ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4962/2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 12 noiembrie 2008, reclamanta S.C. A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanța prin Primar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza dispozițiile art. 111 C. proc. civ. în referire la art. 1.846, 1.847 și 1.860 C. civ., să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 206,38 mp situat în Constanța, bd. T., nr. 108, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin Sentința civilă nr. 866 din 7 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 773/2005, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă (în calitate de cesionară de drepturi litigioase de la numita B.E.) și a fost obligat pârâtul să restituie în natură imobilul-construcție și teren în suprafață de 481,62 mp.

situat în Constanța, b-dul T. nr. 51, avându-se în vedere actul de proprietate al autorului T.A. din anul 1908. Reclamanta a mai precizat că în foaia de carte funciară a imobilului deschisă la data de 18 februarie 1941, se menționează existența unui teren în suprafață de 540 mp., iar într-un act de vânzare-cumpărare încheiat de E.A.

(soția lui D.T.A., care l-a moștenit pe T.A., cumpărătorul inițial al terenului de la Primăria Municipiului Constanța) se face mențiunea că terenul înstrăinat face parte din suprafața de 885 mp.; imobilul proprietatea sa a fost identificat în mod corect (de-a lungul vremii s-au modificat numai numerotația și denumirea străzii), iar suprafața de teren excedentară celei dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare inițial a fost stăpânită sub nume de proprietar, public și neîntrerupt de la cumpărare și până la trecerea imobilului, abuziv și fără titlu, în proprietatea statului, în anul 1960. În consecință, a apreciat reclamanta că termenul de uzucapiune de 30 de ani, apt să ducă la dobândirea dreptului de proprietate, s-a împlinit anterior preluării imobilului de către stat și a continuat să curgă și după această dată, din moment ce, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de proprietar nu a dispărut niciodată.

La termenul de judecată din 19 octombrie 2009, reclamanta și-a majorat în scris câtimea obiectului cererii, precizând că solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 251 mp., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză. Prin Sentința civilă nr. 9952 din 19 aprilie 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă. Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat și pentru a fi stabilită valoarea obiectului cererii, valoarea de circulație a terenului pentru care se solicită a se constata calitatea de proprietar a reclamantei este de 727.000 RON.

Considerând că art. 181 C. proc. civ. nu are incidență în speță deoarece valoarea stabilită prin raportul de expertiză nu a modificat cuantumul valorii obiectului cauzei, evaluarea făcută de reclamantă în cuprinsul cererii fiind provizorie, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecătoria a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta. Cauza a fost înregistrată pe rolului Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. 25147/212/2008. Prin Sentința civilă nr. 1479 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea civilă ca nefondată, obligând reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, considerând că posesia exercitată de reclamanta și autorii ei asupra terenului în suprafață de 206,38 mp.

neîntrunind cumulativ, pe toată perioada cerută de lege, elementul material (stăpânirea în fapt a bunului) și elementul psihologic, astfel că nu poate produce efecte juridice, în sensul dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 866 din 7 aprilie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 773/2005 al Tribunalului Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (care a preluat drepturile litigioase de la reclamanta inițială B.E., conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 561 la 29 aprilie 2005) în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei, în natură, imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 108 (fost I.V.

S. nr. 108, fost C. nr. 112), format din teren în suprafață de 423,36 mp. și construcții-corp A și B. Prima instanță a mai constatat că, în considerentele acestei sentințe, s-a reținut că imobilul pentru care s-a dispus restituirea a aparținut numitei A.S.P. (cunoscută și sub numele de T.A.), mama reclamantei inițiale B.E., care la rândul său îl moștenise de la A.T.A., care îl dobândise împreună cu soțul său T.A. prin cumpărare, în anul 1908. Imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului prin Sentința civilă nr. 2853 din 20 iunie 2961 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Constanța, în baza Decretului nr. 111/1951, că bun fără stăpân și că proprietate a lui A.E. și R.M., iar ulterior a trecut succesiv în administrarea I.L.L.

Constanța și a R.A.E.D.P.P. Constanța; s-a mai reținut că, în Foaia de date pentru cartea funciară întocmită la data de 10 februarie 1941 pentru imobilul din Constanța, str. C. 112, compus din teren în suprafață de 540 mp. și construcție, figurează că proprietar A.T.D., prin succesiunea tatălui său T.A., care dobândise imobilul prin cumpărare. Tribunalul a mai reținut că prin acțiunea de față se invocă uzucapiunea pentru diferența de teren dintre suprafața de 540 mp. înscrisă în cartea funciară și suprafața de 423,36 mp. pentru care s-a dispus restituirea prin Sentința civilă nr. 866 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, diferență care ar fi fost stăpânită de autorii reclamantei în fapt, peste titlul de proprietate, termenul prescripției achizitive împlinindu-se anterior trecerii în proprietatea statului și a continuat să curgă și ulterior, deoarece calitatea de proprietar nu s-a pierdut niciodată potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pornind de la declarațiile martorilor audiați în cauză și chiar de la expunerea de motive a cererii de chemare în judecată, Tribunalul a considerat că preluarea de către stat, în baza Decretului nr. 111/1951, a produs efecte și în privința suprafeței de teren despre care se pretinde că a fost stăpânită în fapt, astfel că, urmare a măsurii de preluare, s-a produs implicit o modificare esențială a situației de fapt existente, în sensul pierderii posesiunii asupra întregii suprafețe de 540 mp., prin însăși pierderea materială a terenului.

