ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5813/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5813/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 24996/3/CA/2009, reclamantul Prefectul Municipiului București a chemat în

judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună modificarea dispozițiilor nr. 9415

din 16 ianuarie 2008 și nr. 9414 din 16 ianuarie 2008 emise de pârât în baza Legii

nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că,

urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii

nr. 10/2001 atribuție conferită Prefectului de prevederile art. 19 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 340/2004 rep., art. 5 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002,

aprobată, modificată prin Legea nr. 48/2004, cu modificările și completările ulterioare,

pct. 2.2 din Capitolul III „Măsuri instituționale” din Normele metodologic de aplicare

unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. n 250/2007, art. 9

alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările și completări ulterioare, precum

și de art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare și pct. 16.9

3

din Normei metodologice de aplicare

a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005,

cu modificările și completările ulterioare, consideră că actele administrative de

putere, anterior menționate au fost emise cu încălcare prevederilor legale.

Astfel, prin aceste acte

administrative s-au soluționat notificările formulate de numitele R.S. și R.M.,

acordându-se beneficiul Legii nr. 10/2001 cu încălcarea prevederilor art. 3 și 4

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform adresei din 28

ianuarie 2002 emisă de SC A. SA, imobilul situat în Str. O. a trecut în proprietatea

statului de la R.E., mama lui R.P. (titularul dreptului de proprietate asupra imobilului

din Str. O., conform procesului-verbal de C.F.).

Dar, conform certificatelor

de moștenitor existente la dosar, R.P. proprietarul imobilului a decedat în anul

1948, moștenitori fiind soția - R.S. (cu cota de 1/3), mama - R.E.(cu cota de 1/3)

și patru frați (R.A., R.H., R.M. și M.E., ca dețineau împreună cota de 1/3), astfel

încât proprietari în momentul preluării erau toți cei șase moștenitori ai lui R.P.

Ca atare, numita R.M.

face dovada de persoană îndreptățită doar pentru cota de moștenire ce îi revine

de pe urma defuncților R.A. și R.M., deoarece prevederile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare „De cotele moștenitorilor

legali și testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. II profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea restituire”,

coroborat cu prevederile art. 4. 4 din H.G. nr. 250/2007 „în toate cazurile, stabilirea

calității de moștenitor(legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române”,

sunt aplicabile doar la cota defuncților R.A. și R.M., deoarece cu privire la defuncții

R.H. și M.E. nu are calitate de moștenitoare, notificatoarea depunând doar certificate

de deces ale acestora, nu și certificate de moștenitor.

Reclamantul a precizat

că a solicitat Primăriei Municipiului București să clarifice și neconcordanța între

art. 2 al dispoziției din 16 ianuarie 2008, prin care s-a propus corect și acordarea

măsurilor în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995,

cu cota de teren aferentă de 136,01 m.p. (conform contractelor de vânzare-cumpărare)

și propunerea comisiei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru

apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cota de teren aferentă de 146,01

m.p.

S-a mai arătat de reclamant

că Primarul General al Municipiului București a fost rugat să reanalizeze de urgență

dispozițiile susmenționate, prin adresa din 18 mai 2009, însă până la data formulării

cererii de chemare în judecată nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă

nr. 2835 din 21 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IX a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, sub nr. 45838/3/2009.

La termenul de judecată

din data de 07 aprilie 2010, Tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității

cererii, invocată din oficiu.

Prin sentința civilă

nr. 460 din 7 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

a fost admisă excepția inadmisibilității și respinsă cererea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele:

„Prin cererea cu care

a învestit instanța, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, modificarea

dispoziției din 16 ianuarie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, prin

care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele

vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cotele de teren aferente, imposibil de restituit

în natură persoanelor îndreptățite - R.S. și R.M. Totodată, reclamantul a solicitat

modificarea dispoziției din 16 ianuarie 2008, prin care s-a dispus restituirea în

natură, în proprietatea numitelor R.S. și R.M., a imobilului situat în București,

Str. O., compus din construcție, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii

nr. 112/1995.

Tribunalul a constatat

că beneficiarii dispozițiilor atacate, numitele R.S. și R.M. nu au fost chemate

în judecată în calitate de pârâte în cauza de față.

Nici după ce reclamantului

i s-a pus în vedere de către Tribunal să precizeze cadrul procesual, sub aspectul

laturii pasive, fiind citat cu această mențiune pentru termenul din 07 aprilie 2010,

acesta nu a înțeles să îi cheme în judecată și pe beneficiarii dispoziției atacate.

