ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4962/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4962/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 12 noiembrie 2008,
reclamanta S.C. A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanța
prin Primar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza dispozițiile
art. 111 C. proc. civ. în referire la art. 1.846, 1.847 și 1.860 C. civ., să se
constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului
în suprafață de 206,38 mp situat în Constanța, bd. T., nr. 108, cu cheltuieli
de judecată.
În motivarea cererii
sale, reclamanta a arătat că, prin Sentința civilă nr. 866 din 7 aprilie 2006,
pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 773/2005, s-a admis acțiunea
formulată de reclamantă (în calitate de cesionară de drepturi litigioase de la
numita B.E.) și a fost obligat pârâtul să restituie în natură
imobilul-construcție și teren în suprafață de 481,62 mp. situat în Constanța,
b-dul T. nr. 51, avându-se în vedere actul de proprietate al autorului T.A. din
anul 1908.
Reclamanta a mai
precizat că în foaia de carte funciară a imobilului deschisă la data de 18
februarie 1941, se menționează existența unui teren în suprafață de 540 mp.,
iar într-un act de vânzare-cumpărare încheiat de E.A. (soția lui D.T.A., care
l-a moștenit pe T.A., cumpărătorul inițial al terenului de la Primăria
Municipiului Constanța) se face mențiunea că terenul înstrăinat face parte din
suprafața de 885 mp.; imobilul proprietatea sa a fost identificat în mod corect
(de-a lungul vremii s-au modificat numai numerotația și denumirea străzii), iar
suprafața de teren excedentară celei dobândite prin contractul de
vânzare-cumpărare inițial a fost stăpânită sub nume de proprietar, public și
neîntrerupt de la cumpărare și până la trecerea imobilului, abuziv și fără
titlu, în proprietatea statului, în anul 1960.
În consecință, a
apreciat reclamanta că termenul de uzucapiune de 30 de ani, apt să ducă la
dobândirea dreptului de proprietate, s-a împlinit anterior preluării imobilului
de către stat și a continuat să curgă și după această dată, din moment ce,
potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de proprietar nu a
dispărut niciodată.
La termenul de
judecată din 19 octombrie 2009, reclamanta și-a majorat în scris câtimea
obiectului cererii, precizând că solicită constatarea dreptului de proprietate
prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 251 mp., astfel cum a fost
identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Prin Sentința civilă
nr. 9952 din 19 aprilie 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția
necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența
soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă.
Pentru a pronunța
această soluție, Judecătoria a reținut că, potrivit concluziilor raportului de
expertiză efectuat și pentru a fi stabilită valoarea obiectului cererii,
valoarea de circulație a terenului pentru care se solicită a se constata
calitatea de proprietar a reclamantei este de 727.000 RON.
Considerând că art.
181 C. proc. civ. nu are incidență în speță deoarece valoarea stabilită prin
raportul de expertiză nu a modificat cuantumul valorii obiectului cauzei,
evaluarea făcută de reclamantă în cuprinsul cererii fiind provizorie, față de
dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecătoria a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta.
Cauza a fost
înregistrată pe rolului Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr.
25147/212/2008.
Prin Sentința civilă
nr. 1479 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea civilă
ca nefondată, obligând reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON cu
titlu de cheltuieli judiciare, considerând că posesia exercitată de reclamanta
și autorii ei asupra terenului în suprafață de 206,38 mp. neîntrunind
cumulativ, pe toată perioada cerută de lege, elementul material (stăpânirea în
fapt a bunului) și elementul psihologic, astfel că nu poate produce efecte
juridice, în sensul dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție
achizitivă.
Pentru a pronunța
această soluție, Tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 866 din 7
aprilie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 773/2005 al Tribunalului Constanța,
rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de
reclamanta S.C. A. S.A. (care a preluat drepturile litigioase de la reclamanta
inițială B.E., conform contractului de cesiune de drepturi litigioase
autentificat sub nr. 561 la 29 aprilie 2005) în contradictoriu cu pârâtul
Primarul Municipiului Constanța și a fost obligat pârâtul să restituie
reclamantei, în natură, imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 108 (fost
I.V. S. nr. 108, fost C. nr. 112), format din teren în suprafață de 423,36 mp.
și construcții-corp A și B.
Prima instanță a mai
constatat că, în considerentele acestei sentințe, s-a reținut că imobilul
pentru care s-a dispus restituirea a aparținut numitei A.S.P. (cunoscută și sub
numele de T.A.), mama reclamantei inițiale B.E., care la rândul său îl
moștenise de la A.T.A., care îl dobândise împreună cu soțul său T.A. prin
cumpărare, în anul 1908. Imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului prin
Sentința civilă nr. 2853 din 20 iunie 2961 pronunțată de Tribunalul Popular al
Orașului Constanța, în baza Decretului nr. 111/1951, că bun fără stăpân și că
proprietate a lui A.E. și R.M., iar ulterior a trecut succesiv în administrarea
I.L.L. Constanța și a R.A.E.D.P.P. Constanța; s-a mai reținut că, în Foaia de
date pentru cartea funciară întocmită la data de 10 februarie 1941 pentru
imobilul din Constanța, str. C. 112, compus din teren în suprafață de 540 mp.
și construcție, figurează că proprietar A.T.D., prin succesiunea tatălui său
T.A., care dobândise imobilul prin cumpărare.
Tribunalul a mai
reținut că prin acțiunea de față se invocă uzucapiunea pentru diferența de
teren dintre suprafața de 540 mp. înscrisă în cartea funciară și suprafața de
423,36 mp. pentru care s-a dispus restituirea prin Sentința civilă nr. 866 din
7 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, diferență care ar fi fost stăpânită de
autorii reclamantei în fapt, peste titlul de proprietate, termenul prescripției
achizitive împlinindu-se anterior trecerii în proprietatea statului și a
continuat să curgă și ulterior, deoarece calitatea de proprietar nu s-a pierdut
niciodată potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pornind de la
declarațiile martorilor audiați în cauză și chiar de la expunerea de motive a
cererii de chemare în judecată, Tribunalul a considerat că preluarea de către
stat, în baza Decretului nr. 111/1951, a produs efecte și în privința
suprafeței de teren despre care se pretinde că a fost stăpânită în fapt, astfel
că, urmare a măsurii de preluare, s-a produs implicit o modificare esențială a
situației de fapt existente, în sensul pierderii posesiunii asupra întregii
suprafețe de 540 mp., prin însăși pierderea materială a terenului.
