ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2620/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă la data de 30 iunie 2010 (data poștei), sub nr. 19631/3/2010, reclamantul V.D.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și Prefectul municipiului București, să se dispună obligarea acestora la plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4, imposibil de restituit în natură, conform Legii nr. 10/2001, teren pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziția nr. 9460 din 7 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 1190 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura municipiului București și Prefectul municipiului București, a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat, cu privire la excepția invocată, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, or, câtă vreme această notificare a fost înaintată către deținătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului București, iar pârâtului Prefectul municipiului București nu-i revenea sarcina soluționării acestei notificări, chemarea în judecată a acestuia nu este justificată. Pe fond, cererea este neîntemeiată, pretenția concretă a reclamantului vizează soluționarea pe cale judecătoreasca a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul argumentându-și susținerile pe faptul că, pe calea administrativă, nu a obținut măsurile reparatorii solicitate, aceasta fiind, până în prezent, fără finalitate.

Potrivit deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, instanța de judecată sesizată cu o cerere în soluționarea pe fond a notificării poate să treacă la analiza acestei cereri și să pronunțe o hotărâre prin care să soluționeze notificarea dacă unitatea deținătoare căreia i s-a adresat cererea nu a emis o decizie/dispoziție motivată în acest sens. În speță, la notificarea reclamantului s-a emis dispoziția nr. 9460 din 07 februarie 2008 prin care acestuia i se recunoaște atât calitatea de persoană îndreptățită, cât și modalitatea de reparație, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării.

Atât timp cât pretenția reclamantului, în ce privește acordarea de măsuri reparatorii, a fost satisfăcută prin emiterea dispoziției mai sus arătate, în sensul că, restituirea în natură nefiind posibilă, s-a emis decizie motivată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instanța nu poate acorda aceste măsuri reparatorii în lipsa anularii deciziei administrative, în caz contrar fiind vorba despre o dublă reparație. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul V.D.F. Prin decizia civilă nr. 260/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant a solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și Prefectul Municipiului București la plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4, pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziția nr. 9460 din 07 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (2) și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O, art. 20 din Constituția României, Hotărârile C.E.D.O pronunțate în cauzele Aldea împotriva României, Tudor împotriva României și Ion împotriva României.

În fapt, reclamantul susține că dispoziția emisă trebuia transmisă către Prefectură, Prefectul avea obligația emiterii avizului de legalitate și înaintării notificării către Comisia Centrală. Niciuna dintre autoritățile implicate nu și-a îndeplinit obligațiile legale, ceea ce a condus la nefinalizarea cererii de despăgubire. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București și a Prefecturii municipiului București, contrar susținerilor apelantului, instanța de fond a făcut o analiză motivată în baza căreia a dispus admiterea acesteia. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri, acestea din urmă acordate în condițiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Măsurile reparatorii în echivalent se propun de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, care, în speță, este Primăria municipiului București. Ca atare, obligația soluționării notificării revenind Primăriei municipiului București, Prefectura municipiului București și Prefectul municipiului București nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Sublinierea reclamantului, relativă la obligația Prefectului de a emite avizul de legalitate în vederea acordării titlului de despăgubire, nu este suficientă pentru constatarea calității procesuale pasive a instituției prefectului, prezenta cauză având ca obiect plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, avizul de legalitate al prefectului este strict legat de procedura stabilită de legea specială pentru valorificarea dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, iar refuzul emiterii acestuia poate fi cenzurat în condițiile legii contenciosului administrativ, iar nu în instanța civilă, sesizată cu acțiune în pretenții.

Din punctul de vedere al obiectului cererii de chemare în judecată și al încălcării principiului disponibilității, Curtea a constatat că motivul de apel este neîntemeiat, instanța de fond pronunțându-se în limitele învestirii sale. Reclamantul a solicitat plata contravalorii terenului pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziția nr. 9460 din 07 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (2) și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, însă nu în cadrul procedurii speciale prevăzute de legea invocată, ci printr-o procedură paralelă, încercând să obțină o dublă reparație.

Acesta a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, finalizată cu emiterea unei dispoziții privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, dispoziție care, în cursul firesc al Legii nr. 247/2005, urmează a fi înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, sesizând în același timp instanța de drept comun cu o acțiune privind stabilirea și plata despăgubirilor, ceea ce încalcă principiul „electa una via”. Împrejurarea că, la data de 22 ianuarie 2010, Primăria nu înaintase această dispoziție Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, putea să determine cel mult o solicitare de acordare a unor despăgubiri pentru neîndeplinirea în termen a obligațiilor legale și nicidecum solicitarea stabilirii și plății despăgubirilor pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.D.F., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel persistă în aceeași eroare în care s-a aflat și instanța de fond, respectiv consideră că recurentul a solicitat soluționarea unei notificări, iar nu acordarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, refuzând judecarea cererii. Dispoziția Primarului nu reprezintă soluționarea cererii formulate prin notificare, ci o recunoaștere a dreptului de proprietate preluat abuziv și o creanță împotriva statului pentru despăgubirile constând în contravaloarea imobilului. Notificarea ar fi fost soluționată doar în momentul în care reclamantul ar fi putut să încaseze despăgubirile reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, iar nu în momentul emiterii unei dispoziții care trimite la o altă procedură.