În aceste condiții, prima instanță a stabilit că preluarea a dus la pierderea celor două componente ale posesiei, fiindcă deținătorul terenului a fost deposedat de întregul teren pe care îl stăpânea, pierzând atât corpus, cât și animus; pe intervalul de timp cât a acționat actul de preluare, terenul nu și-a mai păstrat calitatea de obiect al dreptului de proprietate personală și nu a rămas pe mai departe în mâinile acelorași posesori, care au fost lipsiți de posibilitatea de a exercita acte de folosință în nume propriu. Tribunalul a apreciat că, prin efectul măsurii de preluare a terenului, în perioada 1961-2006 a intervenit întreruperea prescripției achizitive, după momentul restituirii suprafeței de 423,36 mp.

și, implicit, al redobândirii de către reclamantă a posesiei asupra întregii suprafețe de 540 mp., începând să curgă un alt termen de prescripție de 30 de ani, care nu s-a împlinit până la data formulării prezentei acțiuni. De asemenea, s-a considerat fără relevanță pretenția că înainte de emiterea hotărârii de preluare în baza Decretului nr. 111/1951, s-a împlinit cursul prescripției de 30 ani, deoarece uzucapantul nu a continuat posesia și după acest moment, până la zi, hotărârea respectivă constituind temei al întreruperii cursului prescripției în sensul dispozițiilor art. 1.864-1.865 C. civ., iar condițiile legale pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuie îndeplinite la data formulării cererii în justiție.

Îndeplinirea condițiilor uzucapiunii se analizează din perspectiva dispozițiilor dreptului comun în materie, neavând nicio relevanță prevederile legii speciale la care face trimitere reclamanta - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; de aceea, chiar dacă terenul ar fi rămas mai departe în posesia foștilor proprietari și după preluare (ceea ce nu este cazul, din actele dosarului rezultând că, de la preluare și până la restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul în discuție s-a aflat în administrarea ILL Constanța, respectiv a RAEDPP Constanța și în folosința unor terți), posesia utilă s-ar fi întrerupt din momentul emiterii actului de preluare, deoarece din acel moment posesia s-a transformat în detenție precară, inclusiv pentru suprafața de teren aflată în prelungirea celei deținute cu titlu, întreaga suprafață de 540 mp.

fiind stăpânită în aceleași condiții. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia și admiterea acțiunii. În motivarea căii de atac, s-a arătat că termenul de prescripție s-a împlinit anterior preluării bunului reclamantei de către stat, iar invocarea prescripției se face astăzi, când reclamanta are, din nou, corpus și animus, astfel că nimic nu se opunea la constatarea intervenirii prescripției achizitive; de altfel, instanța de fond nu identifică o cauză de întrerupere a cursului prescripției din cele limitativ și expres enumerate de Decretul nr. 167/1958, judecătorul fondului, trimițând la dispozițiile art. 1.864 cât și la art. 1.865, nu lasă să se înțeleagă dacă are totuși în vedere o cauză naturală de întrerupere sau una civilă.

Apelanta a învederat că termenul de un an prevăzut de art. 1864 C. civ. nu s-a împlinit anterior predării bunului către reclamantă, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 el fiind suspendat; cazul de suspendare avut în vedere este forța majoră, privită ca un eveniment ce nu putea fi prevăzut și înlăturat, chiar dacă reclamanta ar fi luat toate măsurile de prevenire. În acest context, apelanta apreciază că și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora cel care a fost deposedat abuziv păstrează calitatea de proprietar după restituire - text în vigoare la data formulării acțiunii - au relevanță pentru incidența sau nu a cazului de întrerupere la care s-a oprit instanța de fond, de vreme ce, se arată, întreaga suprafață a fost stăpânită în aceleași condiții ca un singur corp (adică terenul proprietatea reclamantei și suprafața excedentară celei arătate în titlul său de proprietate).

În susținerea căii de atac, s-a mai precizat că dacă nu s-ar împărtăși acest punct de vedere, atunci nimic nu s-ar opune a se socoti că, împlinit fiind termenul de 30 de ani, anterior deposedării reclamantei de către stat, ca și cum în prezent este din nou posesoarea acestui bun, acțiunea poate fi formulată și astăzi fără a se invoca întreruperea cursului prescripției, curs care s-a împlinit anterior intervenirii cauzei de întrerupere. În aceste condiții, apelanta a amintit că, potrivit art. 1.850 C. civ., continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de proba din partea celui care invocă prescripția, în acest sens, că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte este presupus că a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.

La termenul din 6 aprilie 2011, pârâtul a formulat note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. În motivarea excepției, pârâtul a arătat că, în speță, terenul de 251 m.,p. identificat prin raportul de expertiză nu aparține nici domeniului public, nici celui privat al Municipiului Constanța, împrejurare care rezultă din cuprinsul situației juridice întocmite de Direcția patrimoniu și depusă la dosar cu adresa nr. 103444 din 22 iulie 2009 (filele 92-108 dosar judecătorie). De aceea, având în vedere natura juridică a uzucapiunii, de sancțiune care se aplică proprietarului nediligent, intimatul pârât a solicitat instanței de apel să admită excepția lipsei calității pentru că nu există identitate între partea obligată în raportul juridic dedus judecății și pârâtul chemat în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 227/c din 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța și în consecință: A respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC „A.” SA Constanța. Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de invocate de reclamantă, Curtea a constatat că apelul este neîntemeiat urmând a fi respins ca atare. Astfel, prin Notificarea nr. 4030 din 10 aprilie 2001 expediată Primăriei Municipiului Constanța prin biroul executorilor judecătorești al Judecătoriei Constanța, numita B.E. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, b-dul T. nr. 108 (fost C. nr. 112, fost I.V.S.