În aceste condiții,
prima instanță a stabilit că preluarea a dus la pierderea celor două componente
ale posesiei, fiindcă deținătorul terenului a fost deposedat de întregul teren
pe care îl stăpânea, pierzând atât corpus, cât și animus; pe intervalul de timp
cât a acționat actul de preluare, terenul nu și-a mai păstrat calitatea de
obiect al dreptului de proprietate personală și nu a rămas pe mai departe în
mâinile acelorași posesori, care au fost lipsiți de posibilitatea de a exercita
acte de folosință în nume propriu.
Tribunalul a apreciat
că, prin efectul măsurii de preluare a terenului, în perioada 1961-2006 a
intervenit întreruperea prescripției achizitive, după momentul restituirii
suprafeței de 423,36 mp. și, implicit, al redobândirii de către reclamantă a
posesiei asupra întregii suprafețe de 540 mp., începând să curgă un alt termen
de prescripție de 30 de ani, care nu s-a împlinit până la data formulării
prezentei acțiuni.
De asemenea, s-a
considerat fără relevanță pretenția că înainte de emiterea hotărârii de
preluare în baza Decretului nr. 111/1951, s-a împlinit cursul prescripției de
30 ani, deoarece uzucapantul nu a continuat posesia și după acest moment, până
la zi, hotărârea respectivă constituind temei al întreruperii cursului
prescripției în sensul dispozițiilor art. 1.864-1.865 C. civ., iar condițiile
legale pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune
trebuie îndeplinite la data formulării cererii în justiție.
Îndeplinirea
condițiilor uzucapiunii se analizează din perspectiva dispozițiilor dreptului
comun în materie, neavând nicio relevanță prevederile legii speciale la care
face trimitere reclamanta - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; de aceea,
chiar dacă terenul ar fi rămas mai departe în posesia foștilor proprietari și
după preluare (ceea ce nu este cazul, din actele dosarului rezultând că, de la
preluare și până la restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul în
discuție s-a aflat în administrarea ILL Constanța, respectiv a RAEDPP Constanța
și în folosința unor terți), posesia utilă s-ar fi întrerupt din momentul
emiterii actului de preluare, deoarece din acel moment posesia s-a transformat
în detenție precară, inclusiv pentru suprafața de teren aflată în prelungirea
celei deținute cu titlu, întreaga suprafață de 540 mp. fiind stăpânită în
aceleași condiții.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei
instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia și
admiterea acțiunii.
În motivarea căii de
atac, s-a arătat că termenul de prescripție s-a împlinit anterior preluării
bunului reclamantei de către stat, iar invocarea prescripției se face astăzi,
când reclamanta are, din nou, corpus și animus, astfel că nimic nu se opunea la
constatarea intervenirii prescripției achizitive; de altfel, instanța de fond
nu identifică o cauză de întrerupere a cursului prescripției din cele limitativ
și expres enumerate de Decretul nr. 167/1958, judecătorul fondului, trimițând
la dispozițiile art. 1.864 cât și la art. 1.865, nu lasă să se înțeleagă dacă
are totuși în vedere o cauză naturală de întrerupere sau una civilă.
Apelanta a învederat
că termenul de un an prevăzut de art. 1864 C. civ. nu s-a împlinit anterior
predării bunului către reclamantă, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001
el fiind suspendat; cazul de suspendare avut în vedere este forța majoră,
privită ca un eveniment ce nu putea fi prevăzut și înlăturat, chiar dacă
reclamanta ar fi luat toate măsurile de prevenire.
În acest context,
apelanta apreciază că și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
potrivit cărora cel care a fost deposedat abuziv păstrează calitatea de
proprietar după restituire - text în vigoare la data formulării acțiunii - au
relevanță pentru incidența sau nu a cazului de întrerupere la care s-a oprit
instanța de fond, de vreme ce, se arată, întreaga suprafață a fost stăpânită în
aceleași condiții ca un singur corp (adică terenul proprietatea reclamantei și
suprafața excedentară celei arătate în titlul său de proprietate).
În susținerea căii de
atac, s-a mai precizat că dacă nu s-ar împărtăși acest punct de vedere, atunci
nimic nu s-ar opune a se socoti că, împlinit fiind termenul de 30 de ani,
anterior deposedării reclamantei de către stat, ca și cum în prezent este din
nou posesoarea acestui bun, acțiunea poate fi formulată și astăzi fără a se invoca
întreruperea cursului prescripției, curs care s-a împlinit anterior
intervenirii cauzei de întrerupere.
În aceste condiții,
apelanta a amintit că, potrivit art. 1.850 C. civ., continuitatea și
neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de proba din partea celui care invocă
prescripția, în acest sens, că posesorul actual care probează că a posedat
într-un moment dat mai înainte este presupus că a posedat tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.
La termenul din 6
aprilie 2011, pârâtul a formulat note scrise prin care a invocat excepția
lipsei calității procesuale pasive.
În motivarea
excepției, pârâtul a arătat că, în speță, terenul de 251 m.,p. identificat prin
raportul de expertiză nu aparține nici domeniului public, nici celui privat al
Municipiului Constanța, împrejurare care rezultă din cuprinsul situației
juridice întocmite de Direcția patrimoniu și depusă la dosar cu adresa nr.
103444 din 22 iulie 2009 (filele 92-108 dosar judecătorie).
De aceea, având în
vedere natura juridică a uzucapiunii, de sancțiune care se aplică
proprietarului nediligent, intimatul pârât a solicitat instanței de apel să
admită excepția lipsei calității pentru că nu există identitate între partea
obligată în raportul juridic dedus judecății și pârâtul chemat în judecată.
Prin Decizia civilă
nr. 227/c din 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția
civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost
respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul
Constanța și în consecință:
A respins ca nefondat
apelul formulat de reclamanta SC „A.” SA Constanța.