Totodată, instanța de apel încalcă dreptul părții la un proces echitabil, care presupune ca acesta să fie soluționat într-un termen rezonabil. Or, cererea de acordare a despăgubirilor nu a fost soluționată până în prezent pe calea procedurii administrative, deși, de la data formulării ei, au trecut 10 ani. Mai mult, această procedură este nu doar ineficientă, întinzându-se pe o perioadă nejustificat de mare de timp, dar se reține mai ales reaua credință a autorităților competente, care nu respectă termenele legale de soluționare și refuză să soluționeze notificările chiar atunci când există hotărâri judecătorești irevocabile care le obligă în acest sens. Recurentul face trimitere la decizia în interesul legii XX din 19 martie 2007, care recunoaște competenta instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care autoritatea competentă refuză nejustificat soluționarea.

Răspunsul instanței de apel în sensul că reclamantul nu poate solicita în instanță contravaloarea despăgubirilor pe motiv că trebuie să continue procedura administrativă, iar, în cazul în care nu este mulțumit de activitatea autorităților responsabile, să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit reprezintă o gravă încălcare a dreptului de acces la justiție. În condițiile în care are un bun recunoscut și protejat de C.E.D.O.

(dreptul la despăgubiri), i-a fost recunoscut definitiv din anul 2008, a i se pretinde în continuare să aștepte încasarea acestor despăgubiri după bunul plac al unor autorități dovedite ca ineficiente și care încalcă orice termen legal de rezolvare sau recomandarea de a deschide alte procese pentru sancționarea autorităților, care nu rezolvă fondul cererii, reprezintă impunerea unor sarcini speciale și exorbitante, cu încălcarea vădită a dreptului la proprietate și la un proces echitabil și la soluționarea pretențiilor sale într-un termen rezonabil. Invocă hotărârea C.E.D.O. din 12 mai 2009, în cauza Elias c. României.

2. Instanța de fond a respins criticile reclamantului cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București, interpretând greșit prevederile legale care reglementează răspunderea și obligațiile acestuia în cadrul procedurii administrative de soluționare a cererilor pentru despăgubiri privind imobilele preluate abuziv. Conform art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prefectul are obligația de a exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor emise de către primării în baza Legii nr. 10/2001, precum și de a înainta aceste dispoziții însoțite de avizul de legalitate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În cauză, Prefectul municipiului București nu a înțeles să-și îndeplinească această obligație legală, de a asigura controlul de legalitate al dispoziției și de a retransmite dosarul către Secretariatul Comisiei Centrale. În condițiile în care Prefectul municipiului București are o atribuție foarte importantă în procedura de acordare a măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001, acesta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. A susține că Prefectul trebuie să stea pasiv atâta vreme cât drepturile reclamantului sunt încălcate, pe motiv că are doar sarcina de a emite avize după ce primește dosarele, reprezintă o interpretare greșită a legii, atâta timp cât această autoritate are funcție de control și posibilitatea de a sancționa primăriile pentru deficiențele voite sau nu, în asigurarea și ocrotirea drepturilor cetățenilor.

3. Curtea a interpretat greșit primele două motive de apel, considerând că reclamantul a criticat doar admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București de către instanța de fond, deși cel de-al doilea motiv de apel este foarte clar, în sensul că criticile se referă la hotărârea instanței de fond prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii București, fără nicio motivare. Ca atare, nu a analizat absența motivării sentinței sub acest aspect. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Instituția Prefectului municipiului București și Prefectul municipiului București au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește critica referitoare la erorile instanței de apel în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta este parțial corectă, și anume din perspectiva aprecierii Curții de Apel asupra respectării, de către prima instanță, a limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată. Cu toate acestea, cum instanța de apel a avut în vedere obiectul real al acțiunii, soluționând cauza pe fond din perspectiva acestui obiect și suplinind, astfel, motivarea primei instanțe, nu se impune casarea deciziei recurate.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea de Apel a păstrat în mod corect soluția dată de Tribunal, dar cu o motivare parțial incorectă, care va fi înlocuită prin considerentele hotărârii instanței de recurs. În raport de aceste mențiuni, Înalta Curte constată următoarele: Curtea de Apel, potrivit considerentelor deciziei recurate, a avut în vedere obiectul corect al cererii de chemare în judecată, și anume obligarea pârâților la plata contravalorii terenului în litigiu pentru care reclamantul obținuse, în procedura Legii nr. 10/2001, dispoziția emisă de Primarul General al municipiului București nr. 9460 din 7 februarie 2008, considerând în raport de acest obiect că acțiunea este neîntemeiată, soluție corectă pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de apel a făcut, însă, o greșită apreciere asupra respectării limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată și, deci, a principiului disponibilității, de către prima instanță, Tribunalul soluționând cauza în raport de un obiect greșit, după cum rezultă din considerentele sentinței, constând în obligarea pârâților la soluționarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu. Cum s-a arătat deja, Curtea de Apel, analizând criticile formulate de apelantul reclamant din perspectiva obiectului corect (mai puțin pe cele referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura municipiului București și Prefectul municipiului București) și soluția dată apelului fiind legală, nu se impune casarea deciziei atacate.

