ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2620/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2620/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă la data de 30

iunie 2010 (data poștei), sub nr. 19631/3/2010, reclamantul V.D.F. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București

și Prefectul municipiului București, să se dispună obligarea acestora la plata

contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4, imposibil de

restituit în natură, conform Legii nr. 10/2001, teren pentru care i s-a

recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziția nr. 9460 din 7

februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București.

Prin sentința civilă nr.

1190 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura municipiului

București și Prefectul municipiului București, a respins acțiunea față de acești

pârâți ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a constatat, cu privire la excepția invocată, că, prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat soluționarea

notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, or, câtă vreme această

notificare a fost înaintată către deținătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului

București, iar pârâtului Prefectul municipiului București nu-i revenea sarcina

soluționării acestei notificări, chemarea în judecată a acestuia nu este

justificată.

Pe fond, cererea este

neîntemeiată, pretenția concretă a reclamantului vizează soluționarea pe cale

judecătoreasca a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamantul argumentându-și susținerile pe faptul că, pe calea administrativă,

nu a obținut măsurile reparatorii solicitate, aceasta fiind, până în prezent,

fără finalitate.

Potrivit deciziei în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite,

instanța de judecată sesizată cu o cerere în soluționarea pe fond a notificării

poate să treacă la analiza acestei cereri și să pronunțe o hotărâre prin care

să soluționeze notificarea dacă unitatea deținătoare căreia i s-a adresat cererea

nu a emis o decizie/dispoziție motivată în acest sens.

În speță, la

notificarea reclamantului s-a emis dispoziția nr. 9460 din 07 februarie 2008

prin care acestuia i se recunoaște atât calitatea de persoană îndreptățită, cât

și modalitatea de reparație, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării.

Atât timp cât

pretenția reclamantului, în ce privește acordarea de măsuri reparatorii, a fost

satisfăcută prin emiterea dispoziției mai sus arătate, în sensul că,

restituirea în natură nefiind posibilă, s-a emis decizie motivată, prin care

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, instanța nu poate acorda aceste măsuri reparatorii în lipsa anularii

deciziei administrative, în caz contrar fiind vorba despre o dublă reparație.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul V.D.F.

Prin decizia civilă nr.

260/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a

respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant a solicitat

obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și Prefectul

Municipiului București la plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca,

sector 4, pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziția

nr. 9460 din 07 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București.

Cererea este

întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (2) și următoarele din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O,

art. 20 din Constituția României, Hotărârile C.E.D.O pronunțate în cauzele

Aldea împotriva României, Tudor împotriva României și Ion împotriva României.

În fapt, reclamantul

susține că dispoziția emisă trebuia transmisă către Prefectură, Prefectul avea

obligația emiterii avizului de legalitate și înaintării notificării către

Comisia Centrală. Niciuna dintre autoritățile implicate nu și-a îndeplinit

obligațiile legale, ceea ce a condus la nefinalizarea cererii de despăgubire.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București

și a Prefecturii municipiului București, contrar susținerilor apelantului,

instanța de fond a făcut o analiză motivată în baza căreia a dispus admiterea

acesteia.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri, acestea din urmă acordate

în condițiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Măsurile reparatorii

în echivalent se propun de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, care, în speță, este Primăria municipiului București.

Ca atare, obligația

soluționării notificării revenind Primăriei municipiului București, Prefectura municipiului

București și Prefectul municipiului București nu au calitate procesuală pasivă

în cauză.

Sublinierea

reclamantului, relativă la obligația Prefectului de a emite avizul de

legalitate în vederea acordării titlului de despăgubire, nu este suficientă

pentru constatarea calității procesuale pasive a instituției prefectului,

prezenta cauză având ca obiect plata contravalorii terenului situat în str.

Măriuca, sector 4.

Potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 247/2005 Titlul

VII, avizul de legalitate al prefectului este strict legat de procedura

stabilită de legea specială pentru valorificarea dispoziției emisă în temeiul

Legii nr. 10/2001, iar refuzul emiterii acestuia poate fi cenzurat în

condițiile legii contenciosului administrativ, iar nu în instanța civilă,

sesizată cu acțiune în pretenții.

Din punctul de vedere

al obiectului cererii de chemare în judecată și al încălcării principiului

disponibilității, Curtea a constatat că motivul de apel este neîntemeiat,

instanța de fond pronunțându-se în limitele învestirii sale.

