ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1459/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 617 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București prin Primarul General pe capetele 2 și 3 din cererea

principală, așa cum a fost modificat și pe capătul 3 din cererea de intervenție

în interes propriu, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; a fost admisă excepția prematurității capătului de cerere

principală modificată, formulată în contradictoriu cu A.N.R.P.; a fost respins

acest capăt de cerere ca prematur formulat; a fost admisă în parte cererea

principală așa cum a fost modificată, formulată de reclamantul S.N., decedat și

moștenit de D.M. și în parte cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienta S.M., fiind obligat pârâtul Municipiul București să

emită în favoarea reclamantei și intervenientei în interes propriu dispoziție

cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul

solicitat prin notificare, situat în București.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul București pe capetele de cerere având ca obiect

obligarea pârâtului la plata unei sume de bani pentru construcțiile demolate și

pe capătul din cererea de intervenție având ca obiect obligarea aceluiași pârât

la plata sumei de 2.400.000 lei.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în

natură nu mai este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea

investită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau

dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale,

respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În aceste condiții,

capetele 2 și 3 din cererea principală și capătul 3 din cererea de intervenție

au fost respinse, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Referitor la capătul

de cerere formulat în contradictoriu cu A.N.R.P., prima instanță a reținut că

este prematur formulat întrucât în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a

precizat că procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot

fi restituite în natură se finalizează prin emiterea deciziei de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 26 din O.U.G. nr.

81/2007.

Nefiind finalizată

această procedură, dreptul reclamantului de obligare a pârâtei A.N.R.P. la

achitarea în numerar a despăgubirilor în cuantum de 500.000 lei, nu s-a născut,

astfel că cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind prematur formulată.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că pârâtul nu și-a respectat obligația prevăzută de

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de a se pronunța în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o dispoziție motivată

asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Referitor la dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că reclamanta

și intervenienta I.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

conform contractului de vânzare – cumpărare din 15 iunie 1920, autentificat de

Tribunalul Ilfov, imobil ce a fost expropriat de la S.A., fiica numitului I.I.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta D.M. și intervenienta S.M. criticând-o ca

netemeinică și nelegală întrucât terenul proprietatea autorilor lor avea o

suprafață de 330 m.p., fapt ce rezultă din extrasul de carte funciară și nu

doar suprafața de 307 m.p.

Au mai criticat

faptul că deși în considerentele sentinței tribunalul a reținut că va obliga

pârâtul să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, în

dispozitiv obligația instituită în sarcina Municipiului București este aceea de

a emite dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în

echivalent nu și aceea de a constata că valoarea măsurilor reparatorii este de

1.994.636 lei.

Prin decizia civilă

nr. 38/ A din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale

a fost respins apelul formulat de apelanții – reclamanți S.M. și D.M. împotriva

sentinței civile nr. 617 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Este nefondată

critica recurenților referitoare la faptul că instanța trebuia să dispună

acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 330 m.p., teren întrucât

prin notificarea înregistrată la B.E.J. B.R.B., din 14 februarie 2002,

defunctul reclamant S.N., moștenit de D.M. și intervenienta S.M. au solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 307 m.p. și construcția

edificată pe acest teren, situat în București, expropriat în baza Decretului

nr. 360/1984.

Așadar acesta a fost

obiectul învestirii, pe procedura specială și în aceste limite a fost

soluționată contestația.

A mai reținut

instanța de apel că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

S-a reținut că

imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 360/1984, iar în anexa Decretului

figurează suprafața de 307 m.p., pe str. Aviator Darian și construcția în

suprafață de 153 m.p.

A mai constatat

instanța de apel că nu există probe contrare în sensul legii, în ceea ce

privește suprafața terenului supusă exproprierii, ci doar date contradictorii,

în condițiile în care actul de vânzare – cumpărare, din 15 iulie 1920 de

Tribunalul Ilfov, prin care autorul reclamantei și al intervenientei a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prevăzând că, terenul are

lungimea de 20 m și lățimea de 18 m, procesul – verbal pentru înființarea

cărților funciare în București, consemnează o suprafață de 330 m.p., iar în

evidențele fiscale figurează S.A. cu o suprafață de 320 m.p.

Expertiza tehnică

efectuată în cauză, care a avut ca obiectiv, printre altele, identificarea

terenului în suprafață de 307 m.p., iar în apel nu s-au solicitat de către

apelanți probe suplimentare sub acest aspect.

Trecând la examinarea

celui de-al doilea motiv de apel, privind obligația pârâtului de a se pronunța

cu privire la valoarea despăgubirilor, curtea a reținut că, potrivit art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea se stabilesc în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamanta D.M. și intervenienta S.M. invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea

căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Ambele instanțe au

încălcat legea, respectiv art. 24 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005, care prevede că în lipsa unor probe contrare, existența și

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a luat măsura preluării abuzive.

În consecință,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a luat măsura preluării abuzive adică

pentru suprafața de 330 m.p.

O altă critică se

referă la faptul că, instanța de apel trebuia să oblige pârâtul la emiterea în

beneficiul acestora a unei decizii cu propuneri de măsuri reparatorii în

valoare de 1.994.636 lei.

Față de cele expuse,

recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și

în rejudecare să se dispună conform cu cele solicitate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În materia Legii nr.

10/2010, prin dispozițiile art. 24 alin. (1), legiuitorul a prevăzut că, în

absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Potrivit art. 24

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar.

Or, în speță,

imobilul a fost expropriat de la S.A., prin Decretul nr. 360/1984, aceasta

figurând ca proprietară, iar în anexa la decret figurează teren în suprafață de

307 m.p., situat în str. Aviator Darian și construcție în suprafața de 153 m.p.

Așa fiind, și în

lipsa altor probe, în mod corect instanțele au stabilit întinderea dreptului de

proprietate la suprafața de 307 m.p., solicitată de altfel și prin notificare.

Este nefondată și

critica referitoare la faptul că, ambele instanțe nu au luat în considerare

valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat de 1.994.636 lei, stabilită

prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Sub acest aspect, se

constată că instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, deoarece tribunalul a obligat pârâtul să emită în

favoarea recurentelor decizia cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii

în echivalent.

Stabilirea

despăgubirilor conform Titlului VII înseamnă că valoarea finală este stabilită

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu posibilitatea atacării

deciziei în instanța de contencios administrativ.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. și intervenienta S.M. împotriva

deciziei civile nr. 38/ A din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 02 martie 2012.