ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1412/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București și A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Dispoziției nr. 8710/28.08.2008 modificată prin Dispoziția nr. 9579/14.02.2008, precum și a Dispoziției nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziția nr. 9580/14.02,2008 emise de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001.

În esență, reclamantul a susținut că urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 coroborat cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a constatat în baza noilor documente doveditoare existente în dosarul administrativ, că actele a căror anulare o solicită au fost emise cu nerespectarea dispozițiilor legale.

În concret, s-a susținut că din Sentința civilă nr. 10205/21.11.2002a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1407A/27.06.2003 a Tribunalului București și Decizia civilă nr. 224/2004 a Curții de Apel București, Decizia civilă nr. 669/29.09.2004 a Curții de Apel București, Sentința civilă nr. 3939/1.06.2004 a Judecătoriei Sectorului 1 București, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 2260/23.11.2004 a Curții de Apel București, rezultă că B. și C. nu au calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul Legii nr. 10/2001 în privind imobilului situat în București, în componența evidențiată prin dispozițiile criticate.

Reclamantul a susținut că hotărârile judecătorești anterior menționate i-au fost aduse la cunoștință abia în data de 22.01.2015.

Prin încheierea din 3.09.2015 secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București a înaintat cauza spre competentă soluționare uneia din secțiile civile ale Tribunalului, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a a Tribunalului București sub nr. x/2015**.

Prin Sentința civilă nr. 1302/05.1 1.2015 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, A., obligând reclamantul să plătească pârâtei A. suma de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, la data de 02.12.2016, a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului București care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.01.2017.

În ședința publică 16.03.2017 instanța de apel a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apelul.

Prin Decizia nr. 254 A/16.03.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Curtea de apel a reținut, în esență, cu privire la primul motiv de apel că, având în vedere evoluția legislației în materie și reținând în raport de aceasta atât obligativitatea exercitării unui control de legalitate de către prefect asupra dispozițiilor emise de primari în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și legitimarea procesuală a prefectului de a acționa în justiție împotriva dispozițiilor nelegale decurgând din exercitarea aceluiași control, s-a constatat că normele Legii nr. 10/2001 ori cele ale Legii nr. 165/2013 nu definesc natura juridică a actului emis în urma finalizării procedurii administrative desfășurată în fața unității deținătoare și nici nu indică expres calea contenciosului administrativ pentru atingerea finalității respectivului control de legalitate - art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 făcând, însă, o trimitere expresă la termenul în care se poate acționa în justiție de către prefect, care este cel reglementat de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, după cum se va arăta și în cele ce urmează.

Prin urmare acest termen va fi incident în speță, conform normei de trimitere, indiferent de stabilirea naturii juridice a actului atacat ca act civil, iar o atare situație trebuie avută în vedere și după pronunțarea Deciziei nr. 11/11.05.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin (publicată în Monitorul Oficial nr. 501/8.07.2015) prin care s-a stabilit că "În interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 111 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."

Față de cele reținute mai sus cu privire la natura juridică a dispozițiilor atacate de reclamant și la controlul de legalitate ce poate fi exercitat de prefect împotriva acestora, în temeiul normelor speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, s-a reținut că în prezenta cauză civilă rămân oricum incidente prevederile legale speciale în vigoare la momentul emiterii actului, aplicându-se termenele de prescripție la care aceste norme făceau trimitere - o asemenea statuare fiind în concordanță și cu principiul consacrat de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. care prevede că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

În concluzie, conform normelor mai sus menționate - pct. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cu modificările ulterioare, coroborate cu fostele prevederi ale art. 16 alin. (21) din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 165/2013 - în mod corect tribunalul a stabilit că dispozițiile ce fac obiectul acțiunii de față puteau fi atacate în conformitate cu normele Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, aplicându-se art. 11 alin. (1) și (2) din această lege ce instituie un termen de 6 luni de la data luării la cunoștință a actului pretins ilegal.

Or, conform acestor ultime texte legale, cererile prin care se solicită anularea actului se pot introduce în termen de 6 luni (art. 11. alin. (1)), termen care curge, în cazul acțiunilor formulate de prefect, de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal (art. 11 alin. (3)).