Reclamantul a

solicitat plata contravalorii terenului pentru care i s-a recunoscut dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziția nr. 9460 din 07 februarie 2008

emisă de Primarul General al municipiului București în temeiul dispozițiilor art.

16 alin. (2) și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, însă nu în

cadrul procedurii speciale prevăzute de legea invocată, ci printr-o procedură

paralelă, încercând să obțină o dublă reparație. Acesta a urmat procedura

specială a Legii nr. 10/2001, finalizată cu emiterea unei dispoziții privind

propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, dispoziție care, în

cursul firesc al Legii nr. 247/2005, urmează a fi înaintată Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, sesizând în același timp instanța de drept

comun cu o acțiune privind stabilirea și plata despăgubirilor, ceea ce încalcă

principiul „electa una via”.

Împrejurarea că, la

data de 22 ianuarie 2010, Primăria nu înaintase această dispoziție Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, putea să determine cel mult o

solicitare de acordare a unor despăgubiri pentru neîndeplinirea în termen a

obligațiilor legale și nicidecum solicitarea stabilirii și plății

despăgubirilor pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.D.F., criticând-o pentru următoarele

motive:

persistă în aceeași eroare în care s-a aflat și instanța de fond, respectiv consideră

că recurentul a solicitat soluționarea unei notificări, iar nu acordarea

despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, refuzând judecarea cererii.

Dispoziția Primarului

nu reprezintă soluționarea cererii formulate prin notificare, ci o recunoaștere

a dreptului de proprietate preluat abuziv și o creanță împotriva statului pentru

despăgubirile constând în contravaloarea imobilului.

Notificarea ar fi

fost soluționată doar în momentul în care reclamantul ar fi putut să încaseze

despăgubirile reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, iar nu în

momentul emiterii unei dispoziții care trimite la o altă procedură.

Totodată, instanța de

apel încalcă dreptul părții la un proces echitabil, care presupune ca acesta să

fie soluționat într-un termen rezonabil.

Or, cererea de acordare

a despăgubirilor nu a fost soluționată până în prezent pe calea procedurii

administrative, deși, de la data formulării ei, au trecut 10 ani.

Mai mult, această

procedură este nu doar ineficientă, întinzându-se pe o perioadă nejustificat de

mare de timp, dar se reține mai ales reaua credință a autorităților competente,

care nu respectă termenele legale de soluționare și refuză să soluționeze

notificările chiar atunci când există hotărâri judecătorești irevocabile care

le obligă în acest sens.

Recurentul face

trimitere la decizia în interesul legii XX din 19 martie 2007, care recunoaște

competenta instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond cererile formulate

în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care autoritatea competentă refuză

nejustificat soluționarea.

Răspunsul instanței

de apel în sensul că reclamantul nu poate solicita în instanță contravaloarea

despăgubirilor pe motiv că trebuie să continue procedura administrativă, iar,

în cazul în care nu este mulțumit de activitatea autorităților responsabile, să

solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit reprezintă o gravă încălcare a

dreptului de acces la justiție.

În condițiile în care

are un bun recunoscut și protejat de C.E.D.O. (dreptul la despăgubiri), i-a

fost recunoscut definitiv din anul 2008, a i se pretinde în continuare să aștepte încasarea acestor despăgubiri după bunul plac al unor autorități dovedite

ca ineficiente și care încalcă orice termen legal de rezolvare sau recomandarea

de a deschide alte procese pentru sancționarea autorităților, care nu rezolvă fondul

cererii, reprezintă impunerea unor sarcini speciale și exorbitante, cu încălcarea

vădită a dreptului la proprietate și la un proces echitabil și la soluționarea

pretențiilor sale într-un termen rezonabil.

Invocă hotărârea C.E.D.O.

din 12 mai 2009, în cauza Elias c. României.

respins criticile reclamantului cu privire la admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Prefectului municipiului București, interpretând greșit

prevederile legale care reglementează răspunderea și obligațiile acestuia în

cadrul procedurii administrative de soluționare a cererilor pentru despăgubiri privind

imobilele preluate abuziv.

Conform art. 16 alin.

(2

1

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prefectul are obligația

de a exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor emise de către

primării în baza Legii nr. 10/2001, precum și de a înainta aceste dispoziții

însoțite de avizul de legalitate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În cauză, Prefectul municipiului

București nu a înțeles să-și îndeplinească această obligație legală, de a asigura

controlul de legalitate al dispoziției și de a retransmite dosarul către

Secretariatul Comisiei Centrale.