Analizând sentința
apelată prin prisma motivelor de invocate de reclamantă, Curtea a constatat că
apelul este neîntemeiat urmând a fi respins ca atare.
Astfel, prin
Notificarea nr. 4030 din 10 aprilie 2001 expediată Primăriei Municipiului
Constanța prin biroul executorilor judecătorești al Judecătoriei Constanța,
numita B.E. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța,
b-dul T. nr. 108 (fost C. nr. 112, fost I.V.S. nr. 108) lăsat moștenire de
numita A.T.A. mamei sale T.A. (A.S.P.); notificanta și-a probat solicitarea,
printre altele, cu actul de vânzare-cumpărare din 26 august 1908 și foaia de
date pentru cartea funciară a imobilului din Constanța, str. C. nr. 112.
Prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat la 26 august 1908, numitul T.A. a cumpărat de la
Orașul Constanța terenul în suprafață de 423,36 m.p., lotul 8, careul B, situat
pe „ stradă proiectată”; pentru lotul 8, careul B, numitul T.A. a primit
autorizația de construcție nr. 2683 din 23 mai 1908 de edificare a unei clădiri
„conform planurilor verificate”.
În foaia de date
pentru cartea funciară a imobilului din Constanța, str. C., nr. 112 - foaie
completată la 18 februarie 1941 - apare ca proprietar numitul A.T.D. ca
proprietar exclusiv al bunului format din teren în suprafață de 540 m.p. și
„prăvălie și locuință” („pivniță, parter: 4 prăvălii, 3 camere, antreu cu
scară, 4 closete; etaj I: 16 camere, 3 coridoare, 2 closete”) plus „în curte 2
closete” primit prin moștenire de la tatăl său A.T.; în cartea funciară s-a
menționat că la Est este despărțit de proprietatea vecină aparținând lui C.T.D.
prin zid și gard.
După cum a rezultat
din Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța
(bazată de actele de stare civilă anexate notificării) numitul D.T.A. a fost
căsătorit cu E.A.; D.T.A. a decedat pe frontul de vest în timpul luptelor din
Crimeea la 11 aprilie 1944.
Prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2670 din 29 octombrie 1945 la Grefa
Tribunalului Constanța numita E.D.T.A. în calitate de mandatară a soțului ei
(printr-o procură din 23 august 1943) a vândut soților A. și M.D.R. 1/4, în
indiviziune, din imobilul situat în Constanța, str. C. 112 colț cu D. 24,
compus din teren în suprafață de 885 m.p. și construcțiile de pe el formate din
„parter: sală de cinematograf și 3 prăvălii, la etaj un hotel cu 16 camere și,
în curte, o locuință cu o cameră, sală și dependințe”; s-au menționat
vecinătățile întregului imobil - care avea o formă dreptunghiulară cu laturi de
23/38,5 m. - la est proprietatea I. B. și la nord proprietatea L.
Din adresa nr. 103444
din 22 iulie 2009 a Serviciului Patrimoniu al Primăriei Municipiului Constanța
(fila 92 și urm. Dosarul 25147/212/2008 al Tribunalului Constanța) conform
planului cadastral pentru anii 1936-1938 (fila 94 dosar tribunal) și a
Registrului de proprietăți, vol. I, pag. 90 și 91, numitul D.A. avea 2
proprietăți care se învecinau cu str. D.: lotul 1, careul 188 (careu vechi Ba -
în actul din 1908 apărea careul B, lot 8) situat în str. I.B., nr. 1; lotul 2,
careul 188 (vechi Ba) situat în str. C., nr. 112.
Careul 188 (pentru
anul 1936) este individualizat printr-o schiță ce se găsește la fila 97 din
dosarul tribunalului care, împreună cu carnetul de schițe, impun concluzia că
D.A. era proprietarul ambelor imobile situate la intersecția str. C. cu str.
D., respectiv D. cu str. I.B.
Analiza acestor
documente permite mai multe concluzii: în anii 1936-1938 numitul D.A. era
proprietar nu numai al imobilului situat în str. C. nr. 112 ci și al imobilului
din str. I.B. nr. 1; cele două imobile se învecinează pe latura de vest/est,
fiind situate unul în prelungirea celuilalt pe str. D.; deși inițial aveau aceeași
formă și dimensiune (edificant fiind carnetul de schițe de la filele 97, 98 din
dosarul tribunalului) și formă pentagonală cu 3 unghiuri drepte, în planul
cadastral 1936-1938 apare că proprietarul D.T. a procedat la crearea unei alte
configurații decât lotizarea inițială: a mărit lotul 2 (str. C. nr. 112) în
detrimentul lotului 1 (str. I.B. nr. 1), terenurile căpătând o formă hexagonală
care se îmbină.
Se poate astfel
explica de ce la data întocmirii foii de date pentru cartea funciară (18
februarie 1941), imobilul din str. C. nr. 112 are o întindere de 540 m.p., deși
în actul de dobândire din 1908 se face vorbire despre 423,36 m.p.; suprafața
lotului inițial, având în vedere faptul că, în realitate D.A. era proprietar al
2 loturi identice, justifică și împrejurarea că E.A. a vândut familiei R.
¼ din terenul de 885 m.p. (suprafață foarte apropiată de 2 x 423,36
m.p.).
Mai trebuie remarcat
că pe lotul 2 (str. C. 112) apare o construcție în forma literei ”U” care este
situată pe linia de hotar cu proprietatea L. (care apare și în cartea funciară
și în contractul de vânzare-cumpărare 2670 din 29 octombrie 1945) pe o latură
de 22-23 m., pe str. C. și str. D. (unde erau fațadele clădirii); destinația
clădirii era menționată în cartea funciară: „prăvălii” și la etaj 16 camere cu
destinația „hotel” (conform referatului nr. 26555 din 24 februarie 1996 al
Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 și adresei nr. 24348 din 17 februarie 2005
a S.P.I.T.V.B.L. Constanța).
