ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5668/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 804 din 15 iunie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta O.A.E., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin primarul general, și primarul

general al Municipiului București și a dispus obligarea

pârâților să propună în favoarea reclamantei acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru o cotă de 1/2

din imobilul situat în București, sector 1, compus din construcție,

în prezent demolată, și terenul aferent în suprafață de 87

m.p.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, în baza materialului probator administrat

în cauză, reclamanta a făcut dovada că este

îndreptățită la restituirea unei cote de 1/2 din imobilul

solicitat, în calitate de unică moștenitoare a tatălui său,

aceasta având dreptul la despăgubiri prin echivalent întrucât

construcția a fost demolată, iar terenul este afectat în întregime de

detalii de sistematizare, constituind spațiu verde aferent clădirii

ce constituie în prezent „Palatul Parlamentului”.

În același timp, s-a

reținut că vătămarea pricinuită reclamantei în

exercitarea drepturilor acesteia, fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001,

prin neemiterea unei dispoziții motivate ca răspuns la notificarea

formulată în anul 2001, poate fi examinată în cauza dedusă

judecății, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident

că reclamanta, în raport de conduita unității deținătoare,

neputând fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra drepturile

recunoscute de lege, conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

În ceea ce privește întinderea

dreptului de proprietate care face obiectul restituirii, s-a avut în vedere

sentința civilă nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin care mamei reclamantei i-a

fost admisă cererea de restituire și s-a constatat calitatea acesteia

de persoană îndreptățită la cota de 1/2 din același

imobil.

În privința pretențiilor

reclamantei, ca pârâții să fie obligați și la plata acestor

despăgubiri, prima instanță a constatat că sunt

neîntemeiate față de reglementările speciale având ca obiect procedura

acordării despăgubirilor ce vor fi stabilite, calculate și achitate

potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum

și față de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

S-a avut în vedere în acest sens

și decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, prin care s-a admis recursul în

interesul legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16

și urm. din Legea nr. 247/2005/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii respective,

la data de 25 septembrie 2009, a declarat apel pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală

și netemeinică, cale de atac respinsă, ca nefondată, de către

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

civilă nr. nr. 37A din 19 ianuarie 2010.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel

formulate de către pârât, întrucât, în absența soluționării

notificării reclamantei, prima instanță a dat eficiență

atât prevederilor din Legea nr. 247/2005 – Titlul nr. VII, cât și Deciziei

nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, potrivit

căreia, în ipoteza notificării nesoluționate de unitatea

deținătoare, persoana îndreptățită poate solicita

aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005.

S-a constatat, de asemenea, că

sunt irelevante în cauză apărările apelantului vizând pretinsa

necompletare a dosarului administrativ aflat la Comisia pentru aplicarea Legii nr.

10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, față

de incidența în cauză a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005,

cât și a deciziei în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei respective, la

data de 8 martie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală

și solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâtul a invocat două aspecte legate de aplicarea dispozițiilor art.

22 – art. 34 din Legea nr. 10/2001 și a art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003,

cât și de aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în susținerea primului

motiv a menționat faptul că nu s-a pronunțat asupra

notificării reclamantei întrucât aceasta nu a depus acte doveditoare

privind proprietatea și calitatea de moștenitor, înscrisuri ce

trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

precum și faptul că sarcina probei proprietății și a

deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine

persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Al doilea motiv de recurs a vizat

aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora,

dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire,

restituirea în natură este condiționată de rambursarea

diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată

în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

În drept, și-a întemeiat

recursul, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârât

prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va

respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (

art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina unității

deținătoare notificate obligația de a se pronunța asupra

cererii de restituire, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei

obligații „de a face” potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003 (art. 25 din

H.G. nr. 250/2007) se poate proroga numai dacă unitatea

deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse,

comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 de zile,

faptul că documentația este insuficientă pentru a fundamenta decizia

de restituire.

Textul prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei

de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Așadar, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de

drept în beneficiul unității notificate, ori de câte ori

notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe,

așa cum susține recurentul-pârât, prelungirea termenului fiind

condiționată de faptul analizării notificării de către

unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de

zile, a faptului că documentația este insuficientă, lucru care

nu s-a întâmplat în cauză.

În același timp,

susținerile pârâtului-recurent sunt și nereale întrucât din dosarul

primei instanțe rezultă faptul că, odată cu notificarea din

10 iulie 2001, reclamanta a depus toate actele doveditoare, respectiv contract

de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1971 autentificat din 27 iulie 1971,

certificat de moștenitor din 1995, adresa din decembrie 1998; adresa din 3

decembrie 1998; sentința civilă nr. 3757 din 23 octombrie 1986

și acte de stare civilă alături de planul topografic al

imobilului solicitat la scara 1:500 și 1:200.

De altfel, unitatea deținătoare

nu a soluționat notificarea reclamantei nici în urma pronunțării

sentinței civile nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul

București , secția a IV-a civilă, prin care s-a admis cererea

formulată de mama reclamantei, B.G., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primarul general, și primarul general al

Municipiului București și prin care au fost obligați

aceștia să emită dispoziție de restituire în echivalent

pentru cota de 1/2 din același imobil situat în București, sector 1,

imobil compus din teren și construcție demolată.

Se va reține astfel culpa

unității deținătoare care, din anul 2001 și până

în prezent, nu a soluționat notificarea reclamantei, neemițând

dispoziție sau decizie, astfel încât acesteia i-a fost încălcat

dreptul prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 alin.

(1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30

din 18 mai 1994.

În ceea ce privește cel de-al

doilea motiv de recurs, se constată faptul că nu poate fi analizat,

întrucât a fost exercitat de pârât omisso medio, fiind invocat pentru prima

dată în fața instanței de recurs și neconstituind motiv de

apel.

În consecință,

față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu

subzistă motivul de modificare invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de pârât se privește ca fiind nefondat și se va respinge ca atare.

Fiind în culpă procesuală,

în baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul către

intimata-reclamantă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva

deciziei civile nr. 37/A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata

sumei de 3.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către

intimata-reclamantă O.A.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.