În condițiile în care

Prefectul municipiului București are o atribuție foarte importantă în procedura

de acordare a măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001, acesta are

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

A susține că

Prefectul trebuie să stea pasiv atâta vreme cât drepturile reclamantului sunt

încălcate, pe motiv că are doar sarcina de a emite avize după ce primește

dosarele, reprezintă o interpretare greșită a legii, atâta timp cât această

autoritate are funcție de control și posibilitatea de a sancționa primăriile

pentru deficiențele voite sau nu, în asigurarea și ocrotirea drepturilor

cetățenilor.

greșit primele două motive de apel, considerând că reclamantul a criticat doar

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului

București de către instanța de fond, deși cel de-al doilea motiv de apel este

foarte clar, în sensul că criticile se referă la hotărârea instanței de fond

prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii

București, fără nicio motivare. Ca atare, nu a analizat absența motivării

sentinței sub acest aspect.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Instituția

Prefectului municipiului București și Prefectul municipiului București au depus

întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

privește critica referitoare la erorile instanței de apel în legătură cu

obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta este parțial corectă, și anume

din perspectiva aprecierii Curții de Apel asupra respectării, de către prima

instanță, a limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată.

Cu toate acestea, cum

instanța de apel a avut în vedere obiectul real al acțiunii, soluționând cauza

pe fond din perspectiva acestui obiect și suplinind, astfel, motivarea primei

instanțe, nu se impune casarea deciziei recurate.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive, Curtea de Apel a păstrat în mod corect

soluția dată de Tribunal, dar cu o motivare parțial incorectă, care va fi

înlocuită prin considerentele hotărârii instanței de recurs.

În raport de aceste mențiuni,

Înalta Curte constată următoarele:

Curtea de Apel,

potrivit considerentelor deciziei recurate, a avut în vedere obiectul corect al

cererii de chemare în judecată, și anume obligarea pârâților la plata

contravalorii terenului în litigiu pentru care reclamantul obținuse, în

procedura Legii nr. 10/2001, dispoziția emisă de Primarul General al

municipiului București nr. 9460 din 7 februarie 2008, considerând în raport de

acest obiect că acțiunea este neîntemeiată, soluție corectă pentru cele ce se

vor arăta în continuare.

Instanța de apel a

făcut, însă, o greșită apreciere asupra respectării limitelor de învestire prin

cererea de chemare în judecată și, deci, a principiului disponibilității, de

către prima instanță, Tribunalul soluționând cauza în raport de un obiect

greșit, după cum rezultă din considerentele sentinței, constând în obligarea

pârâților la soluționarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu.

Cum s-a arătat deja,

Curtea de Apel, analizând criticile formulate de apelantul reclamant din

perspectiva obiectului corect (mai puțin pe cele referitoare la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Prefectura municipiului București și

Prefectul municipiului București) și soluția dată apelului fiind legală, nu se

impune casarea deciziei atacate.

Recurentul a arătat

că, prin emiterea dispoziției în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea

formulată de autorii săi nu a fost soluționată, partea nereușind până în

prezent să încaseze despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, imposibil de

restituit în natură.

A invocat, prin cererea

de chemare în judecată, drept motive ale eșecului demersurilor sale în acest

sens, atât ineficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, în ceea ce

privește plata despăgubirilor, cât și neîndeplinirea obligațiilor stabilite de

lege în sarcina organismelor implicate în această procedură. Aceste chestiuni

au fost reluate și prin cererea de recurs.

Referitor la efectele

juridice ale dispoziției emise de Primar, în ceea ce privește soluționarea

notificării, contrar susținerilor recurentului, emiterea dispoziției de

restituire în echivalent determină epuizarea fazei de soluționare a notificării,

reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia s-au stabilit calitatea

acestuia, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform legii în

discuție, precum și forma de reparație cuvenită pentru imobilul pretins.

Faptul că legea

prevede o fază ulterioară pentru valorificarea dispoziției prin care s-au

propus măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului nu

echivalează cu nesoluționarea notificării, dimpotrivă, pentru a se ajunge în

faza stabilirii și plății despăgubirilor, este necesar ca persoana ce se

consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, să

fi obținut rezolvarea favorabilă a notificării, prin emiterea dispoziției de

restituire.