Din ultima adresă
conținând istoricul de rol fiscal pentru imobilul din b-dul T. nr. 108, reiese
că în perioada 1942-1950, în registrul matricol erau menționați „moștenitorii
T.A. și M. și A.H. cu ¼” (de fapt R. - nota Curții), că imobilul avea
„una sală dependință pentru cinematograf închiriat” și 3 apartamente la parter;
în perioada 1952-1954 imobilul din I.V.S. nr. 108 apare în administrarea „L.”
cu suprafață teren 100 m.p. iar pentru aceeași perioadă, suprafața teren 381
m.p. apare Î.C. Constanța; aceste 2 mențiuni apar și în registrele 1955-1957 și
1958-1963.
Prin Sentința civilă
nr. 2853 din 20 iunie 1961 a Tribunalului Popular Constanța imobilul din
Constanța, str. I.V.S. nr. 108 proprietatea lui „A.E. și R.” a fost trecut în
proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, pornindu-se de la un
proces-verbal din 1956 din care reieșea că asupra bunului nu s-a mai făcut nici
un act de conservare sau administrare (fila 126, dosar tribunal).
În adresa nr. 2113
din 28 aprilie 1994 a S.C. „P.” S.A. se arată că, în baza Decretului 303 din 3
noiembrie 1940 pentru naționalizarea industriei cinematografice, cinematograful
(sală spectacol, hol, birou, anexă din curte) a trecut în proprietatea
statului.
Prin Decizia nr. 25
din 23 ianuarie 1975 (fila 125, dosar tribunal) s-a trecut din administrarea
Î.C. Constanța în administrarea Teatrului de Dramă și Comedie cinematograful 23
August din b-dul T. compus din construcție în suprafață de 352 m.p. și teren în
suprafață de 70 m.p.; schița spațiului unde a funcționat cinematograful se
găsește în anexa adresei (fila 128, dosar tribunal).
Restul imobilului din
str. T. 108 a fost trecut din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului
Popular al Orașului Constanța în administrarea Întreprinderii de Locuințe și
Localuri Constanța - Decizia 1265 din 6 noiembrie 1961, poziția 4 (filele
129-132, dosar tribunal).
Imobilul de la adresa
indicată - fără a se menționa suprafața terenului sau cea a construcției - a
fost inventariat prin H.C.L. nr. 296/2001 ca făcând parte din domeniul privat
al municipiului Constanța.
Prin H.G. nr.
904/2001 s-a atestat domeniul public al Județului Constanța, în inventarul
acestor bunuri (filele 106-108 dosar tribunal) fiind menționate la pozițiile 12
și 13 „ corp Y” și teren aferent „corp Y”, situația juridică actuală fiind dată
de Decretul 111/1951 și decizia nr. 25/23 ianuarie 1975 a Consiliului Popular
al Județului Constanța; este făcută descrierea imobilelor: corp Y clădire S+P+1
în suprafață de 352 m.p. și teren aferent în suprafață de 422 m.p.
Se observă astfel o
contradicție între actul de atestare a domeniului privat al Municipiului
Constanța (H.C.L. nr. 296/2001 și hotărârile următoare) și actele privind
atestarea domeniului public al județului Constanța (H.G. nr. 904/2002).
Apoi, trebuie amintit
că actul de preluare emis în aplicarea Decretului nr. 111/1951 (Sentința civilă
nr. 2853 din 20 iunie 1961) viza preluarea proprietății A. și R. care, conform
contractului de vânzare-cumpărare 2670/1945 viza un imobil format din
construcție și teren de 885 m.p.; oricum, hotărârea judecătorească menționată
era una pur formală în condițiile în care, încă din anul 1958 (conform adresei
25348/2005 a S.P.I.T.V.B.L. Constanța, fila 62 doar 773/2005 al Tribunalului
Constanța) întreg bunul de la nr. 108 str. I.V.S. se afla în administrarea „L.”
și Întreprinderii Cinematografice Constanța.
De asemenea, se
impune a se sublinia că, prin Decizia nr. 25 din 23 ianuarie 1975, Teatrul de
Dramă a primit în administrare construcția proprietate de stat, Cinematograful
„23 August”, în suprafață de 352 m.p. și un teren în suprafață de 70 m.p.
pentru a fi folosit ca depozit deoarece nu mai prezenta garanție din punct de
vedere constructiv (ulterior, cinematograful s-a prăbușit - conform notelor
scrise de pârât, fila 32 dosar curte apel); anexa acestei decizii (depusă în apel
- fila 40 din dosar) cuprinde o schiță a imobilului situat la intersecția
străzilor T. și D.
Analiza acestei
schițe relevă o confuzie a autorităților epocii referitoare la configurația
cinematografului: acesta avea sală, birou, hol și grup sanitar; dintre acestea,
ruina a cuprins dosar sala de proiecție și grupul sanitar, „biroul” și „holul”
existând și în prezent (fiind identificate de expert).
Apoi trebuie
constatat că suprafața construită de 352 m.p. se referea la toate corpurile
clădite (magazin „L.”, „locuințe”, „magazie particulară” plus cinematograful);
de asemenea, suprafața de teren de 422 m.p. reprezintă totalul adunării
suprafeței construită 352 m.p. plus suprafața neconstruită 70 m.p. (total care
se apropie de suprafața cumpărată în 1908 - 423,36 m.p.).
Deși în evidențele
fiscale (adresa nr. 25348/2005), întreg imobilul din b-dul T. nr. 108 figura în
administrarea Întreprinderii Cinematografice Constanța în perioada 1958-1963,
respectiv 1966-1982, cel puțin după data de 12 august 1974 (data închiderii
cinematografului „23 August” - fila 38 dosar curte apel) bunul s-a aflat
exclusiv în folosința Întreprinderii de Locuințe și Localuri Constanța
(ulterior R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat) și niciodată în
folosința Județului Constanța sau a Teatrului Dramatic Constanța.
Această instituție -
care probabil avea trecută în inventar clădirea, inventar care a fost preluat
tale
quale
de Consiliul Județean Constanța la întocmirea documentației pentru
atestarea domeniului public - a solicitat clarificări privind situația
imobilului din str. T., nr. 108 (fila 126 dosar tribunal); lipsa informațiilor
cerute de Teatrul Dramatic se explică prin două împrejurări: Decizia nr.