nr. 108) lăsat moștenire de numita A.T.A. mamei sale T.A. (A.S.P.); notificanta și-a probat solicitarea, printre altele, cu actul de vânzare-cumpărare din 26 august 1908 și foaia de date pentru cartea funciară a imobilului din Constanța, str. C. nr. 112. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 26 august 1908, numitul T.A. a cumpărat de la Orașul Constanța terenul în suprafață de 423,36 m.p., lotul 8, careul B, situat pe „ stradă proiectată”; pentru lotul 8, careul B, numitul T.A. a primit autorizația de construcție nr. 2683 din 23 mai 1908 de edificare a unei clădiri „conform planurilor verificate”. În foaia de date pentru cartea funciară a imobilului din Constanța, str. C., nr. 112 - foaie completată la 18 februarie 1941 - apare ca proprietar numitul A.T.D.

ca proprietar exclusiv al bunului format din teren în suprafață de 540 m.p. și „prăvălie și locuință” („pivniță, parter: 4 prăvălii, 3 camere, antreu cu scară, 4 closete; etaj I: 16 camere, 3 coridoare, 2 closete”) plus „în curte 2 closete” primit prin moștenire de la tatăl său A.T.; în cartea funciară s-a menționat că la Est este despărțit de proprietatea vecină aparținând lui C.T.D. prin zid și gard. După cum a rezultat din Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța (bazată de actele de stare civilă anexate notificării) numitul D.T.A. a fost căsătorit cu E.A.; D.T.A. a decedat pe frontul de vest în timpul luptelor din Crimeea la 11 aprilie 1944. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2670 din 29 octombrie 1945 la Grefa Tribunalului Constanța numita E.D.T.A.

în calitate de mandatară a soțului ei (printr-o procură din 23 august 1943) a vândut soților A. și M.D.R. 1/4, în indiviziune, din imobilul situat în Constanța, str. C. 112 colț cu D. 24, compus din teren în suprafață de 885 m.p. și construcțiile de pe el formate din „parter: sală de cinematograf și 3 prăvălii, la etaj un hotel cu 16 camere și, în curte, o locuință cu o cameră, sală și dependințe”; s-au menționat vecinătățile întregului imobil - care avea o formă dreptunghiulară cu laturi de 23/38,5 m. - la est proprietatea I. B. și la nord proprietatea L. Din adresa nr. 103444 din 22 iulie 2009 a Serviciului Patrimoniu al Primăriei Municipiului Constanța (fila 92 și urm. Dosarul 25147/212/2008 al Tribunalului Constanța) conform planului cadastral pentru anii 1936-1938 (fila 94 dosar tribunal) și a Registrului de proprietăți, vol. I, pag.

90 și 91, numitul D.A. avea 2 proprietăți care se învecinau cu str. D.: lotul 1, careul 188 (careu vechi Ba - în actul din 1908 apărea careul B, lot 8) situat în str. I.B., nr. 1; lotul 2, careul 188 (vechi Ba) situat în str. C., nr. 112. Careul 188 (pentru anul 1936) este individualizat printr-o schiță ce se găsește la fila 97 din dosarul tribunalului care, împreună cu carnetul de schițe, impun concluzia că D.A. era proprietarul ambelor imobile situate la intersecția str. C. cu str. D., respectiv D. cu str. I.B. Analiza acestor documente permite mai multe concluzii: în anii 1936-1938 numitul D.A. era proprietar nu numai al imobilului situat în str. C. nr. 112 ci și al imobilului din str. I.B.

nr. 1; cele două imobile se învecinează pe latura de vest/est, fiind situate unul în prelungirea celuilalt pe str. D.; deși inițial aveau aceeași formă și dimensiune (edificant fiind carnetul de schițe de la filele 97, 98 din dosarul tribunalului) și formă pentagonală cu 3 unghiuri drepte, în planul cadastral 1936-1938 apare că proprietarul D.T. a procedat la crearea unei alte configurații decât lotizarea inițială: a mărit lotul 2 (str. C. nr. 112) în detrimentul lotului 1 (str. I.B. nr. 1), terenurile căpătând o formă hexagonală care se îmbină. Se poate astfel explica de ce la data întocmirii foii de date pentru cartea funciară (18 februarie 1941), imobilul din str. C. nr. 112 are o întindere de 540 m.p., deși în actul de dobândire din 1908 se face vorbire despre 423,36 m.p.; suprafața lotului inițial, având în vedere faptul că, în realitate D.A.

era proprietar al 2 loturi identice, justifică și împrejurarea că E.A. a vândut familiei R. ¼ din terenul de 885 m.p. (suprafață foarte apropiată de 2 x 423,36 m.p.). Mai trebuie remarcat că pe lotul 2 (str. C. 112) apare o construcție în forma literei ”U” care este situată pe linia de hotar cu proprietatea L. (care apare și în cartea funciară și în contractul de vânzare-cumpărare 2670 din 29 octombrie 1945) pe o latură de 22-23 m., pe str. C. și str. D. (unde erau fațadele clădirii); destinația clădirii era menționată în cartea funciară: „prăvălii” și la etaj 16 camere cu destinația „hotel” (conform referatului nr. 26555 din 24 februarie 1996 al Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 și adresei nr. 24348 din 17 februarie 2005 a S.P.I.T.V.B.L.

Constanța). Din ultima adresă conținând istoricul de rol fiscal pentru imobilul din b-dul T. nr. 108, reiese că în perioada 1942-1950, în registrul matricol erau menționați „moștenitorii T.A. și M. și A.H. cu ¼” (de fapt R. - nota Curții), că imobilul avea „una sală dependință pentru cinematograf închiriat” și 3 apartamente la parter; în perioada 1952-1954 imobilul din I.V.S. nr. 108 apare în administrarea „L.” cu suprafață teren 100 m.p. iar pentru aceeași perioadă, suprafața teren 381 m.p. apare Î.C. Constanța; aceste 2 mențiuni apar și în registrele 1955-1957 și 1958-1963. Prin Sentința civilă nr. 2853 din 20 iunie 1961 a Tribunalului Popular Constanța imobilul din Constanța, str. I.V.S. nr. 108 proprietatea lui „A.E.