Recurentul a arătat că, prin emiterea dispoziției în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de autorii săi nu a fost soluționată, partea nereușind până în prezent să încaseze despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, imposibil de restituit în natură. A invocat, prin cererea de chemare în judecată, drept motive ale eșecului demersurilor sale în acest sens, atât ineficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește plata despăgubirilor, cât și neîndeplinirea obligațiilor stabilite de lege în sarcina organismelor implicate în această procedură. Aceste chestiuni au fost reluate și prin cererea de recurs.

Referitor la efectele juridice ale dispoziției emise de Primar, în ceea ce privește soluționarea notificării, contrar susținerilor recurentului, emiterea dispoziției de restituire în echivalent determină epuizarea fazei de soluționare a notificării, reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia s-au stabilit calitatea acestuia, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform legii în discuție, precum și forma de reparație cuvenită pentru imobilul pretins. Faptul că legea prevede o fază ulterioară pentru valorificarea dispoziției prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului nu echivalează cu nesoluționarea notificării, dimpotrivă, pentru a se ajunge în faza stabilirii și plății despăgubirilor, este necesar ca persoana ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, să fi obținut rezolvarea favorabilă a notificării, prin emiterea dispoziției de restituire.

De asemenea, reglementarea unei proceduri administrative ulterioare emiterii dispoziției pentru valorificarea măsurilor reparatorii intră în marja de apreciere a statului cu privire la modalitatea legală de reparație pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului politic trecut, adoptarea unei legislații speciale în acest sens, chiar cuprinzând anumite restricții, neconducând în sine la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului protejate prin art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la nesoluționarea cererii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil, prevăzut ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, susținerile reclamantului sunt întemeiate, dar nu pot fi valorificate pe calea acțiunii ce formează obiectul dosarului de față, indiferent de motivele care stau la baza imposibilității încasării despăgubirilor, respectiv ineficiența legii sau dezinteresul instituțiilor implicate în procedura administrativă prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, reclamantul, care este beneficiarul unei dispoziții privind măsuri reparatorii, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, și care are la îndemână calea procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 247/2005, pentru a le valorifica, nu poate obține pentru același bun despăgubiri în condițiile dreptului comun.

Partea trebuie să urmeze procedura specială, care înlătură dreptul comun în ceea ce privește satisfacerea pretențiilor sale, în caz contrar fiind încălcat principiul potrivit căruia, în concursul dintre legea generală și legea specială, se aplică legea specială. De asemenea, cum s-a arătat, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condițiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

din 12 octombrie 2010), deși se recunoaște, în esență, faptul că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în condiții corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, conform principiilor consacrate de Convenție. Or, termenul respectiv nu a expirat. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., a stabilit că „ Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant” – „legea specială derogă de la cea generală”.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a reținut că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României). În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Și în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate.

În plus, decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficiența procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa instituțiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluția este aceeași indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri. Din această perspectivă, Curtea de Apel a reținut în mod corect că, în cazul culpei instituțiilor de stat implicate în procedura Legii nr. 247/2005, există alte remedii procedurale pentru a le obliga pe acestea să-și îndeplinească obligațiile, inclusiv prin promovarea unei acțiuni în daune interese fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar nu calea acțiunii de față.

Imposibilitatea obținerii despăgubirilor pretinse de reclamant prin intermediul mijlocului procedural pentru care acesta a optat în cazul prezentului dosarului nu înseamnă încălcarea dreptului de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este rezultatul respectării altor principii și dispoziții legale, agreate inclusiv de Convenție și examinate în precedent. De asemenea, nu se poate reține încălcarea accesului la justiție atât timp cât, în cazul urmării procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, reclamantul are la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale judiciară, eventualele disfuncționalități ale instituțiilor implicate în rezolvarea demersului său.

