprietate în condițiile în care, potrivit adresei nr. 169 din 20 noiembrie 2002 emisă de SC C.L.C.L. SRL, înregistrată la SC M. SA sub nr. 4723 din 20 noiembrie 2002 (fila 45 dosar fond), la solicitarea unității deținătoare, s-au depus în copie legalizată, potrivit pct. 23.2 din Normele metodologice, toate înscrisurile ce au însoțit notificarea.

Existența acestor înscrisuri în posesia pârâtei nu a fost contestată, singura critică adusă de pârâtă fiind aceea a lipsei unei verificări suplimentare din partea instanței. Este real că prin convenția încheiată între G.D.A. prin mandatar S.D.C. și SC C.L.C.L.SRL și autentificată sub nr. 1688 din 4 septembrie 2001 la BNP S.C.G., a fost transmis către cumpărător dreptul de proprietate asupra imobilului notificat în prezentul litigiu, dar faptul că la data convenției vânzătorul nu redobândise încă dreptul de proprietate asupra imobilului vândut nu are relevanță în ceea ce privește verificarea condițiilor cerute de Legea nr. 10/2001.

Obiectul convenției, respectiv existența lui în patrimoniul vânzătorului la momentul încheierii convenției ori ulterior, după redobândirea prin procedura legii speciale, este o chestiune care interesează exclusiv părțile din convenție, în acest caz numai cumpărătorul fiind cel care ar putea fi prejudiciat prin cumpărarea unui bun cert dar care nu se afla încă în patrimoniul vânzătorului la data încheierii convenției.

Faptul că părțile convenției au stipulat că se vinde dreptul de proprietate asupra unui bun iar nu asupra unui bun viitor, ori că se încheie o convenție de vânzare de drepturi litigioase nu poate fi privită ca un motiv de respingere a notificării câtă vreme, în procedura de verificare a calității de persoană îndreptățită la restituire, se verifică existența dreptului de proprietate în persoana celui de la care statul a preluat bunul precum și eventualele transmisiuni prin succesiune/convenție care s-au realizat de la fostul proprietar la cel care formulează notificarea. în speță, o asemenea transmisiune, inițial succesorală - de la G.D., decedat la 1 septembrie 1948, la soția sa, G.F. și apoi, după decesul său la 30 ianuarie 1959, la G.D.A.

- și apoi convențională - de la G.D.A. la SC C.L.C.L. SRL - a avut loc astfel că societatea reclamantă justifică calitatea sa de persoană îndreptățită. În privința imobilului dobândit de reclamantă, instanța de apel a reținut că prin convenția autentificată sub nr. 1688 din 04 septembrie 2001 vânzătorul a transmis cumpărătorului dreptul de proprietate „conform actului de vânzare autentificat prin proces verbal nr. 31372 din 30 septembrie 1936 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și transcris la nr. 7072/1936 de grefa Tribunalului Constanța și a actului de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 17729 din 14 mai 1937 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, transcris la nr. 7065/1937 de grefa Tribunalului Constanța”.

Această mențiune cu privire la obiectul material al convenției de vânzare este suficientă pentru a se constata că ceea ce s-a transmis prin convenția din 2001 a fost atât construcția cât și terenul aferent în cotă indiviză de 2,60%, respectiv de 0,10% din lotul 39b, careul 40 în suprafață totală de 989 mp, mențiunile cu privire la terenul aferent fiind stipulate în mod expres în actele de vânzare din 1937 și 1937, identificate în convenția de vânzare. Prin urmare, aceste critici ale pârâților nu pot fi primite, nefiind întemeiate. Instanța de apel a reținut însă că este întemeiat motivul de apel referitor la ambiguitatea dispoziției instanței privind mărimea cotei indivize de teren ce se restituie.

într-adevăr, deși potrivit actelor de vânzare din 1936 și 1937 autorul reclamantei a dobândit un drept de proprietate asupra unor cote indivize de 2,60%, respectiv de 0,10% din lotul 39b, careul 40 în suprafață totală de 989 mp, instanța de fond a menționat că se restituie „o cotă indiviză de teren corespunzătoare”, fapt ce poate crea confuzii, cu atât mai mult cu cât hotărârea de restituire constituie titlul de proprietate al reclamantei. Constatând, prin urmare, că dreptul reclamantei în privința terenului se limitează la cotele indivize menționate prin actele de vânzare din 1936 și 1937 instanța va admite apelul autorităților locale și va schimba în parte sentința primei instanțe, în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință a se dispune respingerea cererii reclamantei privind restituirea în natură a apartamentului nr. 9 - 11 actualmente notat camera 404 și 405, și a camerei de serviciu, situate la etajul IV al Hotelului A. (fost bloc E.) în stațiunea Mamaia. În subsidiar recurenta a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare instanței de fond în vederea admiterii pârâtei cu expertiza tehnică judiciară.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, prin interpretarea greșită a convenției, întrucât în realitate de efectele juridice născute prin convenție depindea îndeplinirea în persoana reclamantei a însăși condițiilor cerute de Legea nr. 10/2001 pentru a se putea dispune în mod legal restituirea în natură a camerelor solicitate. Prin prisma acestui aspect, susține recurenta reclamantă, nu se putea legitima ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor, pentru simplul motiv că cel de la care a dobândit acest drept, nu îl deținea la acea dată în propriul său patrimoniu.

Or, susține recurenta, reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită la restituirea în natură în condițiile în care nu a făcut nici măcar dovada dreptului său de proprietate asupra spațiilor, cum greșit au reținut instanțele anterioare. O altă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 lit. c) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în condițiile în care imobilul din 1950 a suportat mai multe transformări. Se mai susține că s-a încălcat și principiul rolului activ al instanței în condițiile în care trebuia pusă în discuția contradictorie a părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice care să determine existența unor lucrări de natură a transforma imobilul într-unul nou, în raport de cel preluat.

O altă critică vizează faptul că expertiza extrajudiciară nu a fost pusă în discuție nici în fond și nici în apel. În drept au fost invocate dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a examinat apelul pârâtei SC M. SA prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum , și a faptului că naționalizarea prin Decretul nr. 92/1950 a fost inclusă chiar de legiuitor în noțiunea de preluare abuzivă a imobilelor.

Față de situația imobilului instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cărora se acordă măsuri reparatorii în echivalent în situația imobilelor construcții ce face obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Capitolul III și cărora le-au fost adăugate pe orizontală sau/și pe verticală în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial. Este nefondată critica recurentei legată de lipsa rolului activ al instanței de apel, în ce privește necesitatea efectuării unei expertize în condițiile în care nu a fost solicitată o astfel de expertiză nici la fond și nici măcar prin motivele de apel.

De altfel este de reținut că instanța de apel a examinat cauza și prin prisma dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a faptului că prin actele existente la dosar, rezultă calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acțiunea reclamantei a fost determinată de tergiversarea soluționării notificării nr. 3162 din 9 noiembrie 2001 (fila 42 dosarul instanței de fond) astfel că instanța de apel și cea de fond au dat eficiență și aplicabilitate și dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Din perspectiva celor expuse nici unul din motivele invocate de recurentă nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul fiind nefondat urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 46C din 3 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.