În speță, Tribunalul a

apreciat că, întrucât s-a solicitat modificarea (anularea parțială) a unor acte

emise de Primarul General al Municipiului București, ai căror beneficiari sunt numitele

R.S. și R.M. chemarea în judecată atât a emitentului, cât și a beneficiarilor actelor

atacate este o necesitate juridică obiectivă, fiind vorba de un caz de coparticipare

procesuală obligatorie. Astfel, se impunea soluționarea unitară a litigiului cu

privire la toți coparticipanții, printr-o singură hotărâre, nefiind cu putință ca

actele atacate să fie anulate față de o parte (emitentul dispoziției) și să rămână

valabile față de alta (beneficiarii dispozițiilor).

Pentru considerentele

arătate , văzând și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admite

excepția inadmisibilității cererii respingând cererea formulată de reclamantul Prefectul

Municipiului București în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General ca inadmisibilă.”

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel Prefectul Municipiului București, care, după înfățișarea situației

de fapt și a stadiului procesual, a formulat următoarele critici:

„Instanța de fond a apreciat

în mod eronat că acțiunea introdusă de prefect în exercitarea prerogativelor sale

de verificare a legalității actelor, este inadmisibilă în condițiile în care nu

a fost chemat în judecată și beneficiarul actului administrativ atacat.

În prezenta cauză prefectul

nu a contestat calitatea de persoană îndreptățită a beneficiarului actului administrativ

atacat, motiv pentru care nu a înțeles să îl cheme în judecată alături de autoritatea

publică emitentă, acțiunea prefectului fiind îndreptată împotriva Primarului General

al Municipiului București, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, cu

atât mai mult cu cât acesta nu a dat curs solicitării de modificare pe cale administrativă

a actului în cauză, în vederea intrării în legalitate.

Acțiunea prefectului are

la baza interesul legitim public care vi ordinea de drept, democrația constituțională,

garantarea drepturilor, libert și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea

nevoilor comunitare, precum și realizarea competențelor autorităților publice. Controlul

exercitat de prefect se referă exclusiv la elementele de strictă legalitate nu și

de oportunitate, el vizează așadar toate regulile legislative opozabile autorităților

locale, precum și tratatele ori acordurile internaționale.

Tocmai de aceea acțiunea

în anulare introdusă de prefect are la bază nerespectarea unor prevederi legale,

în vigoare, la data adoptării actului administrativ de către autoritatea publică

emitentă și nu de către beneficiarul actului administrativ.

Legea este cea care impune

condițiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuie avute în vedere

de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului.

În consecință, la introducerea

acțiunii de modificare a actelor administrative nu se are în vedere și chemarea

în instanță a beneficiarului actului întrucât responsabilitatea respectării legii

la data adoptării actului revine exclusiv autorității publice emitente.

Învederează instanței

faptul că lărgirea cadrului procesual cu privire la părți și la obiectul cauzei,

conduce la realizarea unei prorogări legale a competenței și întrerupe prescripția

dreptului la acțiune. Soluționarea cererii principale se face doar prin pronunțarea

asupra ilegalității actului, nicidecum prin analiza vătămării dreptului subiectiv,

ce face obiectul cererii incidentale. Rezultă astfel că admiterea acțiunii prefectului

nu antrenează automat admiterea cererii incidentale.

Din economia art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă pe de

o parte că instanța de contencios poate introduce în cauză organismele sociale interesate

dar numai la cererea acestora, situație ce nu poate fi reținută în cazul dat, iar

pe de altă parte poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în

cauză a altor subiecte de drept, dar legiuitorul nu instituie obligația pentru părțile

aflate în litigiu ca în această situație să cheme în judecată și alte subiecte de

drept.

Interpretarea logică a

tezei 2 a acestui articol duce la concluzia că chemarea în judecată a altor subiecte

de drept este un drept al părților, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o

obligație, motiv pentru care respingerea acțiunii ca inadmisibilă nu are suport

legal.

Mai mult, a solicitat

instanței să observe că atât instituirea obligativității de chemare în judecată

a beneficiarului actului administrativ atacat, în calitate de pârât, cât și intervenția

în interes propriu a acestuia sunt de natură să evite incidența dispozițiilor legale

referitoare la procedura administrativă prealabilă și la termenul de introducere

a acțiunii.

De altfel, cazurile în

care neefectuarea procedurii prealabile și sesizarea directă a instanței de contencios

sunt expres prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

situație în care nu se încadrează și cea creată de instanța de fond prin sentința

civilă nr. 460 din 07 aprilie 2010, și care se adaugă la lege.