De asemenea, reglementarea

unei proceduri administrative ulterioare emiterii dispoziției pentru

valorificarea măsurilor reparatorii intră în marja de apreciere a statului cu

privire la modalitatea legală de reparație pentru imobilele preluate abuziv în

perioada regimului politic trecut, adoptarea unei legislații speciale în acest

sens, chiar cuprinzând anumite restricții, neconducând în sine la încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului protejate prin art. 6 și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la

nesoluționarea cererii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil,

prevăzut ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, susținerile

reclamantului sunt întemeiate, dar nu pot fi valorificate pe calea acțiunii ce

formează obiectul dosarului de față, indiferent de motivele care stau la baza

imposibilității încasării despăgubirilor, respectiv ineficiența legii sau

dezinteresul instituțiilor implicate în procedura administrativă prevăzute de

lege.

Cu alte cuvinte, reclamantul,

care este beneficiarul unei dispoziții privind măsuri reparatorii, emisă în

temeiul Legii nr. 10/2001, și care are la îndemână calea procedurii speciale,

reglementată de Legea nr. 247/2005, pentru a le valorifica, nu poate obține

pentru același bun despăgubiri în condițiile dreptului comun.

Partea trebuie să

urmeze procedura specială, care înlătură dreptul comun în ceea ce privește

satisfacerea pretențiilor sale, în caz contrar fiind încălcat principiul

potrivit căruia, în concursul dintre legea generală și legea specială, se

aplică legea specială.

De asemenea, cum s-a

arătat, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea

despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind

condițiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit

jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată

în cauza Maria Atanasiu ș.a. din 12 octombrie 2010), deși se recunoaște, în

esență, faptul că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în condiții

corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza

mecanismele de garantare a

protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6

paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, conform

principiilor consacrate de Convenție. Or, termenul respectiv nu a expirat.

În acest

sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul

legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4)

C.

proc. civ., a stabilit că „

Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile”.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul

legii, că primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei

proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent

propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul

„specialia generalibus derogant” – „legea specială derogă de la cea generală”.

În ceea

ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta

Curte a reținut că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).

În

condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui

bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea

trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de

drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în

această materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în

natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu

privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la

o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin

urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în

jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât

mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după

pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Și în cazul în care

imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile

reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul

nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de

a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar

avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate. În plus,

decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de

inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficiența

procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa

instituțiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluția este aceeași

indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura

legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea

acestor despăgubiri.

Din această

perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că, în cazul culpei

instituțiilor de stat implicate în procedura Legii nr. 247/2005, există alte

remedii procedurale pentru a le obliga pe acestea să-și îndeplinească

obligațiile, inclusiv prin promovarea unei acțiuni în daune interese

fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar nu calea acțiunii de față.

Imposibilitatea

obținerii despăgubirilor pretinse de reclamant prin intermediul mijlocului

procedural pentru care acesta a optat în cazul prezentului dosarului nu

înseamnă încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din

Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ci este rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate

inclusiv de Convenție și examinate în precedent.

De asemenea, nu se

poate reține încălcarea accesului la justiție atât timp cât, în cazul urmării

procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamantul are

la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale

judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în

rezolvarea demersului său.

Recurentul

a invocat și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, pentru a justifica admiterea

pretențiilor formulate în cauza de față, decizie care nu are, însă, relevanță

în speță. Aceasta deoarece se referă la ipoteza în care instanța este

competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, în care s-a emis

dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea

reclamantului.

Hotărârea

din 12 mai 2009, pronunțată în cauza Elias contra României, prin care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție față de întârzierea nejustificată a plății

despăgubirilor cuvenite reclamanților din acel dosar pentru imobilul preluat

abuziv de stat, este nerelevantă în soluționarea cauzei față de practica

recentă a instanței de contencios european, exprimată în hotărârea pilot Maria

Atanasiu și alții contra României, conform căreia, cum s-a arătat, Statul Român

are la dispoziție termenul de 18 luni pentru eficientizarea mecanismului de

restituire.

Față de

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este

neîntemeiat, soluția Curții de Apel, de menținere a hotărârii primei instanțe,

privind respingerea acțiunii, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor

legale în materie.