25/1975 viza întreg imobilul, pe când cinematograful ocupa decât o parte (restul
fiind magazine și locuințe care nu s-au aflat niciodată în administrarea
Întreprinderii Cinematografice) și teatrul nu a folosit niciodată clădirea
drept depozit - de unde și ruina.
Imobilul a fost
permanent încheiat de I.L.L. (carte de imobil - filele 156-158, dosar
773/2005): etajul compartimentat în 5 unități locative unor familii care
locuiau de la date diferite începând cu anul 1950; parterul unor societăți
comerciale (adresa nr. 3796/14 noiembrie 2002 a R.A.E.D.P.P. - fila 50 dosar
773/2005), biroul și holul cinematografului fiind incluse în ceste contracte de
închiriere/asociere; în adresa nr. 3796/2002 s-a identificat și un corp B cu
„intrare din str. D.” parte închiriat unei familii și parte cumpărat de la
numita S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28574 din 29 martie 1997.
De aceea, Curtea
concluzionează (lămurind astfel diferendul care există între Municipiul
Constanța și Consiliul Județean Constanța - pentru care „situația juridică a
imobilului nu a fost clarificată” - adresa nr. 335 din 11 noiembrie 2010 fila
123 dosar tribunal) că întregul imobil face parte din domeniul privat al
Municipiului Constanța, astfel cum a fost identificat prin H.C.L. nr. 296/2001;
aceasta, cu atât mai mult cu cât corp „Y” clădire nu există, iar terenul transmis
în administrarea Teatrului Dramatic Constanța avea o întindere de doar 70 m.p.
Oricum, calitatea de
proprietar (unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001) al imobilului
din Constanța, b-dul T., nr. 108 teren și clădire a fost definitiv stabilită
prin Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța,
irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2664 din 24 aprilie 2008 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
În fața acestor
instanțe s-a pus problema lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Primarul Municipiului Constanța; stabilind soluția de obligare a Primarului la
restituirea în natură a suprafeței de teren de 423,36 m.p. și a ambelor corpuri
de clădire, instanțele a stabilit (indirect, dar indubitabil) că Municipiul Constanța
deține acest imobil și, dată fiind calitatea de persoană îndreptățită și
preluarea abuzivă, s-a eficientizat obligația de restituite în natură.
După expedierea
notificării nr. 4039 din 10 aprilie 2001, petenta B.E. a inițiat un proces
(dosar 1990/2004 al Judecătoriei Constanța) având ca obiect obligarea pârâților
Primarul și Municipiul Constanța de a răspunde solicitării de restituire în
natură.
Prin dispoziția nr.
1022 din 14 martie 2005, Primarul Municipiului Constanța a respins această
cerere, considerând că a fost formulată de o persoană neîndreptățită și care nu
face dovada calității de moștenitor al foștilor proprietari ai imobilului.
La 24 martie 2005
notificanta B.E. a formulat o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
10/2001, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 773/2005, prin
care a solicitat anularea dispoziției nr. 1022 din 14 martie 2005 și
restituirea în natură a imobilului din Constanța, b-dul T. nr. 108.
La 29 aprilie 2005
între B.E. și S.C. „A.” S.A. Constanța a intervenit un „contract de cesiune de
drepturi litigioase” autentificat sub nr. 561 din 29 aprilie 2004 la B.N.P.
C.B. prin care S.C. „A.” S.A. Constanța a cumpărat, contra sumei de 150.000
DOLARI S.U.A. „dreptul de unică moștenitoare” a numitei T.A., „drept ce constă
în dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, b-dul T., nr.
108 compus din teren și construcție în suprafață de 688 m.p. și construcție
P+E”; s-a menționat în contract că drepturile litigioase la care se referă
actul formează obiectul Dosarului nr. 773/2005 aflat pe rolul Tribunalului
Constanța și că, urmare a contractului, S.C. „A.” S.A. preia toate drepturile
și obligațiile cedentei B.E., inclusiv pe plan procesual, cu privire la
imobilul descris.
Situația creată de această
cesiune de drepturi, denumirea contractului, conținutul acestuia, existența
unei notificări și incidența Legii nr. 10/2001 impun anumite clarificări.
În primul rând, deși
contractul 561 din 29 aprilie 2004 este intitulat „de cesiune de drepturi succesorale
litigioase” este evident că: 1) actul nu privește vânzarea unui drept
succesoral și 2) „litigiul” nu privește dezbaterea unei moșteniri, ci
soluționarea unui dosar în care se discuta posibilitatea restituirii în natură
a unui imobil; apoi, deși cedenta a menționat că vinde „dreptul de unică ce
constă în dreptul de proprietate asupra imobilului”, clauzele actului relevă că
acest drept nu exista în patrimoniul înstrăinătoarei, ci urma a se dobândi după
parcurgerea etapelor procedurale în dosarul 773/2005 privind „restituirea în
natură”.
Trebuie astfel
subliniat că actul în discuție nu cuprinde vânzarea unei moșteniri (art.
1.399-1.401 C. civ. - înstrăinarea cu titlu oneros a unei universalități sau a
unei cote parte din universalitatea dobândită de cedent prin succesiune legală
sau testamentară), ci vânzarea unui drept supus unei contestații judiciare,
care ca orice bun patrimonial poate fi înstrăinat.
Astfel, nu se poate
considera că B.E. a vândut o moștenire (nici măcar una constând într-un drept
asupra unui singur bun - ca aplicare a art. 1.399 C. civ. privind specificarea
obiectelor cuprinse în moștenire), căci ceea ce s-a intenționat a fost
tranzacționarea unui drept litigios - drept de a obține restituirea în natură a
unui imobil în baza Legii nr. 10/2001.
Că acesta este
obiectul contractului reiese din clauzele finale ale actului ce relevă
caracterul aleatoriu al contractului în care cesionarul declară că nu are nicio
pretenție în cazul în care nu ar reuși să obțină restituirea în natură a
imobilului, după cum cedenta declară că va primi restul de 1/3 din preț doar în
situația restituirii în întregime.