Dispozițiile contestate în prezenta cauză au fost comunicate prefectului la 28.03.2011, ocazie cu care aceste au fost analizate, reclamantul recunoscând, de altfel, că, cu ocazia exercitării propriului control de legalitate, în urma verificării documentației anexate, a constatat că nu existau înscrisuri doveditoare ale suprafeței de teren trecută în proprietate statului și componența imobilului, iar o atare situație s-a menținut și după analizarea noilor documente doveditoare depuse la dosarului administrativ ca urmare a retrimiterii acestuia către primar, apelantul-reclamant având cunoștință chiar de existența hotărârilor judecătorești pe care le invocă acum ca argumente pentru anularea dispozițiilor, întrucât a solicitat intimatului-pârât Primarul General al Municipiului București comunicarea acestor înscrisuri (prin adresa din 9.05.2011).

Or, față de data sus-menționată, este corectă statuarea tribunalului în sensul că formularea cererii de chemare în judecată doar la data de 17.02.2015 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție al dreptului material la acțiune calculat de la momentul obiectiv al luării la cunoștință a motivelor de nelegalitate ale actului atacat - împrejurarea că la momentul respectiv apelantul a optat pentru retrimiterea dosarului la emitent, iar nu pentru atacarea lui, conform legii, neputând constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție extinctivă, în afara cauzelor expres și limitativ prevăzute de lege (art. 13 - 17 din Decretul nr. 167/1958).

Instanța de apel a constatat că și al doilea motiv de apei invocat de reclamant este nefondat.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și valorificarea acestui drept are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

În acest context, în aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil, instanța de judecată trebuind să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil.

Or, datele concrete ale cauzei nu susțin critica referitoare la caracterul disproporționat și arbitrar ai onorariului avocatului, astfel cum a fost acesta redus de prima instanță în raport de criteriile legale consacrate de art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar susținerilor reclamantului, dosarul nu s-a soluționat la primul termen de judecată, aflându-se inițial pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal al aceluiași Tribunal, de la data de 17.02.2015 (împrejurare ce se datorează exclusiv reclamantului și care a avut consecințe asupra duratei procesului).

De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi ignorată și valoarea litigiului dedus judecății, susținerile reclamantului referitoare la caracterul său neevaluabil neputând fi primite, în discuție fiind anularea unor acte juridice civile privitoare la un imobil care, cei puțin, conform notificării din dosarul administrativ a fost evaluat la peste 1.000.000 RON (o evaluare necontestată în speță și singura la care instanța de apel se poate raporta în lipsa unei alte evaluări făcute în cursul judecății la tribunal), în consecință, apelul reclamantul a fost respins ca fiind nefondat

Văzând aceleași dispoziții ale art. 453 C. proc. civ., mai sus evocate, prin raportare la prevederile art. 482 C. proc. civ., instanța de apel reținând culpa procesuală a apelantului, l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimata A., cheltuielile solicitate constând în onorariul avocațial achitat de aceasta în faza apelului (conform ordinului de plată).

Curtea de apel a avut însă în vedere și criteriile analizate anterior, conform alin. (2) din textul legal menționat, reținând că acordarea în integralitate a onorariului - de 16.058,93 lei - nu este pe deplin justificată, întrucât cuantumul acestuia nu este unul rezonabil, ținând seama de complexitatea cauzei în raport de motivele de apel deduse judecății și de activitatea prestată de avocat în apel constând în redactarea întâmpinării în cuprinsul căreia au fost reluate, în esență, apărările invocate în prima fază a procesului, precum și în prezența la un singur termen de judecată, termenul la care cauza s-a rămas în pronunțare, nefiind necesară administrarea unor probatorii față de problemele de drept dezlegate.

În această situație, instanța de apel a redus cheltuielile de judecată cuvenite intimatei, la 4000 lei, nefiind echitabil ca partea ce a pierdut procesul și care este deja sancționată prin respingerea apelului să suporte un cuantum excesiv al cheltuielilor cauzat de un onorariu de avocat stabilit pe baze contractuale, consecința firească a unei asemenea constatări fiind aceea a suportării de către partea care a acceptat stabilirea unui anumit cuantum al onorariului de avocat a diferenței neimputate asupra părții căzute în pretenții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului București, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că acțiunea ce are ca obiect anularea Dispoziției nr. 8710/28.08.2008, modificată prin Dispoziția nr. 9579/14.02.2008 (restituire în natură), precum și a Dispoziției nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziția nr. 9580/14.02.2008, modificată prin semnare și ștampilare (acordare măsuri reparatorii prin echivalent), emise de primarul general al municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 a fost promovată potrivit atribuțiilor ce îi revin prefectului în baza atribuției generale de control al fazei administrative de soluționare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Așa cum a precizat și în cererea de chemare în judecată, documentația doveditoare i-a fost comunicată de către Primarul General al Municipiului București prima dată sub nr. de înregistrare x/28.03.2011, pe baza solicitării noastre transmise din oficiu cu nr. x/04.02.2011.

