ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7188/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7188/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții M.T.N. și M.T.M. i-au

chemat în judecată pe pârâții municipiul București reprezentat de Primarul

General și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca, prin

hotărârea ce va pronunța, instanța să oblige pârâții să restituie în natură

terenul liber de construcții aferent imobilului situat în București, în

suprafață de 691,83 mp, ce nu a fost vândut către chiriașii cumpărători în

temeiul Legii nr. 112/1995 și, de asemenea, să fie obligați pârâții la acordarea

de despăgubiri prin echivalent la valoarea de piață pentru construcția și

terenul preluate abuziv de către statul român și înstrăinate de acesta în baza

Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 312 din 07 martie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 5 București.

Într-un prim ciclu

procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 231A din 03 aprilie 2008, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de

reclamanți, dispunându-se desființarea în parte a sentinței apelate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, fiind menținută soluția

Tribunalului București cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale

pasive a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că prima instanță de fond nu a fost

învestită cu o cerere de obligare a pârâților la soluționarea notificării, ci

aceștia au pretins însăși recunoașterea din partea instanței a dreptului lor de

a le fi restituită în natură partea rămasă neînstrăinată din terenul

imobilului, în suprafață de 691,83 mp, dar și a dreptului de a primi

despăgubiri pentru construcția și partea de teren ce au fost înstrăinate de

stat către chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data de 26 mai

2009 reclamanții au depus la dosar precizare a cererii de chemare în judecată

arătând că solicită restituirea în natură a suprafețelor de 606,7 mp,

reprezentând curtea, în suprafață de 74,15 mp, teren aferent garajului

reprezentând construcția C4 neautorizată, a cotei părți de 40,58 mp rămasă

nevândută din terenul de 201,35 mp aferent imobilelor C1, C2, C3, de unde a

fost vândută conform Legii nr. 112/1995 cota totală de 160,77 mp, a cotei părți

indivize de 15,82% din părțile comune ale clădirilor C1, C2, C3, ce nu a fost

vândută conform Legii nr. 112/1995 și obligarea pârâtului la o despăgubire de

2.821.744 RON pentru partea vândută.

Prin Sentința civilă

nr. 87 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul municipiul

București prin Primarul General să restituie reclamanților în natură terenul

situat în București, în suprafață de 679,15 mp, reprezentând diferența dintre

totalul terenului aferent imobilului, în suprafață de 877 mp și suprafața

vândută în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de 197,85 mp și să propună

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcția și terenul

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 prin Contractele de vânzare-cumpărare

din 17 martie 1997, din 12 decembrie 1997, din 25 martie 1997 și din 27 martie

1997, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 10/2001,

privind rambursarea despăgubirilor primite la data de 19 iunie 1981.

Tribunalul a stabilit

că s-a probat existența dreptului de proprietate asupra imobilului litigios,

implicit a calității reclamanților de persoane îndreptățite.

Imobilul în discuție

este compus din construcție (parter, etaj și mansardă) și teren în suprafață de

813,04 mp, iar prin Decizia nr. 1326 din 21 august 1978 a Biroului Permanent al

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București au fost

preluate, cu plată (40.000 RON), în proprietatea statului apartamentele 1, 2 și

3 din imobil; în prezent bunul, în integralitate, a făcut obiect al

înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, actele de înstrăinare nefiind

contestate de reclamanți potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001.

A reținut prima

instanță că prin contractele de vânzare-cumpărare au fost, deopotrivă,

înstrăinate și suprafețele de teren corespunzătoare apartamentelor, din terenul

aflat sub construcție, fiind astfel vândută suprafața de 160,77 mp.

Din cuprinsul

raportului de expertiză întocmit în cauză (expert A.C.) rezultă că suprafața

totală a terenului rezultată din măsurători este de 877 mp (cea rezultată din

actul de proprietate fiind de 881,57 mp), iar suprafața de teren ocupată de

construcții este de 197,85 mp, față de 160,77 mp, reprezentând suprafața de

teren înstrăinată.

Diferența de teren de

36,08 mp aflată sub construcțiile (locuințe) înstrăinate nu poate fi restituită

în natură, a apreciat tribunalul, date fiind prevederile art. 37 din H.G. nr.

20/1996 conform cărora, în ipoteza în care înstrăinează apartamentele și

anexele gospodărești și garajele aferente, dreptul de proprietate se dobândește

și asupra terenului aferent acestora, cu respectarea prevederilor legale (art.