și R.” a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, pornindu-se de la un proces-verbal din 1956 din care reieșea că asupra bunului nu s-a mai făcut nici un act de conservare sau administrare (fila 126, dosar tribunal). În adresa nr. 2113 din 28 aprilie 1994 a S.C. „P.” S.A. se arată că, în baza Decretului 303 din 3 noiembrie 1940 pentru naționalizarea industriei cinematografice, cinematograful (sală spectacol, hol, birou, anexă din curte) a trecut în proprietatea statului. Prin Decizia nr. 25 din 23 ianuarie 1975 (fila 125, dosar tribunal) s-a trecut din administrarea Î.C. Constanța în administrarea Teatrului de Dramă și Comedie cinematograful 23 August din b-dul T. compus din construcție în suprafață de 352 m.p.

și teren în suprafață de 70 m.p.; schița spațiului unde a funcționat cinematograful se găsește în anexa adresei (fila 128, dosar tribunal). Restul imobilului din str. T. 108 a fost trecut din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța în administrarea Întreprinderii de Locuințe și Localuri Constanța - Decizia 1265 din 6 noiembrie 1961, poziția 4 (filele 129-132, dosar tribunal). Imobilul de la adresa indicată - fără a se menționa suprafața terenului sau cea a construcției - a fost inventariat prin H.C.L. nr. 296/2001 ca făcând parte din domeniul privat al municipiului Constanța. Prin H.G.

nr. 904/2001 s-a atestat domeniul public al Județului Constanța, în inventarul acestor bunuri (filele 106-108 dosar tribunal) fiind menționate la pozițiile 12 și 13 „ corp Y” și teren aferent „corp Y”, situația juridică actuală fiind dată de Decretul 111/1951 și decizia nr. 25/23 ianuarie 1975 a Consiliului Popular al Județului Constanța; este făcută descrierea imobilelor: corp Y clădire S+P+1 în suprafață de 352 m.p. și teren aferent în suprafață de 422 m.p. Se observă astfel o contradicție între actul de atestare a domeniului privat al Municipiului Constanța (H.C.L. nr. 296/2001 și hotărârile următoare) și actele privind atestarea domeniului public al județului Constanța (H.G. nr. 904/2002).

Apoi, trebuie amintit că actul de preluare emis în aplicarea Decretului nr. 111/1951 (Sentința civilă nr. 2853 din 20 iunie 1961) viza preluarea proprietății A. și R. care, conform contractului de vânzare-cumpărare 2670/1945 viza un imobil format din construcție și teren de 885 m.p.; oricum, hotărârea judecătorească menționată era una pur formală în condițiile în care, încă din anul 1958 (conform adresei 25348/2005 a S.P.I.T.V.B.L. Constanța, fila 62 doar 773/2005 al Tribunalului Constanța) întreg bunul de la nr. 108 str. I.V.S. se afla în administrarea „L.” și Întreprinderii Cinematografice Constanța. De asemenea, se impune a se sublinia că, prin Decizia nr. 25 din 23 ianuarie 1975, Teatrul de Dramă a primit în administrare construcția proprietate de stat, Cinematograful „23 August”, în suprafață de 352 m.p.

și un teren în suprafață de 70 m.p. pentru a fi folosit ca depozit deoarece nu mai prezenta garanție din punct de vedere constructiv (ulterior, cinematograful s-a prăbușit - conform notelor scrise de pârât, fila 32 dosar curte apel); anexa acestei decizii (depusă în apel - fila 40 din dosar) cuprinde o schiță a imobilului situat la intersecția străzilor T. și D. Analiza acestei schițe relevă o confuzie a autorităților epocii referitoare la configurația cinematografului: acesta avea sală, birou, hol și grup sanitar; dintre acestea, ruina a cuprins dosar sala de proiecție și grupul sanitar, „biroul” și „holul” existând și în prezent (fiind identificate de expert). Apoi trebuie constatat că suprafața construită de 352 m.p.

se referea la toate corpurile clădite (magazin „L.”, „locuințe”, „magazie particulară” plus cinematograful); de asemenea, suprafața de teren de 422 m.p. reprezintă totalul adunării suprafeței construită 352 m.p. plus suprafața neconstruită 70 m.p. (total care se apropie de suprafața cumpărată în 1908 - 423,36 m.p.). Deși în evidențele fiscale (adresa nr. 25348/2005), întreg imobilul din b-dul T. nr. 108 figura în administrarea Întreprinderii Cinematografice Constanța în perioada 1958-1963, respectiv 1966-1982, cel puțin după data de 12 august 1974 (data închiderii cinematografului „23 August” - fila 38 dosar curte apel) bunul s-a aflat exclusiv în folosința Întreprinderii de Locuințe și Localuri Constanța (ulterior R.A.

Exploatarea Domeniului Public și Privat) și niciodată în folosința Județului Constanța sau a Teatrului Dramatic Constanța. Această instituție - care probabil avea trecută în inventar clădirea, inventar care a fost preluat tale quale de Consiliul Județean Constanța la întocmirea documentației pentru atestarea domeniului public - a solicitat clarificări privind situația imobilului din str. T., nr. 108 (fila 126 dosar tribunal); lipsa informațiilor cerute de Teatrul Dramatic se explică prin două împrejurări: Decizia nr. 25/1975 viza întreg imobilul, pe când cinematograful ocupa decât o parte (restul fiind magazine și locuințe care nu s-au aflat niciodată în administrarea Întreprinderii Cinematografice) și teatrul nu a folosit niciodată clădirea drept depozit - de unde și ruina.