Apreciază astfel că în

prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În cazul în care persoana

se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către

o autoritate publică, prin emiterea unui act administrativ sau prin refuzul de emitere

a acestuia, are posibilitatea să se adreseze personal instanței de judecată, în

condițiile Legii contenciosului administrativ, motiv pentru care învederează aprecierea

eronată a instanței de judecată potrivit căreia procesul nu se poate desfășura în

contradictoriu doar cu autoritatea administrativă, fiind obligatorie chemarea în

judecată, în calitate de pârât a beneficiarului actului atacat.

Raportat la temeiul de

drept al acțiunii ce formează obiectul Dosarului nr. 45838/3/2009, apreciază că

instanța de contencios a interpretat total eronat dispozițiile legale în materie,

invocând din oficiu excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ

și, pe cale de consecință, declinarea competenței în favoarea secției civile.

Totodată, subliniază faptul

că în acțiunea introdusă de prefect pe calea contenciosului administrativ nu sunt

incidente dispozițiile art. 26, alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare întrucât:

Potrivit dispozițiilor

art. 123 alin. (5) din Constituție, republicată „Prefectul poate ataca, în fața

instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui

local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este

suspendat de drept”.

„Prefectul poate ataca

direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile

administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formulează

în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), începe să curgă de la momentul comunicării

actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege. Acțiunea introdusă

de prefect este scutită de timbru”.

Potrivit dispozițiilor

art. 19, alin. (1), litera e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția

prefectului, republicată, prefectul „verifică legalitatea actelor administrative

ale consiliului județean, ale consiliului sau ale primarului”.

Potrivit art. 50 al Legii

nr. 10/2001, republicată, se prevede că „Cererile sau acțiunile în justiție, precum

și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor

prezentei legi și de bunurile fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru”.

Astfel, textul constituțional

reglementează legitimarea procesuală specială a prefectului de a contesta actele

autorităților publice locale, iar Legea contenciosului administrativ dezvoltă prevederile

constituționale printre care instituția tutelei administrative, situație în care

prefectul poate contesta actele tuturor autorităților administrației publice locale

în fața instanței de contencios administrativ, dacă le consideră ca fiind emise

cu nerespectarea legii.

Solicită admiterea apelului

promovat și respingerea ca nelegală a sentinței civile nr. 460 din 07 aprilie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.”

Prin decizia civilă

nr. 209A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului București.

Analizând lucrările dosarului,

instanța de apel a reținut următoarele:

Apelantul este în confuzie

în ceea ce privește natura sentinței atacate, aceasta nefiind pronunțata de o instanța

de contencios administrativ, ci de o instanță civilă, instanță investită cu soluționarea

cererii după declinarea competenței de către instanța de contencios administrativ

inițial sesizată.

În mod corect cererea

a fost soluționată de o instanță civilă având în vedere că dispozițiile emise în

temeiul Legii nr. 10/2001 au natura specială, în consecință, natura conferită de

dispozițiile art. 25 alin. (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ele fiind

emise în cadrul unor proceduri administrative, însă având efecte în planul dreptului

de proprietate al persoanelor titulare ale drepturilor valorificate prin procedurile

administrative reglementate de legea menționată.

De altfel, I.C.C.J. în

decizia nr. 9/2006 pronunțată în recurs în interesul legii, a stabilit că „în măsura

în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv

civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate

sub incidența acestei legi sunt acte juridice vile, se impune concluzia că asemenea

litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu

în aceea specifică contenciosului administrativ."

Ca atare, toate referirile

apelantului la dispozițiile Legii nr. 554/2004 sunt fără legătură cu prezenta cauză

și cu hotărârea atacată.

Tocmai natura juridică

specială și complexă a acestor dispoziții impune, citarea în ipoteza atacării unui

astfel de act de către un terț, fie el reprezentant al autorității publice sau persoana

fizică ce se consideră lezată de emiterea acestuia, pârâți într-o cerere de anulare

totală sau parțială sau de modificare actului, nu doar a emitentului acestuia, ci

și a beneficiarilor acestuia, întrucât măsura anularii are efect direct în ceea

ce privește drepturile ce le sunt conferite de dispozițiile atacate, respectiv dreptul

de proprietate sau dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

De altfel, susținerile

apelantului în sensul că „prefectul nu a contestat calitatea de persoana îndreptățită

a beneficiarului actului" nu corespund realității, întrucât în cererea de chemare

în judecată s-a contestat calitatea de persoana îndreptățită a numitei R.M. pentru

o parte din imobil, susținându-se că aceasta nu poate solicita și cotele de moștenire

ce ar fi revenit defuncților R.H. și M.E., ci doar pe cele ce ar fi revenit defuncților

R.A. și R.M. Ca atare, o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată ar

avea efecte directe asupra drepturilor cunoscute beneficiarilor dispozițiilor a

căror modificare se solicită.