Or, cum această
vânzare viza șansele câștigării/pierderii procesului din Dosarul nr. 773/2005
al Tribunalului Constanța - căci niciuna dintre părți nu garanta executarea
obligației asumate în funcție de soluția admiterii acțiunii - dreptul dobândit
de S.C. „A.” S.A. nu era un drept real, ci un drept de creanță; mai mult,
această creanță nu viza un drept litigios cu referire la un drept real de
proprietate (în ciuda mențiunilor cedentei că dreptul viza proprietatea unui
imobil) ci dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001
(care includ și măsuri reparatorii în echivalent, deși concesionarul era
interesat doar de restituirea în natură).
Aceasta chiar dacă
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea (până la apariția Legii nr. 1
la 3 februarie 2009) că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără
titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe
care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de
restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Deși s-ar putea crede
că, prin acest, text legiuitorul a intenționat recunoașterea explicită și
retroactivă a vechiului drept al persoanei de la care bunul ar fi fost preluat
fără titlu, totuși înțelesul complet al normei nu poate reieși decât din
interpretarea textului văzut în ansamblul său (cu referire la exercițiul
dreptului) în contextul întregii legi privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prin
considerarea conținutului juridic al dreptului de proprietate.
Astfel, art. 2 alin.
(2) din Legea nr. 10/2001 condiționează exercițiul vechiului drept de
proprietate de primirea unei decizii/hotărâri de restituire (în natură - textul
nu conține această completare dar întreaga construcție nu ar avea sens în lipsa
restitutio în integrum).
De asemenea, art. 26
alin. (4) stipulează că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a
restituirii în natura a imobilului face dovada proprietarii persoanei
îndreptățite asupra acestuia; or, dacă art. 2 alin. (2) ar fi fost suficient
pentru recunoașterea calității de proprietar, norma citată ar fi fost inutilă,
în condițiile în care persoana îndreptățită s-ar fi legitimat ca titular al
bunului prin simpla dovadă a calității de persoană de la care s-a preluat fără
titlu sau de moștenitor al acesteia.
În condițiile în
care, întreaga construcție a Legii nr. 10/2001 este întemeiată pe deținerea
imobilelor preluate abuziv de către o persoană în sarcina căreia se stabilea
obligația de a acorda măsuri reparatorii, este evident că, până la finalizarea
procedurilor (administrative și, eventual, judiciare) prevăzute de acest act
normativ. persoana îndreptățită nu se poate bucura de niciunul dintre
atributele proprietății „recunoscute” prin efectul art. 2 alin. (2).
Dreptul de
proprietate este un drept subiectiv - care dă expresia apropierii unui bun -
drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de
acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu
respectarea legislației existente.
Conținutul juridic al
dreptului de proprietate este determinat de art. 480 C. civ., prin enumerarea
atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i culege fructele
și dreptul de a dispune de bun.
Atributele enunțate
conturează ansamblul prerogativelor care aparțin titularului dreptului de
proprietate asupra unui bun, punct de vedere din care se poate afirma că dreptul
de proprietate este un drept total.
Dreptul de dispoziție
- jus abutendi - reprezintă acea facultate conferită de lege proprietarului de
a înstrăina bunul, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor
persoane (dispoziție juridică) sau de a dispune de substanța bunului (a-l
transforma, consuma, distruge) cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Deoarece dreptul de
dispoziție reprezintă atributul esențial al proprietății, se consideră că, în
fapt, rezumă celelalte două prerogative; lipsa facultății de dispoziție
semnifică însăși lipsirea de proprietate (motiv pentru care cazurile în care
dreptul de dispoziție este limitat trebuie prevăzute expres de lege, mai ales
în contextul garantării constituționale a proprietății).
Cum, prin ipoteză,
notificanții sunt lipsiți de folosința imobilului, iar dreptul de dispoziție îl
primesc abia la finalizarea procedurii bazate pe Legea nr. 10/2001, reiese că
recunoașterea din art. 2 alin. (2) este una pur declarativă (și contradictorie,
de unde și soluția îndepărtării textului comentat prin Legea nr. 1/2009), care
nu poate fi interpretată decât ca o modalitate de recunoaștere a calității de
persoană îndreptățită (pentru care, oricum, există art. 3 și 4 din Lege).
De aceea, concluzia
analizei contractului autentificat sub nr. 561 la 29 aprilie 2005 este aceea
că S.C. „A.” S.A. nu a primit un drept asupra unui bun imobil (despre primirea
unui bun în materialitatea lui neputând fi vorba), ci un drept de creanță care
nu este strâns legat de persoana transmițătorului dreptului de a beneficia de
măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aceasta pentru că, în
aplicarea principiului nemo ad alium transfere potest quam ipse habet, S.C.
„A.” S.A. nu putea primi decât dreptul creat lui B.E. prin formularea
notificării: dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001
pentru imobilul din Constanța, b-dul T., nr. 108, iar nu și detenția/posesia
bunului (care oricum era închiriat unor persoane fizice și societăți
comerciale) și, cu atât mai puțin, dreptul de proprietate.
Proprietatea asupra
terenului format din 423,36 m.p. și construcțiile corp A și corp B de la adresa
menționată s-a recunoscut reclamantei S.C. „A.” S.A. prin Sentința civilă nr.
866 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia nr.
2664 din 24 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; hotărârea de
restituire în natură a fost pusă în executare, după ce a rămas definitivă prin
Decizia 87/C din 7 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, prin procesul-verbal
nr. 455 din 31 mai 2007 al B.E.J. A.D.V. și G.A.M. (pag. 165, dosar tribunal)
S.C. „A.” S.A. fiind pusă în posesie cu privire la bun menționându-se că
imobilul are un teren de 423,36 (fila 165, dosar tribunal).
Cu toate acestea,
deși cunoștea situația juridică exactă a bunului la momentul achiziționării
drepturilor litigioase, prin cererea nr. 59732 din 18 mai 2005 (filele 167-170,
dosar tribunal), reclamanta a solicitat și - în mod cel puțin curios - a
obținut înscrierea sa ca proprietar al unui teren de 688 m.p., menționându-se
data dobândirii 29 aprilie 2005 (data contractului de cesiune), organul fiscal
atestând, prin adresa R-G 26107 din 4 iunie 2007, că înregistrarea fiscală s-a
făcut în baza contractului 561/2005 de la B.E. (deși transmițătoarea nu a fost
niciodată înscrisă cu această proprietate).