Imobilul a fost permanent încheiat de I.L.L. (carte de imobil - filele 156-158, dosar 773/2005): etajul compartimentat în 5 unități locative unor familii care locuiau de la date diferite începând cu anul 1950; parterul unor societăți comerciale (adresa nr. 3796/14 noiembrie 2002 a R.A.E.D.P.P. - fila 50 dosar 773/2005), biroul și holul cinematografului fiind incluse în ceste contracte de închiriere/asociere; în adresa nr. 3796/2002 s-a identificat și un corp B cu „intrare din str. D.” parte închiriat unei familii și parte cumpărat de la numita S.M.

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28574 din 29 martie 1997. De aceea, Curtea concluzionează (lămurind astfel diferendul care există între Municipiul Constanța și Consiliul Județean Constanța - pentru care „situația juridică a imobilului nu a fost clarificată” - adresa nr. 335 din 11 noiembrie 2010 fila 123 dosar tribunal) că întregul imobil face parte din domeniul privat al Municipiului Constanța, astfel cum a fost identificat prin H.C.L. nr. 296/2001; aceasta, cu atât mai mult cu cât corp „Y” clădire nu există, iar terenul transmis în administrarea Teatrului Dramatic Constanța avea o întindere de doar 70 m.p. Oricum, calitatea de proprietar (unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001) al imobilului din Constanța, b-dul T., nr. 108 teren și clădire a fost definitiv stabilită prin Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2664 din 24 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fața acestor instanțe s-a pus problema lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul Municipiului Constanța; stabilind soluția de obligare a Primarului la restituirea în natură a suprafeței de teren de 423,36 m.p. și a ambelor corpuri de clădire, instanțele a stabilit (indirect, dar indubitabil) că Municipiul Constanța deține acest imobil și, dată fiind calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă, s-a eficientizat obligația de restituite în natură. După expedierea notificării nr. 4039 din 10 aprilie 2001, petenta B.E. a inițiat un proces (dosar 1990/2004 al Judecătoriei Constanța) având ca obiect obligarea pârâților Primarul și Municipiul Constanța de a răspunde solicitării de restituire în natură.

Prin dispoziția nr. 1022 din 14 martie 2005, Primarul Municipiului Constanța a respins această cerere, considerând că a fost formulată de o persoană neîndreptățită și care nu face dovada calității de moștenitor al foștilor proprietari ai imobilului. La 24 martie 2005 notificanta B.E. a formulat o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 773/2005, prin care a solicitat anularea dispoziției nr. 1022 din 14 martie 2005 și restituirea în natură a imobilului din Constanța, b-dul T. nr. 108. La 29 aprilie 2005 între B.E. și S.C. „A.” S.A. Constanța a intervenit un „contract de cesiune de drepturi litigioase” autentificat sub nr. 561 din 29 aprilie 2004 la B.N.P.

C.B. prin care S.C. „A.” S.A. Constanța a cumpărat, contra sumei de 150.000 DOLARI S.U.A. „dreptul de unică moștenitoare” a numitei T.A., „drept ce constă în dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, b-dul T., nr. 108 compus din teren și construcție în suprafață de 688 m.p. și construcție P+E”; s-a menționat în contract că drepturile litigioase la care se referă actul formează obiectul Dosarului nr. 773/2005 aflat pe rolul Tribunalului Constanța și că, urmare a contractului, S.C. „A.” S.A. preia toate drepturile și obligațiile cedentei B.E., inclusiv pe plan procesual, cu privire la imobilul descris. Situația creată de această cesiune de drepturi, denumirea contractului, conținutul acestuia, existența unei notificări și incidența Legii nr. 10/2001 impun anumite clarificări.

În primul rând, deși contractul 561 din 29 aprilie 2004 este intitulat „de cesiune de drepturi succesorale litigioase” este evident că: 1) actul nu privește vânzarea unui drept succesoral și 2) „litigiul” nu privește dezbaterea unei moșteniri, ci soluționarea unui dosar în care se discuta posibilitatea restituirii în natură a unui imobil; apoi, deși cedenta a menționat că vinde „dreptul de unică ce constă în dreptul de proprietate asupra imobilului”, clauzele actului relevă că acest drept nu exista în patrimoniul înstrăinătoarei, ci urma a se dobândi după parcurgerea etapelor procedurale în dosarul 773/2005 privind „restituirea în natură”. Trebuie astfel subliniat că actul în discuție nu cuprinde vânzarea unei moșteniri (art. 1.399-1.401 C. civ.

- înstrăinarea cu titlu oneros a unei universalități sau a unei cote parte din universalitatea dobândită de cedent prin succesiune legală sau testamentară), ci vânzarea unui drept supus unei contestații judiciare, care ca orice bun patrimonial poate fi înstrăinat. Astfel, nu se poate considera că B.E. a vândut o moștenire (nici măcar una constând într-un drept asupra unui singur bun - ca aplicare a art. 1.399 C. civ. privind specificarea obiectelor cuprinse în moștenire), căci ceea ce s-a intenționat a fost tranzacționarea unui drept litigios - drept de a obține restituirea în natură a unui imobil în baza Legii nr. 10/2001.