Unele din aspectele de nelegalitate identificate au fost aduse la cunoștința primarului general al municipiului București prin Adresa nr. x/09.05.2011, iar Primăria Municipiului București, prin răspunsul compartimentului său de specialitate, înregistrat la Instituția Prefectului Municipiului București sub nr. x/09.08.2011, a confirmat că a solicitat noi documente în completarea Dosarului administrativ nr. x, soluționat prin Dispoziția primarului nr. 8710/28.08.2008, modificată prin Dispoziția nr. 9579/14.02.2008, precum și prin Dispoziția nr. 8709/28.08.2007, modificată prin Dispoziția nr. 9580/14.02.2008, modificată prin semnare și ștampilare.

Așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. x/09.05.2011, sentințele judecătorești pronunțate în cauze ce au avut ca obiect imobilul notificat nu se regăseau la dosarul administrativ, prefectul municipiului București constatând existența (nu și conținutul) acestora din cuprinsul Adresei nr. x/10.06.2003 emisă de Direcția de Administrație a învățământului Preuniversitar Sector 1, precum și din raportul de expertiză anexă la Dispoziția nr. 8710/2009.

Or, în speță, atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar susțin în mod netemeinic faptul că reclamantul ar fi avut la cunoștință inclusiv existența acestor hotărâri judecătorești, fără a face distincție între a afla de existența unor hotărâri judecătorești și a cunoaște obiectul acestora și motivarea instanțelor de judecată.

Dosarul administrativ ce a stat la baza dispozițiilor atacate, comunicat inițial în data de 28.03.2011 sub nr. x conținea un număr de 166 de file potrivit Adresei de înaintare nr. x/25.03.2011 anexată.

Întrucât la verificarea de legalitate s-a constatat că nu existau înscrisuri doveditoare ale suprafeței de teren trecută în proprietatea statului și componența imobilului, dosarul administrativa fost transmis primarului general al Municipiului București în vederea completării.

Recomunicarea dosarului a avut loc în data de 22.01.2015, dată la care dosarul completat cu înscrisurile depuse de pârâta A. la Primăria Municipiului București în data de 05.12.2014, a fost înregistrat sub nr. x.

Din Adresa de înaintare nr. x/20.01.2015 rezultă că dosarul administrativ conține un nr. de 253 de file, opisul cu actele atașate la dosar fiind suplimentat cu corespondență, sentințe și decizii civile, etc.

Astfel, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești ce i-au fost aduse la cunoștință reclamantului abia în data de 22.01.2015, instanțele judecătorești i-au respins defunctului notificator B., dar și moștenitoarei sale C. (în prezent decedată, prin moștenitor A.) toate acțiunile privind revendicarea imobilului notificat/în constatare drept de proprietate asupra imobilului notificat întrucât nu s-a făcut proba că autorul notificatorului ar fi deținut imobilul în componența solicitată și nici care era întinderea imobilului în componența solicitată și nici care era întinderea imobilului la data preluării abuzive în baza Decretului nr. 176/1948.

De asemenea, din considerentele acelorași hotărâri judecătorești rezultă că instanțele judecătorești au avut acces la unele documente care atestă că suprafața de teren a imobilului notificat era de 2994 mp/3030 mp, care nu se regăseau la dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 și supus controlului de legalitate (contractul de împrumut încheiat de D. pentru Înființarea Cărților Funciare), însă rolul fiscal nu atestă că autorul defunctului notificator, împreună cu acesta, ar fi fost impuși cu imobilul în componența notificată și nici cum s-a ajuns ca în anul 1948, într-o parte din imobilul notificat, să funcționeze Liceul nr. 7 Băieți care avea să fie trecut în proprietatea statului și atribuit Ministerului învățământului Public în baza Decretului nr. 176/1948.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, "Prefectul poate ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege."

Conform art. 11 alin. (3), "în cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)."