În consecință, instanța

de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut inadmisibilitatea

cererii, inadmisibilitate rezultată din crearea unui cadru procesual cu ignorarea

coparticipării procesuale pasive impuse de obiectul cererii, coparticipare ce presupune

prezența în cauză atât a emitentului actului atacat, cât și a beneficiarului acestuia,

beneficiar în patrimoniul căruia ar trebui să se reflecte orice anulare sau modificare

a actului. Ca atare, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul prefectul municipiului București,

arătând, în esență, următoarele:

Instanța a interpretat

eronat dispozițiile legale atunci când a apreciat că apelul este nefondat.

Potrivit art. 123

alin. (5) din Constituție, prefectul poate ataca în fața instanței de contencios

administrativ un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului,

în cazul în care consideră actul ilegal.

În acest sens, se reține

faptul că dispozițiile de mai sus, care prevăd dreptul prefectului de a ataca în

contencios administrativ un act al primarului nu fac distincție în funcție de natura

actului, dacă acesta este un act de putere sau un act de natură civilă. Atâta timp

cât în Constituție nu există o astfel de distincție, nici instanțele de judecată

nu o pot face.

Indiferent dacă în Legea

nr. 10/2001 sau în art. V Titlul 2 al O.U.G. nr. 184/2002 se prevede care sunt modalitățile

concrete în care prefectul exercită dreptul de control, dreptul prefectului de a

ataca un act juridic emis de primar în fața instanței de contencios este prevăzut

de Constituție, normă superioară oricărei alte norme de drept intern.

În acest sens s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a VII-a contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 3750 din 04 octombrie 2007 cu ocazia controlului legalității

dispozițiilor art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007.

În prezenta cauză, prefectul

nu a înțeles să cheme în judecată beneficiarul actului administrativ atacat alături

de autoritatea publică emitentă, întrucât acțiunea prefectului Municipiului București

este îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului București, raportat

la aspectele de nelegalitate constatate, culpa fiind exclusiv a entității învestite

cu soluționarea notificării.

Prefectul a solicitat

instanței anularea celor două acte administrative menționate anterior, acțiunea

fiind îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului București, raportat

la aspectele de nelegalitate constatate: încălcarea prevederilor art. 4 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborate cu prevederile pct. 4.1

din H.G. nr. 250/2007 „La art. 4 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea

aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite, care invocă un

titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive,

se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute

în titlul de proprietate invocat. În cazul în care numai o parte din foștii proprietari

au solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai

la cotele ideale cuvenite acestora. Ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii

pot ieși din indiviziune pe calea dreptului comun.”

Deși proprietarul imobilului

notificat - situat în București, str. O., a fost domnul R.P., conform procesului

verbal de C.F., la data exproprierii - Decretul nr. 92/1950 - imobilul era deținut

în coproprietate de moștenitorii domnului R.P., fiind aplicabile prevederile

art. 4 alin. (1) și (2) și nu prevederile art. 4 alin. (4) ale Legii nr. 10/2001,

republicată, notificatoarele nefăcând dovada calității de moștenitor cu privire

la cotele defuncților R.H. și M.E., fiind depuse doar certificatele de deces ale

acestora.

De asemenea, prin adresa

din 18 mai 2009, Primarul General al Municipiului București a fost înștiințat și

asupra faptului că pe rolul instanțelor judecătorești există procese pe rol cu privire

la anularea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, procese

care continuă și în prezent pe rolul instanțelor judecătorești și care privesc apartamentele

pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent prin dispoziția

din 16 ianuarie 2008 (Dosar nr. 2892/300/2008- dosar în care instanța a recunoscut

calitatea de moștenitoare ale d-lui R.P., a doamnelor D.V. și Y.A.C., nr. 2893/300/2008

- se află în recurs, după ce instanța a obligat cumpărătorii apartamentului pe Legea

nr. 112/1995 să lase în deplină proprietate și posesie ap. situat în str. O., ce

face obiectul dispoziției din 16 ianuarie 2008, toate pe rolul Judecătoriei sectorului

2.

Cu toate acestea, având

în vedere situația ce rezultă din dosarele mai sus menționate, precum și practica

judiciară, Prefectul Municipiului București înțelege să cheme în judecată, dacă

va fi admis prezentul recurs, în calitate de pârâți și beneficiarii actului atacat.

Decizia civilă recurată

este nelegală și în ceea ce privește aprecierea instanței că toate referirile apelantului

la dispozițiile Legii nr. 554/2004 sunt fără legătură cu cauza și cu hotărârea atacată,

invocând decizia nr. 9/2006 a I.C.C.J., care se referă doar la instanța competentă

de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate

de a emite o dispoziție motivată.