Imobilul din str. T.,
nr. 108 a fost identificat de un expert tehnic imobiliar care a stabilit că,
întreg terenul avea o întindere de 674 m.p. (conform unor măsurători cadastrale
din iunie 2009 lipsă de la dosar) perimetru în care expertul a „identificat” o
suprafață de 251 m.p. pe care S.C. „A.” S.A. a poziționat-o în colțul nordic al
terenului (deși nu prezintă absolut nici un criteriu pentru acest demers; cum
suprafața restituită nu a fost niciodată identificată surplusul de teren se
putea găsi - la fel de bine - sub construcție, spre exemplu).
Concluzia acestei
expuneri a istoricului juridic și fiscal a bunului în discuție este aceea că,
până la realizarea executării silite la 31 mai 2007, S.C. „A.” S.A. (și nici
B.E. înaintea ei) nu avea posesia bunului; oricum și procesul-verbal 455 din 31
mai 2007 este unul formal, în condițiile în care cvasimajoritatea spațiilor
erau ocupate de chiriași - se poate totuși admite că, pentru clădiri a creat în
favoarea reclamantei o posesie corpore alieno.
Pentru „surplusul” de
teren la data realizării executării silite (în nici un caz la data
înregistrării fiscale din 18 mai 2005, care era o evidență formală, oricum
greșită din punct de vedere al efectelor contractului 561/2005, căci
dobânditorul drepturilor litigioase nu avea detenția materială) s-ar fi putut
crea posesie de rea-credință pentru S.C. „A.” S.A. care, fiind proprietar pe
423,36 m.p., se consideră proprietar pe 674 m.p. în lipsa oricărui act care să
privească această diferență (de unde și reaua-credință).
Cererea de constatare
a uzucapiunii a acestui terenul de 251 m.p. este neîntemeiată din două
perspective.
După cum s-a arătat
anterior, înscrisurile administrate în instanță (filele 92-99 dosar tribunal)
relevă că numitul D.A. era proprietarul nu numai al lotului 2 careul 188 (T.
108) ci și al lotului 1 într-un perimetru de aproximativ 850-880 m.p. de la
intersecția străzilor C., D. și I.B.; de aceea, s-a putut înscrie în anul 1941
proprietatea acestei persoane pentru imobilul din C. nr. 122 cu terenul de 540
m.p. (față de 423,36 m.p. cât rezultă din catul de cumpărare din 1908); mai
mult, din cartea funciară reiese că, deși proprietar în C., nr. 112, numitul
D.A. avea domiciliul în str. I.B. nr. 1 (adică lotul alăturat).
Această situație -
împreună cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2670 la 29
octombrie 1945 (fila 177, dosar 773/2005 al Tribunalului Constanța) în care se
vorbea despre proprietatea lui D.A. asupra terenului de 885 m.p. - a permis
concluzia că, în realitate, această persoană era proprietar (și nu posesor) pe
ambele loturi de la întâlnirea celor trei străzi menționate.
În aceste condiții,
în temeiul Legii nr. 10/2001, S.C. „A.” S.A. trebuia să urmărească restituirea
întregului imobil liber din b-dul T., nr. 108, chiar dacă titlul produs pentru
susținerea notificării viza dobândirea de către autor doar a unei suprafețe de
423,36 m.p.
Or, deși notificarea
nr. 4039 din 10 aprilie 2001 (fila 25, dosar 773/2005) privea retrocedarea
imobilului din b-dul T. nr. 108, fără limitarea la o anume suprafață (este
drept că titlul de proprietate anexat se referea la suprafața de 423,36 m.p.)
iar contestația împotriva dispoziției 1022 din 14 martie 2005 făcea aceeași
trimitere generică la imobil, identificat doar prin adresă, S.C. „A.” S.A. s-a
mulțumit cu soluția rezultând din Sentința civilă nr. 866 din 17 aprilie 2006 a
Tribunalului Constanța prin care a primit doar 423,36 m.p. din teren.
Aceasta, cu toate că,
prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 561/2005 se făcea vorbire
despre un teren de 688 m.p. plus construcții; or, știind care este configurația
terenului, S.C. „A.” S.A. nu a apelat Sentința civilă nr. 866/2005; oricum,
această hotărâre - menținută de instanțele superioare - are un viciu esențial
în sensul că bunul nu a fost niciodată identificat printr-o expertiză tehnică
imobiliară, tribunalul mulțumindu-se să preia din actul de vânzare din 26
august 1908 întinderea terenului și, din adresa nr. 3796 din 14 noiembrie 2002
(filele 50 -51 dosar 773/2005), configurația construcțiilor în corpurile A și
B.
Deși considerentele
Sentinței civile nr. 866 din 17 aprilie 2005 a Tribunalului Constanța nu sunt
lămuritoare referitor la identificarea imobilului (care ar fi trebuit, cel
puțin, să conțină întinderea totală, vecinătăți, poziționare construcții pe
teren și, doar după identificare să se lămurească situația juridică - logica
elementară impunând întâi individualizarea bunului și apoi stabilirea situației
bunului astfel identificat), instanța considerând suficiente detaliile din
cartea funciară și referatul comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nr.
26555 din 24 februarie 2005 - filele 21-23 - care face trimitere la adresa 3796
din 14 noiembrie 2002 a R.A.E.D.P.P.), a dispus restituirea doar a unei părți
de teren.
Reclamanta - care
pretinde că a concesionat dreptul ce ar fi vizat un teren de 688 m.p. - nu a
declarat apel împotriva soluției de admitere în parte a cererii de restituire
în natură (este just că în dispozitivul Sentinței civile nr. 866/2005 nu se
inserează o astfel de soluție de admitere în parte; oricum realitatea putea
produce și surpriza ca hotărârea de admitere pentru 432,36 m.p. să fie peste
situația faptică, terenul putând fi și mai mic decât suprafața acordată, nu
doar mai mare).
Soluția astfel
definitivată o împiedică pe reclamantă să mai solicite - în baza dreptului
comun - reconstituirea dreptului său, care poate fi obținută numai în baza
Legii nr. 10/2001, în condițiile în care întregul imobil lotul 1, careul 188
(careu vechi Ba - în actul din 1908 apărea careul B, lot 8) situat în str.
