ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7188/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții M.T.N. și M.T.M. i-au chemat în judecată pe pârâții municipiul București reprezentat de Primarul General și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, instanța să oblige pârâții să restituie în natură terenul liber de construcții aferent imobilului situat în București, în suprafață de 691,83 mp, ce nu a fost vândut către chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 și, de asemenea, să fie obligați pârâții la acordarea de despăgubiri prin echivalent la valoarea de piață pentru construcția și terenul preluate abuziv de către statul român și înstrăinate de acesta în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 312 din 07 martie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București. Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 231A din 03 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, dispunându-se desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, fiind menținută soluția Tribunalului București cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prima instanță de fond nu a fost învestită cu o cerere de obligare a pârâților la soluționarea notificării, ci aceștia au pretins însăși recunoașterea din partea instanței a dreptului lor de a le fi restituită în natură partea rămasă neînstrăinată din terenul imobilului, în suprafață de 691,83 mp, dar și a dreptului de a primi despăgubiri pentru construcția și partea de teren ce au fost înstrăinate de stat către chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data de 26 mai 2009 reclamanții au depus la dosar precizare a cererii de chemare în judecată arătând că solicită restituirea în natură a suprafețelor de 606,7 mp, reprezentând curtea, în suprafață de 74,15 mp, teren aferent garajului reprezentând construcția C4 neautorizată, a cotei părți de 40,58 mp rămasă nevândută din terenul de 201,35 mp aferent imobilelor C1, C2, C3, de unde a fost vândută conform Legii nr. 112/1995 cota totală de 160,77 mp, a cotei părți indivize de 15,82% din părțile comune ale clădirilor C1, C2, C3, ce nu a fost vândută conform Legii nr. 112/1995 și obligarea pârâtului la o despăgubire de 2.821.744 RON pentru partea vândută.

Prin Sentința civilă nr. 87 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul municipiul București prin Primarul General să restituie reclamanților în natură terenul situat în București, în suprafață de 679,15 mp, reprezentând diferența dintre totalul terenului aferent imobilului, în suprafață de 877 mp și suprafața vândută în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de 197,85 mp și să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcția și terenul înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 prin Contractele de vânzare-cumpărare din 17 martie 1997, din 12 decembrie 1997, din 25 martie 1997 și din 27 martie 1997, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 10/2001, privind rambursarea despăgubirilor primite la data de 19 iunie 1981. Tribunalul a stabilit că s-a probat existența dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, implicit a calității reclamanților de persoane îndreptățite.

Imobilul în discuție este compus din construcție (parter, etaj și mansardă) și teren în suprafață de 813,04 mp, iar prin Decizia nr. 1326 din 21 august 1978 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București au fost preluate, cu plată (40.000 RON), în proprietatea statului apartamentele 1, 2 și 3 din imobil; în prezent bunul, în integralitate, a făcut obiect al înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, actele de înstrăinare nefiind contestate de reclamanți potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001. A reținut prima instanță că prin contractele de vânzare-cumpărare au fost, deopotrivă, înstrăinate și suprafețele de teren corespunzătoare apartamentelor, din terenul aflat sub construcție, fiind astfel vândută suprafața de 160,77 mp.

Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză (expert A.C.) rezultă că suprafața totală a terenului rezultată din măsurători este de 877 mp (cea rezultată din actul de proprietate fiind de 881,57 mp), iar suprafața de teren ocupată de construcții este de 197,85 mp, față de 160,77 mp, reprezentând suprafața de teren înstrăinată. Diferența de teren de 36,08 mp aflată sub construcțiile (locuințe) înstrăinate nu poate fi restituită în natură, a apreciat tribunalul, date fiind prevederile art. 37 din H.G. nr. 20/1996 conform cărora, în ipoteza în care înstrăinează apartamentele și anexele gospodărești și garajele aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent acestora, cu respectarea prevederilor legale (art. 26 din Legea nr. 112/1995).