Spre deosebire de controlul de tutelă administrativă exercitat de prefect, care se referă exclusiv la elementele de strictă nelegalitate, nu și de oportunitate, controlul de legalitate al prefectului asupra dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vizează doar actul administrativ astfel emis ca act de sine stătător, ci întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acestuia, astfel că data luării la cunoștință a actului administrativ nu poate constitui un criteriu de pornire în calculul termenului de prescripție, ci data la care prefectul nu a putut să cunoască nelegalitatea actului.

Controlul de legalitate ai prefectului este obligatoriu în condițiile Legii contenciosului administrativ cu nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, asupra dispozițiilor emise de primarul general al municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, conținând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007 și în condițiile H.G. nr. 1095/2005, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. La dosarul de despăgubire se va anexa, ca urmare a controlului de legalitate asupra dispoziției primarului unității administrativ-teritoriale sau a președintelui consiliului județean, exercitat în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, referatul conținând avizul de legalitate al Instituției prefectului, întocmit după urmarea procedurilor prevăzute de lege.

Referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului va fi întocmit după analizarea înscrisurilor ce au stat la baza emiterii dispoziției.

În acest sens, se va verifica îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoana îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moștenitor al fostului proprietar, existența actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referință a legii și, după caz, expertizele și evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării. Totodată, se vor verifica înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului care face obiectul notificării, precum și imposibilitatea atribuirii în compensare a unor alte bunuri deținute de emitentul dispoziției.

Or, în speță, data la care nelegalitatea actelor atacate a fost constatată a fost aceea a verificării documentației ce a stat la baza emiterii acestora, respectiv 16.09.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței în data de 16.03.2016, în termen legal, motiv pentru care solicită respingerea excepției prescrierii dreptului la acțiune ca neîntemeiată.

Critică, de asemenea, decizia recurată și cu privire la respingerea celui de-al doilea motiv de apel ce viza cuantumul cheltuielilor de judecată reduse la suma de 12.000 RON.

Astfel, în ceea ce privește presupusul fapt imputabil reclamantului de a introduce acțiunea pe rolul secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului, arată că, interpretând norma juridică prevăzută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 în cadrul unor conflicte de competență, Curtea de Apel București a constatat că prin intermediul acesteia legiuitorul lămurește implicit natura juridică a acțiunii exercitate de prefect, indicând faptul că acesta acționează în cadrul unui control de legalitate și trimițând la dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, conduce la concluzia că acțiunea formulată de prefect împotriva dispoziției emisă în baza Legii nr. 10/2001 prezintă natura juridică a uneia de contencios administrativ.

De asemenea, se apreciază eronate susținerile instanței de control judiciar în ceea ce privește caracterul evaluabil în bani al litigiului, obiectul prezentei cauze constând în anularea unor acte administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate face o evaluare în RON a obiectului cererii.

Prin urmare, consideră că se impune aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii corespunzătoare a onorariului achitat de pârât, din cuantumul obligațiilor de plată a cheltuielilor de judecată, partea aflată în culpă procesuală neputând fi obligată la acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate de pârât cu onorariul de avocat, în măsura în care acest onorariu depășește prin cuantum valoarea muncii efective desfășurate pentru apărarea acestuia.

Or, în opinia recurentului, obligarea sa la achitarea către pârât a cuantumului integral achitat de acesta cu titlu de onorariu de avocat, 12000 de RON ar apărea drept excesivă, fiind în disproporție și cu criteriile de stabilire a onorariului, circumscrise dificultății, amplorii sau duratei cazului, astfel cum sunt reglementate de art. 132 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat.

Curtea Constituțională (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M.Of. nr. 848/20.09.2005) a constatat că dreptul părților de a fi asistate de un avocat ales presupune în mod. necesar angajarea acestuia pe calea unei convenții, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord. Curtea, acceptând un asemenea raționament, a arătat că nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate ca temei de drept al recursului.

În subsidiar, prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea hotărârii recurate.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 8 februarie 2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul a fost declarat în termenul legal, fiind motivat și scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar, prin întâmpinarea depusă intimata-pârâtă A. a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C7, la data de 8 februarie 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la din dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La dosar a fost depus puncte de vedere la raport de către recurentul-reclamant prin care a considerat că, în speță, competența aparține secției de contencios administrativ, a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 20 aprilie 2018, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă A., față de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente;

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.