Că acesta este obiectul contractului reiese din clauzele finale ale actului ce relevă caracterul aleatoriu al contractului în care cesionarul declară că nu are nicio pretenție în cazul în care nu ar reuși să obțină restituirea în natură a imobilului, după cum cedenta declară că va primi restul de 1/3 din preț doar în situația restituirii în întregime. Or, cum această vânzare viza șansele câștigării/pierderii procesului din Dosarul nr. 773/2005 al Tribunalului Constanța - căci niciuna dintre părți nu garanta executarea obligației asumate în funcție de soluția admiterii acțiunii - dreptul dobândit de S.C. „A.” S.A.

nu era un drept real, ci un drept de creanță; mai mult, această creanță nu viza un drept litigios cu referire la un drept real de proprietate (în ciuda mențiunilor cedentei că dreptul viza proprietatea unui imobil) ci dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 (care includ și măsuri reparatorii în echivalent, deși concesionarul era interesat doar de restituirea în natură). Aceasta chiar dacă art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea (până la apariția Legii nr. 1 la 3 februarie 2009) că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Deși s-ar putea crede că, prin acest, text legiuitorul a intenționat recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al persoanei de la care bunul ar fi fost preluat fără titlu, totuși înțelesul complet al normei nu poate reieși decât din interpretarea textului văzut în ansamblul său (cu referire la exercițiul dreptului) în contextul întregii legi privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prin considerarea conținutului juridic al dreptului de proprietate. Astfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 condiționează exercițiul vechiului drept de proprietate de primirea unei decizii/hotărâri de restituire (în natură - textul nu conține această completare dar întreaga construcție nu ar avea sens în lipsa restitutio în integrum).

De asemenea, art. 26 alin. (4) stipulează că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natura a imobilului face dovada proprietarii persoanei îndreptățite asupra acestuia; or, dacă art. 2 alin. (2) ar fi fost suficient pentru recunoașterea calității de proprietar, norma citată ar fi fost inutilă, în condițiile în care persoana îndreptățită s-ar fi legitimat ca titular al bunului prin simpla dovadă a calității de persoană de la care s-a preluat fără titlu sau de moștenitor al acesteia. În condițiile în care, întreaga construcție a Legii nr. 10/2001 este întemeiată pe deținerea imobilelor preluate abuziv de către o persoană în sarcina căreia se stabilea obligația de a acorda măsuri reparatorii, este evident că, până la finalizarea procedurilor (administrative și, eventual, judiciare) prevăzute de acest act normativ.

persoana îndreptățită nu se poate bucura de niciunul dintre atributele proprietății „recunoscute” prin efectul art. 2 alin. (2). Dreptul de proprietate este un drept subiectiv - care dă expresia apropierii unui bun - drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente. Conținutul juridic al dreptului de proprietate este determinat de art. 480 C. civ., prin enumerarea atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i culege fructele și dreptul de a dispune de bun. Atributele enunțate conturează ansamblul prerogativelor care aparțin titularului dreptului de proprietate asupra unui bun, punct de vedere din care se poate afirma că dreptul de proprietate este un drept total.

Dreptul de dispoziție - jus abutendi - reprezintă acea facultate conferită de lege proprietarului de a înstrăina bunul, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziție juridică) sau de a dispune de substanța bunului (a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Deoarece dreptul de dispoziție reprezintă atributul esențial al proprietății, se consideră că, în fapt, rezumă celelalte două prerogative; lipsa facultății de dispoziție semnifică însăși lipsirea de proprietate (motiv pentru care cazurile în care dreptul de dispoziție este limitat trebuie prevăzute expres de lege, mai ales în contextul garantării constituționale a proprietății).

Cum, prin ipoteză, notificanții sunt lipsiți de folosința imobilului, iar dreptul de dispoziție îl primesc abia la finalizarea procedurii bazate pe Legea nr. 10/2001, reiese că recunoașterea din art. 2 alin. (2) este una pur declarativă (și contradictorie, de unde și soluția îndepărtării textului comentat prin Legea nr. 1/2009), care nu poate fi interpretată decât ca o modalitate de recunoaștere a calității de persoană îndreptățită (pentru care, oricum, există art. 3 și 4 din Lege). De aceea, concluzia analizei contractului autentificat sub nr. 561 la 29 aprilie 2005 este aceea că S.C. „A.” S.A. nu a primit un drept asupra unui bun imobil (despre primirea unui bun în materialitatea lui neputând fi vorba), ci un drept de creanță care nu este strâns legat de persoana transmițătorului dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceasta pentru că, în aplicarea principiului nemo ad alium transfere potest quam ipse habet, S.C. „A.” S.A. nu putea primi decât dreptul creat lui B.E. prin formularea notificării: dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Constanța, b-dul T., nr. 108, iar nu și detenția/posesia bunului (care oricum era închiriat unor persoane fizice și societăți comerciale) și, cu atât mai puțin, dreptul de proprietate. Proprietatea asupra terenului format din 423,36 m.p. și construcțiile corp A și corp B de la adresa menționată s-a recunoscut reclamantei S.C. „A.” S.A. prin Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia nr. 2664 din 24 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; hotărârea de restituire în natură a fost pusă în executare, după ce a rămas definitivă prin Decizia 87/C din 7 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, prin procesul-verbal nr. 455 din 31 mai 2007 al B.E.J.

A.D.V. și G.A.M. (pag. 165, dosar tribunal) S.C. „A.” S.A. fiind pusă în posesie cu privire la bun menționându-se că imobilul are un teren de 423,36 (fila 165, dosar tribunal). Cu toate acestea, deși cunoștea situația juridică exactă a bunului la momentul achiziționării drepturilor litigioase, prin cererea nr. 59732 din 18 mai 2005 (filele 167-170, dosar tribunal), reclamanta a solicitat și - în mod cel puțin curios - a obținut înscrierea sa ca proprietar al unui teren de 688 m.p., menționându-se data dobândirii 29 aprilie 2005 (data contractului de cesiune), organul fiscal atestând, prin adresa R-G 26107 din 4 iunie 2007, că înregistrarea fiscală s-a făcut în baza contractului 561/2005 de la B.E.