Învederează instanței

următoarele aspecte cu privire la controlul de legalitate efectuat de prefect: este

obligatoriu, în condițiile Legii contenciosului administrativ cu nr. 544/2004, cu

modificările și completările ulterioare, asupra dispozițiilor emise de Primarul

General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, conținând propuneri

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, comunicate în vederea

avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007 și în condițiile H.G. nr. 1095/2005,

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Conform prevederilor

art. 16.92 din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, "dispozițiile primarilor

unităților administrativ-teritoriale sau a președinților consiliilor județene, prevăzute

la pct. 16.7, se centralizează pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate

de prefect către S.C.C.S.D., ulterior exercitării controlului de legalitate de către

acesta.

La dosarul de despăgubire

se va anexa, ca urmare a controlului de legalitate asupra dispoziției primarului

unității administrativ-teritoriale sau a președintelui consiliului județean, exercitat

în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările

și completările ulterioare, referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, întocmit după urmarea procedurilor prevăzute de lege.

În cazul în care, în urma

exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția

emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ,

în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere

a dosarului de despăgubire către S.C.C. se suspendă până la rămânerea definitivă

și irevocabilă a hotărârii judecătorești.”

Astfel, așa cum statuează

și practica judiciară, natura juridică a dispoziției emisă de primar este aceea

a unui act juridic civil, competența instanței de contencios administrativ rezultând

din dispozițiile constituționale, act juridic cu forță superioară și, așa cum s-a

motivat, dispozițiile constituționale nu fac distincție în funcție de natura actului,

dacă acesta este un act de putere sau un act de natură civilă. Atâta timp cât în

Constituție nu există o astfel de distincție, nici instanțele de judecată nu o pot

face.

Având în vedere cele de

mai sus, precum și faptul că întârzierea acordării despăgubirilor stabilite în baza

Legii nr. 10/2001, republicată, în condițiile în care instituția noastră nu acordă

avizul de nelegalitate privind dispoziția de mai sus, pe care o consideră nelegală,

ar putea conduce la condamnarea statului român în cazul a numeroase litigii având

ca obiect apărarea dreptului de proprietate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

solicită instanței admiterea recursului promovat, casarea deciziei civile nr. 209.A

din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. 45838/3/2009 și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

În drept recurentul își

întemeiază recursul pe dispozițiile art. 299 și următoarele din C. proc. civ., precum

și pe celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentului

recurs.

Recursul este fondat.

Reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 123 alin. (5) din Constituția României, art. 3 și 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu prevederile

art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția

prefectului.

Încălcând principiul disponibilității

părților care guvernează procesul civil, atât tribunalul, cât și Curtea de Apel

și-au bazat soluția pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 123 alin.

(5) din Constituția României, prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios

administrativ, un act al consilierului județean, al celui local sau al primarului,

în cazul în care consideră actul emis de aceștia ca fiind ilegal.

În același sens, prin

prevederile art. 3 din Legea nr. 554/2004 s-a stabilit că prefectul poate ataca

direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile

administrației publice locale dacă le consideră nelegale , iar potrivit art. 19

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, printre alte atribuții, prefectului îi

revine și aceea de a verifica legalitatea actelor administrative ale consiliului

județean, ale consiliului local sau ale primarului.

Pe de altă parte, prin

O.U.G. nr. 81/2007, Titlul I pentru modificarea și completarea Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, la art. 16 al acestei legi a fost introdus alin. (2

1

) care

stabilește în sarcina prefectului obligația emiterii avizului de legalitate pentru

dispozițiile administrației publice locale.

Din coroborarea acestor

prevederi legale rezultă atât interesul prefectului în promovarea acțiunii, dar

și caracterul de contencios administrativ al litigiului purtat între cele două autorități

administrative.

În atare situație, instanțele

nu numai că au schimbat temeiul juridic al acțiunii, dar au apreciat greșit faptul

că litigiul este de natură civilă.

În consecință, Înalta

Curte, conform art. 313 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul

Prefectul municipiului București, va casa decizia, va admite apelul formulat de

reclamant împotriva sentinței nr. 460 din 07 aprilie 2010 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, va anula hotărârea respectivă și va trimite cauza spre competentă

soluționare, în primă instanță, la același tribunal — secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul Prefectul municipiului București împotriva deciziei nr. 209 / A din

30 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia.

Admite apelul formulat

de reclamant împotriva sentinței nr. 460 din 07 aprilie 2010 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Anulează hotărârea respectivă

și trimite cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, la același Tribunal,

secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 iulie 2011.