Deși

avocatul recurentului a arătat, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului,

că nu mai insistă în susținerea următoarelor motive de recurs, Înalta Curte nu

poate lua act de această poziție, deoarece apărătorul nu are mandat expres de

renunțare în acest sens, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare,

va proceda la examinarea motivelor 2 și 3 de recurs.

referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Prefectul municipiului București vor fi avute în vedere nu raportat

direct la hotărârea primei instanțe, care nu poate forma obiect al recursului,

ci în legătură cu decizia Curții de Apel sub acest aspect.

Decizia

recurată este corectă în ceea ce privește menținerea soluției de admitere a

excepției în discuție, dar, în parte, pentru alte motive decât cele reținute de

Curte.

Astfel,

față de obiectul prezentei acțiuni, constând în despăgubiri reprezentate de

contravaloarea imobilului imposibil de restituit în natură, și de fundamentul

juridic al acesteia, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție, statul, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentantul său legal în justiție, este răspunzător

pentru nefuncționarea procedurii administrative de obținere a despăgubirilor

propuse în condițiile Legii nr. 10/2001, indiferent de factorii care concură la

aceasta.

Argumentele

Curții de Apel referitoare legitimarea procesuală pasivă în persoana primarului,

competent să soluționeze notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, iar

nu a prefectului, nu sunt corecte și nu vor fi avute în vedere de prezenta

instanță, deoarece, cum s-a arătat, faza soluționării notificării s-a epuizat

prin emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca atare, este irelevantă persoana cu atribuții în soluționarea notificării.

Înlăturarea

dispozițiilor art. 16 alin. (2

1

)

din Legea nr. 247/2005

în justificarea calității procesuale pasive a Prefectului în acțiunea de față,

la care a procedat instanța de apel, este, însă, corectă.

Textul de

lege, privind atribuțiile Prefectului în procedura administrativă de stabilire

și plată a despăgubirilor conform actului normativ sus-menționat, este

irelevant în determinarea persoanei care trebuie să participe în procesul de

față, în calitate de pârât, atât timp cât obiectul acțiunii vizează despăgubiri

constând în contravaloarea imobilului, pentru nefuncționarea procedurii

administrative și în care calitatea de pârât o are statul, prin reprezentantul

său legal.

Cum a

reținut în mod corect și Curtea, refuzul îndeplinirii atribuțiilor prevăzute în

sarcina Prefectului prin dispozițiile sus-menționate, respectiv de emitere a

avizului de legalitate și, ulterior, de înaintare a dosarului către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, poate fi

cenzurat nu în cadrul acțiunii de față, de către instanță civilă, ci în

contencios administrativ, de către instanța competentă în acest sens.

Cât

privește îndeplinirea sau nu, de către Prefect, în cazul reclamantului, a

atribuțiilor ce-i revin potrivit legii speciale, aceasta reprezintă o chestiune

de fond, care nu poate fi analizată în cauza de față, determinat atât de cadrul

procedural inadecvat și de instanța de față, care nu este competentă să

cenzureze chestiuni juridice ce țin de atribuțiile instanței de contencios

administrativ, cât și de soluția adoptată de instanțele anterioare în ceea ce

privește pe pârâtul respectiv, de admitere a excepției lipsei calității

procesuale pasive, și care împiedică verificarea aspectelor de fond în legătură

cu obligațiile acestui pârât.

În

concluzie, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, de

admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului

municipiului București, în parte pentru considerentele arătate în decizia

recurată, în parte pentru argumentele expuse de această instanță.

motivării instanței de apel, ca și a primei instanțe, în ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii municipiului

București, nu poate conduce la modificarea deciziei în sensul art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., întrucât cei doi pârâți au aceeași poziție procesuală, astfel încât

argumentele instanțelor în susținerea excepției lipsei calității procesuale

pasive a Prefectului municipiului București, astfel cum au fost complinite prin

considerentele prezentei decizii, nu pot fi decât comune pentru ambii pârâți.

În

consecință, nu se poate considera că reclamantul ar suferit vreo vătămare în

exercițiul dreptului la apărare cu privire la excepția procesuală în discuție,

prin omisiunea instanțelor de a preciza, în considerentele hotărârilor

pronunțate, că argumentele avute în vedere la admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive o vizează și pe pârâta Prefectura municipiului

București.

În raport

de aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Cerințele

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu au fost

examinate de prezenta instanță, deoarece criticile formulate de recurent nu se

circumscriu acestui caz de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.D.F. împotriva deciziei nr. 260/A

din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 aprilie 2012.