Recurentul a invocat și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite, pentru a justifica admiterea pretențiilor formulate în cauza de față, decizie care nu are, însă, relevanță în speță. Aceasta deoarece se referă la ipoteza în care instanța este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, în care s-a emis dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului.

Hotărârea din 12 mai 2009, pronunțată în cauza Elias contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție față de întârzierea nejustificată a plății despăgubirilor cuvenite reclamanților din acel dosar pentru imobilul preluat abuziv de stat, este nerelevantă în soluționarea cauzei față de practica recentă a instanței de contencios european, exprimată în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României, conform căreia, cum s-a arătat, Statul Român are la dispoziție termenul de 18 luni pentru eficientizarea mecanismului de restituire. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este neîntemeiat, soluția Curții de Apel, de menținere a hotărârii primei instanțe, privind respingerea acțiunii, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Deși avocatul recurentului a arătat, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului, că nu mai insistă în susținerea următoarelor motive de recurs, Înalta Curte nu poate lua act de această poziție, deoarece apărătorul nu are mandat expres de renunțare în acest sens, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, va proceda la examinarea motivelor 2 și 3 de recurs. 2. Criticile referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Prefectul municipiului București vor fi avute în vedere nu raportat direct la hotărârea primei instanțe, care nu poate forma obiect al recursului, ci în legătură cu decizia Curții de Apel sub acest aspect. Decizia recurată este corectă în ceea ce privește menținerea soluției de admitere a excepției în discuție, dar, în parte, pentru alte motive decât cele reținute de Curte.

Astfel, față de obiectul prezentei acțiuni, constând în despăgubiri reprezentate de contravaloarea imobilului imposibil de restituit în natură, și de fundamentul juridic al acesteia, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție, statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul său legal în justiție, este răspunzător pentru nefuncționarea procedurii administrative de obținere a despăgubirilor propuse în condițiile Legii nr. 10/2001, indiferent de factorii care concură la aceasta. Argumentele Curții de Apel referitoare legitimarea procesuală pasivă în persoana primarului, competent să soluționeze notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, iar nu a prefectului, nu sunt corecte și nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece, cum s-a arătat, faza soluționării notificării s-a epuizat prin emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca atare, este irelevantă persoana cu atribuții în soluționarea notificării. Înlăturarea dispozițiilor art. 16 alin. (2 1 ) din Legea nr. 247/2005 în justificarea calității procesuale pasive a Prefectului în acțiunea de față, la care a procedat instanța de apel, este, însă, corectă. Textul de lege, privind atribuțiile Prefectului în procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor conform actului normativ sus-menționat, este irelevant în determinarea persoanei care trebuie să participe în procesul de față, în calitate de pârât, atât timp cât obiectul acțiunii vizează despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, pentru nefuncționarea procedurii administrative și în care calitatea de pârât o are statul, prin reprezentantul său legal.

Cum a reținut în mod corect și Curtea, refuzul îndeplinirii atribuțiilor prevăzute în sarcina Prefectului prin dispozițiile sus-menționate, respectiv de emitere a avizului de legalitate și, ulterior, de înaintare a dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, poate fi cenzurat nu în cadrul acțiunii de față, de către instanță civilă, ci în contencios administrativ, de către instanța competentă în acest sens.

Cât privește îndeplinirea sau nu, de către Prefect, în cazul reclamantului, a atribuțiilor ce-i revin potrivit legii speciale, aceasta reprezintă o chestiune de fond, care nu poate fi analizată în cauza de față, determinat atât de cadrul procedural inadecvat și de instanța de față, care nu este competentă să cenzureze chestiuni juridice ce țin de atribuțiile instanței de contencios administrativ, cât și de soluția adoptată de instanțele anterioare în ceea ce privește pe pârâtul respectiv, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, și care împiedică verificarea aspectelor de fond în legătură cu obligațiile acestui pârât. În concluzie, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București, în parte pentru considerentele arătate în decizia recurată, în parte pentru argumentele expuse de această instanță.

3. Absența motivării instanței de apel, ca și a primei instanțe, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii municipiului București, nu poate conduce la modificarea deciziei în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât cei doi pârâți au aceeași poziție procesuală, astfel încât argumentele instanțelor în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Prefectului municipiului București, astfel cum au fost complinite prin considerentele prezentei decizii, nu pot fi decât comune pentru ambii pârâți. În consecință, nu se poate considera că reclamantul ar suferit vreo vătămare în exercițiul dreptului la apărare cu privire la excepția procesuală în discuție, prin omisiunea instanțelor de a preciza, în considerentele hotărârilor pronunțate, că argumentele avute în vedere la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive o vizează și pe pârâta Prefectura municipiului București.

În raport de aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu au fost examinate de prezenta instanță, deoarece criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui caz de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.D.F. împotriva deciziei nr. 260/A din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2012.