(deși transmițătoarea nu a fost niciodată înscrisă cu această proprietate). Imobilul din str. T., nr. 108 a fost identificat de un expert tehnic imobiliar care a stabilit că, întreg terenul avea o întindere de 674 m.p. (conform unor măsurători cadastrale din iunie 2009 lipsă de la dosar) perimetru în care expertul a „identificat” o suprafață de 251 m.p. pe care S.C. „A.” S.A. a poziționat-o în colțul nordic al terenului (deși nu prezintă absolut nici un criteriu pentru acest demers; cum suprafața restituită nu a fost niciodată identificată surplusul de teren se putea găsi - la fel de bine - sub construcție, spre exemplu). Concluzia acestei expuneri a istoricului juridic și fiscal a bunului în discuție este aceea că, până la realizarea executării silite la 31 mai 2007, S.C.

„A.” S.A. (și nici B.E. înaintea ei) nu avea posesia bunului; oricum și procesul-verbal 455 din 31 mai 2007 este unul formal, în condițiile în care cvasimajoritatea spațiilor erau ocupate de chiriași - se poate totuși admite că, pentru clădiri a creat în favoarea reclamantei o posesie corpore alieno. Pentru „surplusul” de teren la data realizării executării silite (în nici un caz la data înregistrării fiscale din 18 mai 2005, care era o evidență formală, oricum greșită din punct de vedere al efectelor contractului 561/2005, căci dobânditorul drepturilor litigioase nu avea detenția materială) s-ar fi putut crea posesie de rea-credință pentru S.C. „A.” S.A. care, fiind proprietar pe 423,36 m.p., se consideră proprietar pe 674 m.p.

în lipsa oricărui act care să privească această diferență (de unde și reaua-credință). Cererea de constatare a uzucapiunii a acestui terenul de 251 m.p. este neîntemeiată din două perspective. După cum s-a arătat anterior, înscrisurile administrate în instanță (filele 92-99 dosar tribunal) relevă că numitul D.A. era proprietarul nu numai al lotului 2 careul 188 (T. 108) ci și al lotului 1 într-un perimetru de aproximativ 850-880 m.p. de la intersecția străzilor C., D. și I.B.; de aceea, s-a putut înscrie în anul 1941 proprietatea acestei persoane pentru imobilul din C. nr. 122 cu terenul de 540 m.p. (față de 423,36 m.p. cât rezultă din catul de cumpărare din 1908); mai mult, din cartea funciară reiese că, deși proprietar în C., nr. 112, numitul D.A.

avea domiciliul în str. I.B. nr. 1 (adică lotul alăturat). Această situație - împreună cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2670 la 29 octombrie 1945 (fila 177, dosar 773/2005 al Tribunalului Constanța) în care se vorbea despre proprietatea lui D.A. asupra terenului de 885 m.p. - a permis concluzia că, în realitate, această persoană era proprietar (și nu posesor) pe ambele loturi de la întâlnirea celor trei străzi menționate. În aceste condiții, în temeiul Legii nr. 10/2001, S.C. „A.” S.A. trebuia să urmărească restituirea întregului imobil liber din b-dul T., nr. 108, chiar dacă titlul produs pentru susținerea notificării viza dobândirea de către autor doar a unei suprafețe de 423,36 m.p.

Or, deși notificarea nr. 4039 din 10 aprilie 2001 (fila 25, dosar 773/2005) privea retrocedarea imobilului din b-dul T. nr. 108, fără limitarea la o anume suprafață (este drept că titlul de proprietate anexat se referea la suprafața de 423,36 m.p.) iar contestația împotriva dispoziției 1022 din 14 martie 2005 făcea aceeași trimitere generică la imobil, identificat doar prin adresă, S.C. „A.” S.A. s-a mulțumit cu soluția rezultând din Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța prin care a primit doar 423,36 m.p. din teren. Aceasta, cu toate că, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 561/2005 se făcea vorbire despre un teren de 688 m.p. plus construcții; or, știind care este configurația terenului, S.C.

„A.” S.A.

nu a apelat Sentința civilă nr. 866/2005; oricum, această hotărâre - menținută de instanțele superioare - are un viciu esențial în sensul că bunul nu a fost niciodată identificat printr-o expertiză tehnică imobiliară, tribunalul mulțumindu-se să preia din actul de vânzare din 26 august 1908 întinderea terenului și, din adresa nr. 3796 din 14 noiembrie 2002 (filele 50 -51 dosar 773/2005), configurația construcțiilor în corpurile A și B. Deși considerentele Sentinței civile nr. 866 din 17 aprilie 2005 a Tribunalului Constanța nu sunt lămuritoare referitor la identificarea imobilului (care ar fi trebuit, cel puțin, să conțină întinderea totală, vecinătăți, poziționare construcții pe teren și, doar după identificare să se lămurească situația juridică - logica elementară impunând întâi individualizarea bunului și apoi stabilirea situației bunului astfel identificat), instanța considerând suficiente detaliile din cartea funciară și referatul comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nr. 26555 din 24 februarie 2005 - filele 21-23 - care face trimitere la adresa 3796 din 14 noiembrie 2002 a R.A.E.D.P.P.), a dispus restituirea doar a unei părți de teren.