26 din Legea nr. 112/1995).

În legătură cu

terenul pe care se află construcțiile individualizate de expertiză și

identificate ca fiind grup sanitar (C3), respectiv garaj (C4), s-a apreciat că

acesta poate face obiectul restituirii, dat fiind că în contractele de

vânzare-cumpărare nu figurează niciuna dintre construcțiile menționate.

Instanța de fond a

reținut, în consecință, că se impune restituirea către persoanele îndreptățite

a suprafeței de 679,15 mp (neocupată de clădiri - locuințe, conform raportului

de expertiză, iar pentru restul imobilului (teren și construcțiile înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995) emiterea unei dispoziții (decizii) cu propunerea de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând a se ține seama de

împrejurarea că autoarea reclamanților a încasat despăgubiri pentru imobilul

solicitat, astfel că sunt incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 370A din 14 iunie 20120, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de apelanții - contestatori M.T.N. și M.T.M.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel, a reținut următoarele:

În mod corect

tribunalul a apreciat asupra întinderii suprafeței de teren susceptibilă a face

obiect de restituire în natură, prin raportare la situația expertizată, iar nu

la mențiunile din cuprinsul Actului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1941.

Deși este adevărat că

între suprafața clădită (197,85 mp), exceptând terenul ocupat de clădirile C3

și C4, cu privire la care s-a dispus restituirea, și suprafața menționată în

cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza Legii nr. 112/1995 (160,77

mp) există o diferență de 37,08 mp, conform raportului de expertiză, această

chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în

timp".

Pe de altă parte,

calitatea de proprietari dobândită prin Sentința civilă nr. 10267 din 16

decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu conferă

beneficiarului vocație la restituirea cotei părți indivize din terenul de sub

construcție, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei

împrejurări.

Critica referitoare

la faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut a fost înlăturată

deoarece, prin Decizia civilă de casare nr. 231 A din 03 aprilie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a stabilit că pârâtului îi revine obligația legală

de a acorda persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare ori de a-i propune

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Ca atare, cu ocazia

judecării pricinii, tribunalul urma să analizeze cererea de stabilire a dreptului

de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de teren imposibil

de restituit în natură.

Or, rezultă fără

putință de tăgadă că prima instanță s-a aplecat asupra fondului acestei cereri,

stabilind că preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din

Legea nr. 10/2001, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea în

natură a terenului liber de construcții și la obținerea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru terenul și construcțiile înstrăinate în temeiul Legii nr.

112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio normă care să reglementeze

posibilitatea de acordare de despăgubiri bănești la valoarea de piață a

imobilului.

În consecință, nu se

poate aprecia că instanța nu s-a preocupat să soluționeze fondul pretenției,

tribunalul făcând aplicațiunea textelor speciale care reglementează modalitatea

de asigurare a reparației, dat fiind obiectul cererii și calea aleasă pentru

realizarea acestuia.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți M.T.N. și

M.T.M., pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia, apelanții-reclamanți au arătat următoarele:

Recurenții au

contestat doar dispoziția instanței de fond de nerestituire în natură și a

suprafeței de teren aferentă construcțiilor în care se află apartamentele

vândute, respectiv suprafața de 40,58 m.p. aflată sub construcțiile C1, C2 și

C3, care nu a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995.

Este vorba despre o

cotă nevândută din terenul aferent construcției, în condițiile în care

reclamanții dețin în proprietate un apartament din clădire, astfel încât cota

respectivă ar corespunde acestui apartament și nu se justifică faptul ca

această cotă de teren să rămână în patrimoniul privat al municipiului

București, atâta vreme cât municipiul București nu deține niciun apartament în

imobil.

Această soluție este

total lipsită de temei legal întrucât nu există nicio motivare pentru a nu

restitui un teren preluat abuziv, câtă vreme el nu a fost vândut în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Conform Legii nr.

10/2001 nu pot face obiectul restituirii în natură imobilele care au făcut

obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Per a contrario, imobilele

care nu au făcut obiectul unor astfel de înstrăinări, total sau parțial, pot

face obiectul restituirii în natură.

Art. 5 pct. 5 din

Legea nr. 1/2009 nu este aplicabil în cazul de față, deoarece acțiunea a fost

introdusă în anul 2005, iar legea civilă nu retroactivează.

Pentru aceste motive,

soluția primei instanțe de a excepta de la restituire tot terenul de sub

construcții, deși el nu a fost vândut integral, este total nelegală.

Această diferență de

40,58 m.p. rezultă prin raportare la expertiză, la care nu era necesar a se

efectua obiecțiuni în condițiile în care motivul de apel nu viza diferențele de

suprafețe dintre situația actuală a imobilului și cea rezultată în urma

expertizei. Suprafața de teren de 40,58 mp nu necesita o expertizare

suplimentară, practic expertul neincluzând în suprafața nevândută în temeiul

Legii nr. 112/1995 și suprafața aferentă clădirii C3.

Ori chiar dacă nu ar

fi luat în calcul și suprafața aferentă construcției C3, instanța ar fi trebuit

să dispună restituirea suprafeței aferentă construcțiilor C1 și C2, respectiv

37,08 mp care este menționată expres în raportul de expertiză ca fiind o

suprafață de teren care nu fusese înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanța

a dat ceea ce nu s-a cerut.

Analizând motivul de

apel invocat, precum și decizia nr. 231A din 03 aprilie 2008, instanța de apel

a considerat că instanța de casare a stabilit prin decizia sus-menționată că

pârâtului i-ar fi revenit obligația legală de a acorda alte bunuri în

compensație ori de a propune acordarea de despăgubiri, ceea ce este incorect.

Concluziile instanței

de casare sunt foarte clare în sensul că, obligând unitatea deținătoare la

emiterea unei dispoziții motivate de a acordare a despăgubirilor, s-ar ajunge

tocmai la nesocotirea dreptului reclamanților la un proces echitabil,

plasându-i pe aceștia tocmai în această etapă de rezolvare a cererii, etapă

care nu a fost epuizată din culpa unității deținătoare și care i-ar plasa pe

aceștia la discreția autorității pârâte și nu ar duce la soluționarea acțiunii

în acord cu principiile speciale prevăzute de legea de reparație, ce consacră

drept principiu, restituirea în natură.

Recurenții au

solicitat obligarea pârâților la restituire prin echivalent bănesc, fără să mai

fie necesară emiterea unei decizii de către acesta sau efectuarea unei

propuneri de acordare a despăgubirilor, procedură care ar duce la tergiversarea

soluționării definitive a cererii de restituire.

Instanța trebuia să

acorde despăgubiri bănești conform art. 52 din Constituția României și art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a pronunțat în numeroase spețe împotriva României (precum

cauza Porțeanu contra României), în sensul că mecanismul de despăgubire prin

echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, deoarece prin această modalitate de despăgubire nu s-a reușit, până în

prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire.

Având în vedere

prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României apreciem că această

interpretare se impune și instanțelor naționale, astfel că despăgubirea în

echivalent trebuie efectuată prin plata unei sume de bani egală cu valoarea

părții vândute din imobil.

După pronunțarea

Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de către altă Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, instanța poate soluționa fondul unei astfel de cereri fără a fi

condiționată de posibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Existența dreptului

de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptățite dă dreptul la acțiune fără

a distinge în funcție de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent.

Orice soluție

contrară încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, la care România este parte și care trebuie aplicat cu prioritate, chiar

dacă ar veni în contradicție cu legislația națională, această obligativitate

rezultând din dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica privind greșita nerestituire în natură a suprafeței de teren de 40,58

m.p. aflată sub construcțiile C1, C2 și C3, care nu a fost vândută în temeiul

Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că, pentru ipoteza terenurilor aflate

sub construcții, la momentul vânzării apartamentelor în temeiul Legii nr.

112/1995, erau incidente prevederile art. 37 din H.G. nr. 20/1996.

În acest articol se

menționa că "în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și,

când este cazul, a anexelor gospodărești și garajelor aferente, dreptul de

proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea art. 26

alineatul ultim din lege".

În consecință, odată

cu apartamentele, se înstrăina și dreptul de proprietate asupra terenului

aferent acestora.

Recurenții doresc să

le fie restituită în natură diferența de teren de 40,58 mp dintre terenul aflat

în fapt sub construcțiile C1, C2 și C3 și terenul care intră sub incidența art.