I.B., nr. 1; lotul 2, careul 188 (vechi Ba) situat în str. C., nr. 112. a fost
preluat abuziv - ipoteza fiind oarecum similară acțiunii în revendicare
introdusă după apariția Legii nr. 10/2001.
Concluzia anterioară
reiese din aplicarea prin analogie a soluției impuse de Deciziile nr. LIII/2007
și nr. XXXIII/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție date în recursuri
în interesul legii și care stabilesc că în raportul dintre Legea nr. 10/2001 ce
constituie legea specială în materia imobilelor preluate abuziv și Legea nr.
33/1994, respectiv dispozițiile Codului civil, se aplică întotdeauna Legea nr.
10/2001.
Instanța supremă a
subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile
Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest
act normativ și aplicarea dreptului comun (în materia uzucapiunii spre exemplu,
respectiv dispozițiile art. 1846 și urm. C. civ.); astfel, problema opțiunii
între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea
dreptului comun care ar conduce la dobândirea unui imobil prelat abuziv
(revendicare, prescripție achizitivă - C. civ.; acțiune în retrocedare
prevăzută de art. 34 din Legea nr. 33/1994 ș.a.) a fost rezolvată de instanța
supremă, care a statuat în termeni clari și neechivoci că o asemenea opțiune
este exclusă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea
imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor
reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă orice acțiune
întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Astfel, Legea nr.
10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul
ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să
diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,
subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu
caracter special; pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o
procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni
menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu
imobilele preluate abuziv de stat.
De aceea, Legea nr.
10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.
213/1998, constituie singurul temei de retrocedare imobilelor preluate de stat,
cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Persoana care, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului
preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale (sau nu le-a
obținut - precum reclamanta din prezenta cauză) pierde nu doar dreptul de a mai
solicita restituirea bunului, ci pierde însuși dreptul de proprietate asupra
bunului; această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. (1) și
(3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele care nu se restituie
persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând
fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașilor.
Pierderea dreptului
de proprietate prin respingerea - administrativă sau judiciară - a cererii de
restituire (ca și expirarea termenului de formulare notificării), face ca
titularul acțiunii în redobândire (oricum s-ar numi aceasta), întemeiată pe
dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă,
respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării cererii.
În prezent, prin
Legea nr. 1/2009, s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un
text de principiu, care să prevadă in terminis răspunsul la problema opțiunii
între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun și cea
întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a legii
speciale reparatorii.
Astfel, potrivit art.
46 alin. (4), nou introdus prin Legea nr. 1/2009, persoana îndreptățită are
obligația de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după
intrarea în vigoare a acesteia; prevederile legii speciale se aplică cu
prioritate.
Prin introducerea
acestei reglementări, se consacră legislativ soluția oferită, de altfel, și de
instanța supremă prin decizia în interesul legii supusă prezentei analize,
potrivit căreia, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cel
care se consideră îndreptățit la restituirea unui imobil preluat abuziv în
perioada de referință a legii speciale trebuie să urmeze calea prevăzută de
legea specială reparatorie, fără a putea solicita revendicarea bunului pe calea
dreptului comun, al art. 480-481 C. civ.
De aceea, în
concursul dintre legea specială reparatorie - Legea nr. 10/2001 - și dreptul
comun în materia restituirii/retrocedării primează, întotdeauna și fără nicio
excepție, legea specială.
Aceasta înseamnă că,
după soluția parțială de restituire în natură, acceptată (culpabil - în opinia
Curții) de reclamanta S.C. „A.” S.A., aceasta nu mai poate folosi instituția
prescripției achizitive (instituție oricum inadmisibilă căci probele au relevat
calitatea de proprietar a lui D.A. și nu doar de posesor) pentru partea de
teren neretrocedată.
Chiar dacă, prin
absurd, (pentru că, fiind o preluare abuzivă, în întregime, nu se pot distinge
regimuri juridice diferite pentru suprafețe diferite) s-ar putea considera că
terenul de 251 m.p. ar fi fost preluat de la unul dintre autorii reclamantei în
persoana căuia s-ar fi împlinit termenul de prescripție achizitivă (instituție
care, presupunând trecerea unei perioade de timp, nu putea viza decât pe D.A.,
T.A. decedând în anul 1922, deci la doar 14 ani de la cumpărarea lotului 8 din
careul B), condițiile uzucapiunii nu sunt - și nu au fost niciodată -
îndeplinite în persoana reclamantei și a autorilor acesteia (reclamantă care,
din motive lesne de înțeles, nu a putut preciza, în apel sau concluziile pe
fond, care dintre autori - D.A., A.A., E.D.A. - s-ar fi bucurat de împlinirea
termenului de 30 de ani).
Curtea a reținut că
uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de
proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul
și condițiile prevăzute de lege și că cerința esențială a uzucapiunii este
existența unei posesii.
Art. 1847 C. civ.
învederează că posesia poate conduce la dobândire numai dacă a fost exercitată
în mod util, adică fără a fi afectată de vreun viciu; conform art. 1890 C.
civ., toate acțiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce
invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu sau fără să i
se poată opune reaua-credință.
Deși art. 1846 alin.
(2) C. civ. definește posesia drept „deținerea unui lucru sau folosirea de un
drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”,
totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt
a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o
exteriorizare a atributelor unui drept real.
Pentru a se produce
efectele prevăzute de lege nu este necesară existența numai a elementelor
constitutive ale posesiei, ci și întrunirea anumitor calități (condiții de
eficacitate) de natură să caracterizeze o posesie utilă.
Interpretarea art.
1847 C. civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a căror
constatare ar face ca să nu „se poată prescrie” anume: discontinuitatea,
violența, clandestinitatea și echivocul.
Posesia este
discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe
anormale; posesia este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin
violență; posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de
adversarul său încât acesta este nu este în stare de a putea să o cunoască;
posesia este echivocă în acea situație în care nu este sigură nici existența,
dar nici lipsa, elementului psihologic, anume voința