Reclamanta - care pretinde că a concesionat dreptul ce ar fi vizat un teren de 688 m.p. - nu a declarat apel împotriva soluției de admitere în parte a cererii de restituire în natură (este just că în dispozitivul Sentinței civile nr. 866/2005 nu se inserează o astfel de soluție de admitere în parte; oricum realitatea putea produce și surpriza ca hotărârea de admitere pentru 432,36 m.p. să fie peste situația faptică, terenul putând fi și mai mic decât suprafața acordată, nu doar mai mare).

Soluția astfel definitivată o împiedică pe reclamantă să mai solicite - în baza dreptului comun - reconstituirea dreptului său, care poate fi obținută numai în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care întregul imobil lotul 1, careul 188 (careu vechi Ba - în actul din 1908 apărea careul B, lot 8) situat în str. I.B., nr. 1; lotul 2, careul 188 (vechi Ba) situat în str. C., nr. 112. a fost preluat abuziv - ipoteza fiind oarecum similară acțiunii în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001. Concluzia anterioară reiese din aplicarea prin analogie a soluției impuse de Deciziile nr. LIII/2007 și nr. XXXIII/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție date în recursuri în interesul legii și care stabilesc că în raportul dintre Legea nr. 10/2001 ce constituie legea specială în materia imobilelor preluate abuziv și Legea nr. 33/1994, respectiv dispozițiile Codului civil, se aplică întotdeauna Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun (în materia uzucapiunii spre exemplu, respectiv dispozițiile art. 1846 și urm. C. civ.); astfel, problema opțiunii între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun care ar conduce la dobândirea unui imobil prelat abuziv (revendicare, prescripție achizitivă - C. civ.; acțiune în retrocedare prevăzută de art. 34 din Legea nr. 33/1994 ș.a.) a fost rezolvată de instanța supremă, care a statuat în termeni clari și neechivoci că o asemenea opțiune este exclusă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă orice acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Astfel, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special; pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

De aceea, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie singurul temei de retrocedare imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale (sau nu le-a obținut - precum reclamanta din prezenta cauză) pierde nu doar dreptul de a mai solicita restituirea bunului, ci pierde însuși dreptul de proprietate asupra bunului; această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașilor.

Pierderea dreptului de proprietate prin respingerea - administrativă sau judiciară - a cererii de restituire (ca și expirarea termenului de formulare notificării), face ca titularul acțiunii în redobândire (oricum s-ar numi aceasta), întemeiată pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării cererii. În prezent, prin Legea nr. 1/2009, s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un text de principiu, care să prevadă in terminis răspunsul la problema opțiunii între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun și cea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii.

Astfel, potrivit art. 46 alin. (4), nou introdus prin Legea nr. 1/2009, persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după intrarea în vigoare a acesteia; prevederile legii speciale se aplică cu prioritate. Prin introducerea acestei reglementări, se consacră legislativ soluția oferită, de altfel, și de instanța supremă prin decizia în interesul legii supusă prezentei analize, potrivit căreia, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cel care se consideră îndreptățit la restituirea unui imobil preluat abuziv în perioada de referință a legii speciale trebuie să urmeze calea prevăzută de legea specială reparatorie, fără a putea solicita revendicarea bunului pe calea dreptului comun, al art. 480-481 C. civ.

De aceea, în concursul dintre legea specială reparatorie - Legea nr. 10/2001 - și dreptul comun în materia restituirii/retrocedării primează, întotdeauna și fără nicio excepție, legea specială. Aceasta înseamnă că, după soluția parțială de restituire în natură, acceptată (culpabil - în opinia Curții) de reclamanta S.C. „A.” S.A., aceasta nu mai poate folosi instituția prescripției achizitive (instituție oricum inadmisibilă căci probele au relevat calitatea de proprietar a lui D.A. și nu doar de posesor) pentru partea de teren neretrocedată. Chiar dacă, prin absurd, (pentru că, fiind o preluare abuzivă, în întregime, nu se pot distinge regimuri juridice diferite pentru suprafețe diferite) s-ar putea considera că terenul de 251 m.p.

ar fi fost preluat de la unul dintre autorii reclamantei în persoana căuia s-ar fi împlinit termenul de prescripție achizitivă (instituție care, presupunând trecerea unei perioade de timp, nu putea viza decât pe D.A., T.A. decedând în anul 1922, deci la doar 14 ani de la cumpărarea lotului 8 din careul B), condițiile uzucapiunii nu sunt - și nu au fost niciodată - îndeplinite în persoana reclamantei și a autorilor acesteia (reclamantă care, din motive lesne de înțeles, nu a putut preciza, în apel sau concluziile pe fond, care dintre autori - D.A., A.A., E.D.A. - s-ar fi bucurat de împlinirea termenului de 30 de ani). Curtea a reținut că uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și condițiile prevăzute de lege și că cerința esențială a uzucapiunii este existența unei posesii.

Art. 1847 C. civ. învederează că posesia poate conduce la dobândire numai dacă a fost exercitată în mod util, adică fără a fi afectată de vreun viciu; conform art. 1890 C. civ., toate acțiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu sau fără să i se poată opune reaua-credință. Deși art. 1846 alin. (2) C. civ. definește posesia drept „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”, totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Pentru a se produce efectele prevăzute de lege nu este necesară existența numai a elementelor constitutive ale posesiei, ci și întrunirea anumitor calități (condiții de eficacitate) de natură să caracterizeze o posesie utilă. Interpretarea art. 1847 C. civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a căror constatare ar face ca să nu „se poată prescrie” anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul. Posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale; posesia este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violență; posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta este nu este în stare de a putea să o cunoască; posesia este echivocă în acea situație în care nu este sigură nici existența, dar nici lipsa, elementului psihologic, anume voința