ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5668/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 804 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta O.A.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, și primarul general al Municipiului București și a dispus obligarea pârâților să propună în favoarea reclamantei acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru o cotă de 1/2 din imobilul situat în București, sector 1, compus din construcție, în prezent demolată, și terenul aferent în suprafață de 87 m.p.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în baza materialului probator administrat în cauză, reclamanta a făcut dovada că este îndreptățită la restituirea unei cote de 1/2 din imobilul solicitat, în calitate de unică moștenitoare a tatălui său, aceasta având dreptul la despăgubiri prin echivalent întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este afectat în întregime de detalii de sistematizare, constituind spațiu verde aferent clădirii ce constituie în prezent „Palatul Parlamentului”.

În același timp, s-a reținut că vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor acesteia, fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001, prin neemiterea unei dispoziții motivate ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001, poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unității deținătoare, neputând fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate care face obiectul restituirii, s-a avut în vedere sentința civilă nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care mamei reclamantei i-a fost admisă cererea de restituire și s-a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptățită la cota de 1/2 din același imobil.

În privința pretențiilor reclamantei, ca pârâții să fie obligați și la plata acestor despăgubiri, prima instanță a constatat că sunt neîntemeiate față de reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi stabilite, calculate și achitate potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și față de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere în acest sens și decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii respective, la data de 25 septembrie 2009, a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. nr. 37A din 19 ianuarie 2010. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către pârât, întrucât, în absența soluționării notificării reclamantei, prima instanță a dat eficiență atât prevederilor din Legea nr. 247/2005 – Titlul nr. VII, cât și Deciziei nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, potrivit căreia, în ipoteza notificării nesoluționate de unitatea deținătoare, persoana îndreptățită poate solicita aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005.

S-a constatat, de asemenea, că sunt irelevante în cauză apărările apelantului vizând pretinsa necompletare a dosarului administrativ aflat la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, față de incidența în cauză a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, cât și a deciziei în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva deciziei respective, la data de 8 martie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat două aspecte legate de aplicarea dispozițiilor art. 22 – art. 34 din Legea nr. 10/2001 și a art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, cât și de aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în susținerea primului motiv a menționat faptul că nu s-a pronunțat asupra notificării reclamantei întrucât aceasta nu a depus acte doveditoare privind proprietatea și calitatea de moștenitor, înscrisuri ce trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și faptul că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. În drept, și-a întemeiat recursul, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat de pârât prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 ( art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare notificate obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații „de a face” potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003 (art. 25 din H.G. nr. 250/2007) se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația este insuficientă pentru a fundamenta decizia de restituire. Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Așadar, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de drept în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul-pârât, prelungirea termenului fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.

În același timp, susținerile pârâtului-recurent sunt și nereale întrucât din dosarul primei instanțe rezultă faptul că, odată cu notificarea din 10 iulie 2001, reclamanta a depus toate actele doveditoare, respectiv contract de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1971 autentificat din 27 iulie 1971, certificat de moștenitor din 1995, adresa din decembrie 1998; adresa din 3 decembrie 1998; sentința civilă nr. 3757 din 23 octombrie 1986 și acte de stare civilă alături de planul topografic al imobilului solicitat la scara 1:500 și 1:200.

De altfel, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea reclamantei nici în urma pronunțării sentinței civile nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul București , secția a IV-a civilă, prin care s-a admis cererea formulată de mama reclamantei, B.G., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, și primarul general al Municipiului București și prin care au fost obligați aceștia să emită dispoziție de restituire în echivalent pentru cota de 1/2 din același imobil situat în București, sector 1, imobil compus din teren și construcție demolată.

Se va reține astfel culpa unității deținătoare care, din anul 2001 și până în prezent, nu a soluționat notificarea reclamantei, neemițând dispoziție sau decizie, astfel încât acesteia i-a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, se constată faptul că nu poate fi analizat, întrucât a fost exercitat de pârât omisso medio, fiind invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs și neconstituind motiv de apel. În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se privește ca fiind nefondat și se va respinge ca atare. Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul către intimata-reclamantă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 37/A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 3.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă O.A.E.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.