37 din H.G. nr. 20/1996, cu motivarea că dețin în proprietate un apartament în

aceste corpuri de clădire, iar această suprafață ar corespunde tocmai cotei

cuvenite apartamentului proprietatea lor, deoarece toate celelalte apartamente

au fost vândute chiriașilor, astfel încât nu ar exista nicio rațiune pentru

care municipiul București să rămână proprietarul acestei diferențe de teren.

Instanța de apel a

arătat că, deși este adevărat că între suprafața clădită (197,85 mp) și

suprafața menționată în cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza

Legii nr. 112/1995 (160,77 mp) există o diferență de 37,08 mp, această

chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în

timp", conform raportului de expertiză. De asemenea, calitatea de

proprietari dobândită de reclamanți prin hotărâre judecătorească nu conferă

beneficiarului vocație la restituirea cotei părți indivize din terenul de sub

construcție, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei

împrejurări.

Înalta Curte

consideră că această motivare este corectă, fiind în deplină concordanță cu

prevederile art. 37 din H.G. nr. 20/1996, temei juridic în raport de care

chiriașii erau îndreptățiți să dobândească cote părți din terenul de sub

construcție.

La rândul lor,

recurenții au dobândit în proprietate, prin Sentința civilă nr. 10257 din 16

decembrie 2002 a Judecătoriei Sector 2 București pronunțată în Dosarul nr.

10636/2002 în care s-a depus și tranzacție, un apartament și cota de 18,40 mp

din terenul aferent, astfel că sunt coproprietari cu chiriașii-cumpărători

asupra terenului aferent construcției în care sunt amplasate apartamentele,

cotele de coproprietate fiind stabilite proporțional cu suprafața apartamentelor

deținute în proprietate exclusivă. În această calitate, recurenții pot

solicita, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu toți coproprietarii,

majorarea cotei de proprietate asupra terenului aferent apartamentului pe care

îl dețin, urmând ca la stabilirea acestor cote, aferente tuturor

apartamentelor, să țină seama și de modificările constructive petrecute în

timp.

Pornind de la această

apreciere, apare ca fiind mai puțin relevantă întinderea acestei suprafețe, ca

fiind de 40,58 mp sau de 37,08 mp, câtă vreme soluționarea cererii de acordare

în proprietate a acestor suprafețe de teren se va realiza în cadrul unei alte

proceduri.

Nu poate fi primită

nici critica privind greșita neacordare de despăgubiri bănești pentru imobilul

care nu poate fi restituit în natură, deoarece, la data formulării prezentei

acțiuni, 13 septembrie 2005, erau în vigoare prevederile art. 1 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001, astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005,

publicată în M. Of. /22.07.2005, conform cărora "În cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv".

Prin urmare, legea în

vigoare la data introducerii acțiunii, nemodificată sub acest aspect pe

parcursul soluționării cauzei în fond, nu prevedea posibilitatea despăgubirii

reclamanților cu sume de bani la valoarea de piață a imobilului, astfel încât

instanța nu poate acorda alte tipuri de despăgubire decât cele prevăzute de

legea specială, Legea nr. 10/2001.

Posibilitatea

înlăturării acestei legi în temeiul art. 20 alin. (2) al Constituției României

și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate realiza numai dacă se constată

că legea internă încalcă dispozițiile Convenției.

Reclamanții invocă o

astfel de înfrângere a dispozițiilor Europene, devenite parte a dreptului

intern, datorită lipsei de funcționalitate a Fondului Proprietatea.

Înalta Curte observă

că acest argument nu constituie un aspect legat de neconvenționalitatea legii,

ci privește imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești

pronunțate în aplicarea acestei legi, ceea ce nu este de natură să determine

înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Acesta pentru că nu

legea încalcă prevederile Convenției, ci fundamentează hotărâri judecătorești

pe care Guvernul României nu le poate pune în executare, deoarece nu a luat

măsurile care se impun pentru a face funcțional, într-un termen rezonabil,

Fondul Proprietatea, ca fond de investiții.

Astfel fiind,

reclamanții nu pot solicita instanței să acorde despăgubiri în altă formă decât

cea reglementată în legea în vigoare la momentul soluționării cererii, căci o

atare cerere echivalează cu dorința reclamanților ca instanța să se substituie

puterii legislative și să creeze drept, ceea ce ar constitui o încălcare a

principiului separației puterilor în stat.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.T.N. și M.T.M. împotriva deciziei nr. 370A

din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 octombrie 2011.