În legătură cu terenul pe care se află construcțiile individualizate de expertiză și identificate ca fiind grup sanitar (C3), respectiv garaj (C4), s-a apreciat că acesta poate face obiectul restituirii, dat fiind că în contractele de vânzare-cumpărare nu figurează niciuna dintre construcțiile menționate. Instanța de fond a reținut, în consecință, că se impune restituirea către persoanele îndreptățite a suprafeței de 679,15 mp (neocupată de clădiri - locuințe, conform raportului de expertiză, iar pentru restul imobilului (teren și construcțiile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) emiterea unei dispoziții (decizii) cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând a se ține seama de împrejurarea că autoarea reclamanților a încasat despăgubiri pentru imobilul solicitat, astfel că sunt incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 370A din 14 iunie 20120, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - contestatori M.T.N. și M.T.M.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel, a reținut următoarele: În mod corect tribunalul a apreciat asupra întinderii suprafeței de teren susceptibilă a face obiect de restituire în natură, prin raportare la situația expertizată, iar nu la mențiunile din cuprinsul Actului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1941. Deși este adevărat că între suprafața clădită (197,85 mp), exceptând terenul ocupat de clădirile C3 și C4, cu privire la care s-a dispus restituirea, și suprafața menționată în cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza Legii nr. 112/1995 (160,77 mp) există o diferență de 37,08 mp, conform raportului de expertiză, această chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în timp". Pe de altă parte, calitatea de proprietari dobândită prin Sentința civilă nr. 10267 din 16 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu conferă beneficiarului vocație la restituirea cotei părți indivize din terenul de sub construcție, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei împrejurări.

Critica referitoare la faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut a fost înlăturată deoarece, prin Decizia civilă de casare nr. 231 A din 03 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a stabilit că pârâtului îi revine obligația legală de a acorda persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare ori de a-i propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Ca atare, cu ocazia judecării pricinii, tribunalul urma să analizeze cererea de stabilire a dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de teren imposibil de restituit în natură.

Or, rezultă fără putință de tăgadă că prima instanță s-a aplecat asupra fondului acestei cereri, stabilind că preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a terenului liber de construcții și la obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul și construcțiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio normă care să reglementeze posibilitatea de acordare de despăgubiri bănești la valoarea de piață a imobilului. În consecință, nu se poate aprecia că instanța nu s-a preocupat să soluționeze fondul pretenției, tribunalul făcând aplicațiunea textelor speciale care reglementează modalitatea de asigurare a reparației, dat fiind obiectul cererii și calea aleasă pentru realizarea acestuia.

Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți M.T.N. și M.T.M., pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia, apelanții-reclamanți au arătat următoarele: Recurenții au contestat doar dispoziția instanței de fond de nerestituire în natură și a suprafeței de teren aferentă construcțiilor în care se află apartamentele vândute, respectiv suprafața de 40,58 m.p. aflată sub construcțiile C1, C2 și C3, care nu a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995. Este vorba despre o cotă nevândută din terenul aferent construcției, în condițiile în care reclamanții dețin în proprietate un apartament din clădire, astfel încât cota respectivă ar corespunde acestui apartament și nu se justifică faptul ca această cotă de teren să rămână în patrimoniul privat al municipiului București, atâta vreme cât municipiul București nu deține niciun apartament în imobil.

Această soluție este total lipsită de temei legal întrucât nu există nicio motivare pentru a nu restitui un teren preluat abuziv, câtă vreme el nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Conform Legii nr. 10/2001 nu pot face obiectul restituirii în natură imobilele care au făcut obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Per a contrario, imobilele care nu au făcut obiectul unor astfel de înstrăinări, total sau parțial, pot face obiectul restituirii în natură. Art. 5 pct. 5 din Legea nr. 1/2009 nu este aplicabil în cazul de față, deoarece acțiunea a fost introdusă în anul 2005, iar legea civilă nu retroactivează. Pentru aceste motive, soluția primei instanțe de a excepta de la restituire tot terenul de sub construcții, deși el nu a fost vândut integral, este total nelegală.

Această diferență de 40,58 m.p. rezultă prin raportare la expertiză, la care nu era necesar a se efectua obiecțiuni în condițiile în care motivul de apel nu viza diferențele de suprafețe dintre situația actuală a imobilului și cea rezultată în urma expertizei. Suprafața de teren de 40,58 mp nu necesita o expertizare suplimentară, practic expertul neincluzând în suprafața nevândută în temeiul Legii nr. 112/1995 și suprafața aferentă clădirii C3. Ori chiar dacă nu ar fi luat în calcul și suprafața aferentă construcției C3, instanța ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeței aferentă construcțiilor C1 și C2, respectiv 37,08 mp care este menționată expres în raportul de expertiză ca fiind o suprafață de teren care nu fusese înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanța a dat ceea ce nu s-a cerut. Analizând motivul de apel invocat, precum și decizia nr. 231A din 03 aprilie 2008, instanța de apel a considerat că instanța de casare a stabilit prin decizia sus-menționată că pârâtului i-ar fi revenit obligația legală de a acorda alte bunuri în compensație ori de a propune acordarea de despăgubiri, ceea ce este incorect. Concluziile instanței de casare sunt foarte clare în sensul că, obligând unitatea deținătoare la emiterea unei dispoziții motivate de a acordare a despăgubirilor, s-ar ajunge tocmai la nesocotirea dreptului reclamanților la un proces echitabil, plasându-i pe aceștia tocmai în această etapă de rezolvare a cererii, etapă care nu a fost epuizată din culpa unității deținătoare și care i-ar plasa pe aceștia la discreția autorității pârâte și nu ar duce la soluționarea acțiunii în acord cu principiile speciale prevăzute de legea de reparație, ce consacră drept principiu, restituirea în natură.

Recurenții au solicitat obligarea pârâților la restituire prin echivalent bănesc, fără să mai fie necesară emiterea unei decizii de către acesta sau efectuarea unei propuneri de acordare a despăgubirilor, procedură care ar duce la tergiversarea soluționării definitive a cererii de restituire. Instanța trebuia să acorde despăgubiri bănești conform art. 52 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în numeroase spețe împotriva României (precum cauza Porțeanu contra României), în sensul că mecanismul de despăgubire prin echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin această modalitate de despăgubire nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire.

Având în vedere prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României apreciem că această interpretare se impune și instanțelor naționale, astfel că despăgubirea în echivalent trebuie efectuată prin plata unei sume de bani egală cu valoarea părții vândute din imobil. După pronunțarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de către altă Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța poate soluționa fondul unei astfel de cereri fără a fi condiționată de posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptățite dă dreptul la acțiune fără a distinge în funcție de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent.

Orice soluție contrară încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, la care România este parte și care trebuie aplicat cu prioritate, chiar dacă ar veni în contradicție cu legislația națională, această obligativitate rezultând din dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica privind greșita nerestituire în natură a suprafeței de teren de 40,58 m.p. aflată sub construcțiile C1, C2 și C3, care nu a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că, pentru ipoteza terenurilor aflate sub construcții, la momentul vânzării apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, erau incidente prevederile art. 37 din H.G.

nr. 20/1996. În acest articol se menționa că "în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea art. 26 alineatul ultim din lege". În consecință, odată cu apartamentele, se înstrăina și dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestora. Recurenții doresc să le fie restituită în natură diferența de teren de 40,58 mp dintre terenul aflat în fapt sub construcțiile C1, C2 și C3 și terenul care intră sub incidența art. 37 din H.G. nr. 20/1996, cu motivarea că dețin în proprietate un apartament în aceste corpuri de clădire, iar această suprafață ar corespunde tocmai cotei cuvenite apartamentului proprietatea lor, deoarece toate celelalte apartamente au fost vândute chiriașilor, astfel încât nu ar exista nicio rațiune pentru care municipiul București să rămână proprietarul acestei diferențe de teren.

Instanța de apel a arătat că, deși este adevărat că între suprafața clădită (197,85 mp) și suprafața menționată în cuprinsul actelor de înstrăinare întocmite în baza Legii nr. 112/1995 (160,77 mp) există o diferență de 37,08 mp, această chestiune rezultă din "mărimea modificărilor constructive petrecute în timp", conform raportului de expertiză. De asemenea, calitatea de proprietari dobândită de reclamanți prin hotărâre judecătorească nu conferă beneficiarului vocație la restituirea cotei părți indivize din terenul de sub construcție, legea reglementând o altă cale în scopul rezolvării acestei împrejurări. Înalta Curte consideră că această motivare este corectă, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 37 din H.G.

nr. 20/1996, temei juridic în raport de care chiriașii erau îndreptățiți să dobândească cote părți din terenul de sub construcție. La rândul lor, recurenții au dobândit în proprietate, prin Sentința civilă nr. 10257 din 16 decembrie 2002 a Judecătoriei Sector 2 București pronunțată în Dosarul nr. 10636/2002 în care s-a depus și tranzacție, un apartament și cota de 18,40 mp din terenul aferent, astfel că sunt coproprietari cu chiriașii-cumpărători asupra terenului aferent construcției în care sunt amplasate apartamentele, cotele de coproprietate fiind stabilite proporțional cu suprafața apartamentelor deținute în proprietate exclusivă.

În această calitate, recurenții pot solicita, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu toți coproprietarii, majorarea cotei de proprietate asupra terenului aferent apartamentului pe care îl dețin, urmând ca la stabilirea acestor cote, aferente tuturor apartamentelor, să țină seama și de modificările constructive petrecute în timp. Pornind de la această apreciere, apare ca fiind mai puțin relevantă întinderea acestei suprafețe, ca fiind de 40,58 mp sau de 37,08 mp, câtă vreme soluționarea cererii de acordare în proprietate a acestor suprafețe de teren se va realiza în cadrul unei alte proceduri. Nu poate fi primită nici critica privind greșita neacordare de despăgubiri bănești pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, deoarece, la data formulării prezentei acțiuni, 13 septembrie 2005, erau în vigoare prevederile art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of.

/22.07.2005, conform cărora "În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Prin urmare, legea în vigoare la data introducerii acțiunii, nemodificată sub acest aspect pe parcursul soluționării cauzei în fond, nu prevedea posibilitatea despăgubirii reclamanților cu sume de bani la valoarea de piață a imobilului, astfel încât instanța nu poate acorda alte tipuri de despăgubire decât cele prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001.

Posibilitatea înlăturării acestei legi în temeiul art. 20 alin. (2) al Constituției României și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate realiza numai dacă se constată că legea internă încalcă dispozițiile Convenției. Reclamanții invocă o astfel de înfrângere a dispozițiilor Europene, devenite parte a dreptului intern, datorită lipsei de funcționalitate a Fondului Proprietatea. Înalta Curte observă că acest argument nu constituie un aspect legat de neconvenționalitatea legii, ci privește imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești pronunțate în aplicarea acestei legi, ceea ce nu este de natură să determine înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Acesta pentru că nu legea încalcă prevederile Convenției, ci fundamentează hotărâri judecătorești pe care Guvernul României nu le poate pune în executare, deoarece nu a luat măsurile care se impun pentru a face funcțional, într-un termen rezonabil, Fondul Proprietatea, ca fond de investiții. Astfel fiind, reclamanții nu pot solicita instanței să acorde despăgubiri în altă formă decât cea reglementată în legea în vigoare la momentul soluționării cererii, căci o atare cerere echivalează cu dorința reclamanților ca instanța să se substituie puterii legislative și să creeze drept, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.T.N. și M.T.M. împotriva deciziei nr. 370A din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2011.