ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5422/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

februarie 2008, reclamanții L.C. și B.R.I. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Prefectura municipiului

București, solicitând să se dispună obligarea pârâților la soluționarea

notificării având ca obiect imobilul situat în București, sector 5, în

condițiile Legii nr. 10/2001 republicată; lăsarea bunului în deplină

proprietate și posesie; obligarea pârâților la încheierea procesului verbal de

punere în posesie și obligarea acelorași pârâți să nu înceapă lucrări de

sistematizare a terenului în litigiu; în situația în care dispozițiile legale

nu permit restituirea bunului în natură, în baza Legii nr. 247/2005 au

solicitat să se dispună obligarea pârâților la achitarea unor despăgubiri

reprezentând valoarea de circulație a terenului.

In motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și art. 480 și urm. C. civ.,

reclamantele au învederat că imobilul în litigiu, dobândit prin cumpărare de

autorii lor - H.L. și A.L. - a fost preluat abuziv de stat și că nici până la

data promovării prezentei cereri, pârâții nu au soluționat notificarea în

conformitate cu dispozițiile legale evocate.

Prin sentința nr. 118 din 28 ianuarie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Prefectura municipiului București.

A admis în parte cererea de chemare în

judecată formulată de către reclamante în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primarul General, care a fost obligat să propună reclamantelor

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, sector 5 compus din teren în suprafață de 355 mp identificat prin

raportul de expertiză întocmit de ing. D.M.A. și construcție demolată compusă

din parter și etaj cu o suprafață construită desfășurată de 208,50 mp, al căror

cuantum va fi stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

A fost respinsă cererea reclamantelor

formulată în contradictoriu cu pârâta Prefectura municipiului București, ca

fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A obligat pârâtul Municipiul București

la plata cheltuielilor de judecată către reclamante în sumă de 2000 de lei.

Prima instanță a reținut, în esență, că

imobilul pretins în prezenta procedură, compus din teren în suprafață de 400 mp

și construcție format din parter și etaj, situat în București, sector 5, a fost

dobândit de antecesorii reclamantelor, H. și A.L., în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17897 din 18 iulie 1924 de Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat.

Bunul a fost preluat de stat în baza

Decretului Consiliului de Stat nr. 134 din 9 mai 1985, construcția fiind

demolată, iar în prezent terenul constituie domeniu public al statului.

Expertiza tehnică administrată în cauză

a relevat că terenul în litigiu este afectat de rețeaua stradală în urma

sistematizării zonei, respectiv B-dul Națiunilor Unite cu trotuarul aferent și

Parcul Izvor Hașdeu, sector 5.

Reținându-se nerespectarea de către

pârâta notificată a obligației stipulate de prevederile art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 republicată, care poate fi considerată un refuz de restituire,

cum s-a decis prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, precum și imposibilitatea restituirii bunului solicitat în natură, bun

ce se înscrie în categoria celor supuse reglementării Legii nr. 10/2001, s-a

dispus, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, admiterea acțiunii

reclamantelor potrivit celor consemnate în dispozitivul sentinței.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar General împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 192 A din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că în soluționarea cererii deduse judecății, instanța de judecată are

plenitudine de competență în ceea ce privește fondul notificării și măsurilor

reparatorii ce se impune a fi acordate, substituindu-se unității competente să

soluționeze notificarea și constatând că lipsa răspunsului constituie un refuz

de restituire, să răspundă ea însăși pretențiilor solicitate prin notificare.

In consecință, s-a reținut că în mod

corect prima instanță a concluzionat că termenul prevăzut de art. 23 din Legea

nr. 10/2001 nu a fost respectat de pârât, teren imperativ și nu de recomandare,

astfel cum eronat a susținut apelantul, aspect ce rezultă neîndoielnic din

chiar modul de redactare a normei ce-1 reglementează.

Nu a fost primită nici critica

apelantului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de reclamante, determinat de corecta aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., apelantul fiind partea care a căzut în pretenții în sensul normei

procesuale evocate.

Împotriva susmenționatei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General care,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat aplicarea

greșită a legii, constând în greșita stabilire a naturii termenului stipulat de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (termenul de soluționare a

notificării) care este unul de recomandare și nu imperativ cum greșit a reținut

instanța de apel.

În opinia recurentei, termenul legal

prevăzut de norma evocată de soluționare a notificării, începe să curgă, în

speță, de la data depunerii actelor doveditoare a proprietății prev. de art. 22

din lege, acte ce nu au fost depuse.

Reclamantele nu au depus o precizare în

sensul că nu mai dețin probe, cerință ce condiționează pârâtul în a se pronunța

asupra notificării și nici actele doveditoare dreptului de proprietate pretins.

Totodată s-a susținut că reclamantele nu au depus declarații autentificate date

pe propria răspundere, pretinse de textul art. 5 din Legea nr. 10/2001,

omisiune ce a constituit, de asemenea, un impediment în soluționarea

notificării.

Au criticat totodată cheltuielile de

judecată acordate părții adverse în cauză, al căror cuantum a fost apreciat a

fi exagerat.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001

republicată, pârâtul este obligat să soluționeze notificarea în termen de 60 de

zile de la depunerea notificării sau, după caz a actelor doveditoare, urmând să

accepte sau refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există nici un temei legal pentru

care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt suficiente sau

adecvate, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării și eventual

control ulterior al instanței de judecată cu privire la temeinicia și

legalitatea dispoziției sau deciziei emise.

Termenul legal menționat, imperativ

după termenii textului, se poate proroga însă numai dacă unitatea notificată,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei

îndreptățite, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația prezentată

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire (pct. 25 din H.G.

nr. 250/2007).

Textul enunțat prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare

să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și

emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de drept în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.

Chiar în situația în care se reține,

ipotetic, deși probele infirmă susținerile recurentei, exercitate exclusiv

formal, că notificatorului i s-ar fi cerut completarea probațiunii ori, ar fi

necesară depunerea unei declarații în sensul că nu ar mai deține alte probe,

nedepunerea tuturor actelor doveditoare nu poate avea ca efect decât

soluționarea notificării pe baza înscrisurilor anexate notificării ori depuse

ulterior, până la acest moment.

Această împrejurare nu are nici o

consecință asupra regulilor probațiunii în faza jurisdicțională a contestației,

ori, ca în speță, în analiza notificării, procedură în care titularul notificării

poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă, după regulile ce

guvernează probațiunea în procesul civil.

De asemenea, nedepunerea declarației

stipulată de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în lipsa existenței

cerințelor textului, astfel cum, sunt ele explicitate prin pct. 5.1 din H.G.

nr. 250/2007 se constituie, de asemenea, într-o critică exclusiv formală,

neinvocată până în prezenta etapă procesuală.

Nu pot fi primite nici criticile

constând în greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

partea potrivnică întrucât instanțele au aplicat întocmai textul art. 274 C.

proc. civ., pârâta fiind cea din a cărei culpă s-a declanșat și purtat

activitatea judiciară. Susținerea că cheltuielile de judecată sunt „exagerat de

mari" nu poate fi asimilată nicidecum unei critici/motiv de recurs în

sensul art. 302

1

C. proc. civ., pentru a putea face obiectul

verificărilor în calea de atac dedusă judecății, aceasta constituindu-se din

acest motiv și într-o critică formală a hotărârii atacate.

Față de cele ce preced, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca

nefondat.

In temeiul art. 274 C. proc. civ.,

recurentul va fi obligat să plătească intimatelor reclamante cheltuielile de

judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva

deciziei nr. 192 A din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurent la plata sumei de

620 lei cheltuieli de judecată față de intimații L.C. și B.R.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 octombrie 2010.