În speță, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci, în esență, se invocă susțineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, referitoare la situația de fapt, la probele administrate și la interpretarea greșită a înscrisurilor de la dosarul cauzei, recurentul-reclamant reluând criticile din motivele de apel cu privire la faptul că probele administrate la fond nu dovedesc depășirea termenului de prescripție al dreptului material la acțiune calculat de la momentul obiectiv al luării la cunoștință a motivelor de nelegalitate ale actului atacat de către reclamant, fiind, de asemenea, preluate și criticile din apel referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond.

Înalta Curte reține că pentru "a motiva" recursul, recurentul a procedat la reproducerea apărărilor invocate prin motivele de apel, deși trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

În atare situație, cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv, greșelile Instanței de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate, formal, de către recurent prin memoriul de recurs.

Simpla nemulțumire a reclamantului față de hotărârea recurată, sub aspectul unei greșite aplicări a prevederilor art. 11 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, referitoare la data de la curge termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată în cauză, iar pe de altă parte, modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conținutului motivelor de apel depuse, nu sunt suficiente pentru a se tinde la casarea hotărârii recurate.

Astfel, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut că "art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul acțiunilor formulate de prefect (și de alte instituții publice enumerate) "termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)" - cu referire la termenul de decădere de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință a actului nelegal. Cum, în speță, actul contestat de Prefectul Municipiului București este Dispoziția nr. 13398 din 27.12.2010, termenul de decădere de un an, prevăzut de lege pentru formularea prezentei acțiuni curge de la 12.01.2011, data luării la cunoștință a actului.

Recurentul-reclamant susține că termenul de introducere a contestației se calculează de la 24.09.2014, acesta fiind momentul când dosarul completat cu Dispoziția modificatoare nr. 14819 din 27.10.2011 a fost reînregistrat la Instituția Prefectului.

Însă, această argumentație nu poate fi primită, deoarece actul atacat, ce face obiectul acțiunii introductive, este reprezentat de Dispoziția nr. 13398 din 27.12.2010, iar nu de Dispoziția nr. 14819 din 27.10.2011, așa încât data de la care începe să curgă termenul prevăzut de legiuitor este intrinsec legată de data luării la cunoștință a actului contestat (dispoziția emisă la data de 27.12.2010)."

Reclamantul, în cuprinsul memoriului de recurs, după redarea prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, arată că data la care nelegalitatea actelor atacate a fost constatată a fost aceea a verificării documentației ce a stat la baza emiterii acestora, respectiv 16.09.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței în data de 16.03.2016, în termen legal, fără să precizeze, în schimb, temeiul legal în virtutea căreia ar putea fi primită această opinie și fără să menționeze care ar fi nelegalitatea săvârșită de instanța de apei, în condițiile în care criticile pe acest aspect sunt identice cu cele din motivele de apel.

În acest context, în ipoteza în care se invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material -, recurentul era dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs, iar nu să reia, practic, motivele de apel.

Înalta Curte mai constată că indicarea ca temei al recursului și a dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este pur formală, întrucât, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul nu dezvoltă critici concrete de natură a se circumscrie acestei teze de nelegalitate, nu arată ce anume greșeli impută instanței de apel (care ar fi motivele contradictorii sau străine cauzei ori de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) ci, în esență, invocă o interpretare greșită a înscrisurilor de la dosarul cauzei; or, aceste susțineri prin care se tinde a demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanțe de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, statuate expres în ipotezele de la pct. 1 - 8 ale aceluiași articol.

De asemenea, sunt reluate în recurs și criticile din apel referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecate acordate de instanța de fond.

Or, proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, unde pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

De altfel, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În speță, deși recurentul-reclamant a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Recurentul-reclamant însă, în cuprinsul memoriului de recurs, a enunțat doar susțineri referitoare la aspecte de fapt, criticând hotărârea atacată din perspectiva interpretării greșite a probatoriului administrat în cauză, care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

În ce privește criticile formulate prin punctul de vedere la raport, referitoare la competența funcțională, acestea nu pot fi primite, fiind depuse cu mult peste termenul legal de motivare a recursului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului București împotriva Deciziei nr. 254 A din 16 martie 2017 a Curții de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului București împotriva Deciziei nr. 254 A din 16 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN