ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1721/ D din

21 septembrie 2010, Tribunalul Satu - Mare a respins excepțiile de netimbrare,

autorității de lucru judecat, prematurității, inadmisibilității cererii, precum

și excepția privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acțiunii

de revendicare imobiliară, a respins cererea de suspendare a judecății în

temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 3889/296/2010

al Tribunalului Satu-Mare, a admis acțiunea reclamantei P.G.C.C. împotriva

pârâtei P.O.R. CRUCIȘOR, a obligat pârâta să lase, reclamantei, în deplină

proprietate, imobilele înscrise în C.F. nr. 74 Crucișor, sub nr. top. 621, în

natură, biserică și teren în suprafață de 881 m.p., situate în com. Crucișor,

jud. Satu Mare, a respins cererea reconvențională privind rectificarea

înscrierilor din C.F. nr. 74 Crucișor, în sensul radierii titlului juridic de

posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea

reclamantei-pârâte.

În fapt, s-a reținut că, potrivit

extrasului C.F. nr. 74 Crucișor, nr. cad. 621, reclamanta este proprietarul

tabular al imobilului în litigiu, biserică și teren, în suprafață totală de 881

m.p., conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic de posesiune faptică.

Înscrierea nu a fost radiată,

modificată ori rectificată de-a lungul întregii perioade în care pârâta a

invocat posesia sa utilă asupra imobilului în litigiu.

Spre deosebire de titlul juridic

conferit printr-un alt mod translativ de proprietate și înscris în cartea

funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada deplină și absolută, în condițiile

legislative existente la data intabulării, anul 1906, a unui drept real

principal imobiliar. În schimb, acest titlu juridic se bucura de o ocrotire

egală în privința titularului său în ce privește asigurarea și garantarea

exercitării posesiei, în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor

conferite de o înscriere în cartea funciară.

În ce privește cererea

reconvențională ce are ca obiect rectificarea înscrierii de sub poziția nr. B.1

din C.F. nr. 74 Crucișor, nr. cad. 621, în sensul radierii dreptului de

proprietate al reclamantei, raportat la data inițierii litigiului de față, prima

instanță a reținut că, în speță, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.

34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit acestei norme juridice,

rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze

legale distincte, însă, în toate aceste situații, prevederea legală impune ca,

în prealabil, „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat

împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară.

S-a reținut că nu s-a făcut dovada

pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi

constatat aspectele invocate de către pârâta-reclamantă, astfel încât instanța

a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

De altfel, cerința de mai sus este

cuprinsă și în art. 35 – art. 36 din Decretul - Lege nr. 115/1938, ca act

normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de

către pârâta-reclamantă în acest moment a existenței vreuneia dintre ipotezele

reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanța a apreciat

că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi

temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o

astfel de acțiune.

Prin decizia civilă nr. 97/ A din 05

aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat în

parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor hotărârii, a respins,

ca nefondat, apelul pârâtei, a obligat pârâtă să plătească părții apelante

reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată în apel.

S-a reținut că reclamanta este

proprietar tabular al imobilului în litigiu conform încheierii nr. 4481/1906,

cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiat,

modificat ori rectificat.

În aceste condiții de fapt și de

drept, s-au apreciat, ca neîntemeiate, criticile pârâtei, în sensul că

reclamanta nu ar avea interes și nici calitate procesuală în promovarea acțiunii

pendinte.

Fiind proprietar tabular, reclamanta

ar fi trebuit să se bucure de asigurarea și garantarea exercitării posesiunii,

în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de înscrierea în

cartea funciară, astfel că, din acest punct de vedere, sunt dovedite condițiile

acțiunii civile, respectiv interesul și calitatea procesuală.

Au fost apreciate, ca nefondate,

criticile pârâtului, în sensul că instanța de fond nu a disjuns soluționarea

acțiunii introductive de cererea reconvențională, pentru ca mai apoi să se

poată pronunța asupra cererii de suspendare a pricinii inițiale. Au fost avute

în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările

ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenței

unei hotărâri judecătorești irevocabile. S-a apreciat astfel că acțiunea în

revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la

soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvențional.

Au fost apreciate, ca neîntemeiate,

criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată

samavolnic, întrucât este de notorietate faptul că, cultul greco-catolic a fost

desființat, pierzând astfel și dreptul de proprietate prin efectul legii, Decretul

nr. 358/1948. Nu se poate vorbi de o trecere a credincioșilor greco-catolici la

cultul ortodox în mod voluntar, liber consimțit, trecerea ce a avut loc s-a

făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco-catolic în baza

Decretului nr. 358/1948.

Este adevărat că, în baza art. 2 alin.

(1) și (2) din Decretul nr. 358/1948, o parte din averea mobilă și imobilă a

cultului greco-catolic, revenea statului, iar lăcașurile de cult și casele

parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe, prin hotărâre a comisiei

interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre,

nedovedind faptul că imobilul în litigiu i-ar fi fost atribuit printr-o astfel

de hotărâre, în condițiile actului normativ mai sus arătat.

Prin Decretul - Lege nr. 9/1989 a

fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior, prin Decretul - Lege nr. 126/1990,

a fost recunoscut oficial cultul greco-catolic, precizându-se la art. 2 că

bunurile ce au aparținut B.R.U.R., care au fost preluate de stat, și deci de B.O.R.,

se restituie în starea lor actuală, B.R.U.R.

Art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege

nr. 126/1990 a stabilit că situația juridică a lăcașurilor de cult, caselor

parohiale ce au aparținut B.R.U.R., preluate de Biserica Ortodoxă, urmează să

fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată

având deschisă calea acțiunii în justiție.

În cauză, nu s-a făcut dovada

constituirii comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr.

126/1990, și nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că

nu s-a parcurs o procedură prealabilă și, în consecință, acțiunea din acest

punct de vedere ar fi inadmisibilă, ar însemna încălcarea liberului acces la un

tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din

C.E.D.O.

Referitor la faptul că reclamanta nu

ar fi dovedit numărul credincioșilor care aparțin cultului greco-catolic, s-a

apreciat că și acest aspect este neîntemeiat față de obiectul acțiunii,

respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea

neputând fi pusă în discuție în baza criteriilor numerice prin cantitate.

În mod corect, instanța de fond a

respins excepția uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acțiunii

în revendicare a reclamantei. Pentru a putea fi invocată o astfel de excepție,

este necesar a fi îndeplinite toate condițiile legale aplicabile posesiei

utile.

Or, deposedarea proprietarului de

carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce

a desființat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel

exercitată nu a mai avut un caracter netulburat și nici sub nume de proprietar,

nefiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii.

Împotriva deciziei instanței de apel

a formulat cerere de recurs la data de 23 mai 2011, pârâta P.O.R. CRUCIȘOR,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanțele fondului nu au soluționat

cererea de suspendare a judecății în mod efectiv, cu respectarea dreptului

părții la un proces echitabil. Deși prin cererea de apel au fost atacate toate

încheierile de ședință, inclusiv cea de respingere a cererii de suspendare, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, aspect care atrage casarea cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța, în baza rolului activ, raportat

la dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, trebuia să disjungă

soluționarea acțiunii introductive, de cererea reconvențională, urmând ca, ulterior,

să procedeze la suspendarea pricinii inițiale până la obținerea unei hotărâri judecătorești

irevocabile.

În privința cererii reconvenționale,

s-a susținut că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe

deplin stabilită.

Interesul legitim în promovarea acțiunii

introductive trebuia dovedit punctual pentru localitatea Crucișor, respectiv că

exista o vătămare reală a libertății cultelor pentru persoanele care au fost

împiedicate să se înscrie în cultul greco-catolic. Simpla invocare a unor fapte

istorice, fără puterea dovezii juridice în conturarea exactă a stării de fapt, nu

poate fundamenta admiterea acțiunii reclamantei.

Cum starea de fapt nu a fost pe

deplin stabilită, se impune casarea cu trimitere, cu atât mai mult cu cât prin încheierile

de ședință, în susținerea cererii reconvenționale, instanța de judecată a

încuviințat inițial depunerea de către pârâtă a tuturor actelor care au stat la

baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei. Ulterior, în absența

reprezentantului pârâtei, s-a revenit asupra încuviințării, fără ca acest

aspect să fie discutat în contradictoriu de către părți, aspect care pune sub

semnul întrebării respectarea dreptului la apărare al pârâtei.

Înscrierile din anul 1906, deși s-au

realizat în baza unor dispoziții legale abrogate, instanța de judecată la

raportează tot la Legea nr. 7/1996, republicată, reținând în mod greșit că

acesta reprezintă o certificare a titularului posesiei. Dacă se acordă efect

juridic posesiunii faptice care nu corespunde legii în vigoare, înlăturându-se

implicit și efectele uzucapiunii, pentru egalitate de arme în procesul civil,

instanța de judecată trebuia să rețină și lipsa interesului legitim, în sensul

că nu se pot înlătura dispozițiile legale în vigoare la data deposedării,

Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948.

Imposibilitatea constituirii

cultului greco-catolic, în condițiile existentei unor dispoziții legale care

garantau libertatea cultelor, trebuia dovedită pentru justificarea interesului

legitim.

În mod nelegal instanța de apel a

arătat că nu are relevanță numărul credincioșilor, deși reclamanta trebuia să

dovedească numărul credincioșilor care, din motive mai presus de voința lor nu

au mai putut să se constituie în cultul greco-catolic. Trebuia să se dovedească

deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior

anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, pentru că numai astfel

exista un interes legitim în promovarea acțiunii, văzând totodată și angajamentele

Bisericii catolice conform cărora în zonele unde credincioșii sunt preponderent

ortodocși nu se va insista la măsura restitutio in integrum.

Reclamanta trebuia să dovedească în

mod efectiv calitatea procesuală, interesul legitim, prejudiciul real suferit,

imposibilitatea includerii forțate a credincioșilor greco-catolici între cei

ortodocși ar fi adus un argument în plus acțiunii reclamantei. Cât timp credincioșii

nu reclamă o încălcare a dreptului lor, reclamanta nu are interes să o invoce.

Instanța de apel revine la procedura

reglementată de legi speciale, deși admite acțiunea de drept comun, reținând că

în cauză nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze

diferendele, dar cum starea de fapt nu a fost clar stabilită, nu există

certitudinea că părțile au făcut sau nu demersuri pentru constituirea comisiei

mixte. Prin Decretul - Lege nr. 126/1990 s-a creat oportunitatea ca acest cult

să preia bunurile pe care le-a stăpânit, specificându-se exact modalitatea de

retrocedare, respectiv crearea unor comisii mixte, prin hotărâre de Guvern, din

reprezentanți ai celor două culte. Reclamanta nu a făcut dovada demersurilor

concrete efectuate în acest sens, acțiunea introductivă de instanță devenind

astfel nelegală.

Atât Legea nr. 10/2001, prin art. 8 alin.

(2), cât și Legea nr. 247/2005 se referă la o procedură specială de restituire,

pe care însă reclamanta a ignorat-o.

În concluzie, s-a susținut că nu s-a

stabilit pe deplin starea de fapt, nu s-a răspuns pertinent cererii de

suspendare a cursului judecății, nu s-a pronunțat asupra excepției uzucapiunii

și acțiunii reconvențională.

Recursul va fi admis pentru

considerentele ce urmează:

Nu poate fi primită critica

referitoare la pretinsa nesoluționare a cererii de suspendare a judecății,

întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidență că o

astfel de analiză instanța a realizat, aceasta având în vedere, în contextul

circumstanțelor cauzei pendinte, necontestate, dispozițiile art. 34 din Legea nr.

7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta

reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești

irevocabile.

S-a apreciat astfel judicios că, de

principiu, acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi

temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant

reconvențional.

În ce privește criticile referitoare

la fondul raportului juridic litigios, împrejurarea că în mod nelegal nu s-a

avut în vedere numărul credincioșilor, că trebuia să se dovedească deposedarea

forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior anului 1990,

revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea

acțiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze

diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte,

consecințele acestor neregularități sub aspectul legitimității accesului la instanță,

invocarea existenței unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta

ar fi ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susținerea recurentei referitoare

la neclarificarea deplină a situației de fapt, premisă a controlului de

legalitate, este întemeiată.

În drept, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Constatarea faptelor, așa cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul

instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă

claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar,

obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre

garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În acest scop, judecătorii fondului

au îndatorirea, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părților să prezinte

explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le

consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Important de reținut este faptul că,

prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța de judecată

cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a aparținut P.G.C.C., cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar dacă cererea reclamantei se

întemeiază pe dispozițiile de drept comun, având în vedere obiectul acesteia,

solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult, nu pot fi ignorate prevederile

Decretului - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R.,

prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de

stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, acestea distingând între două

situații foarte clar enunțate: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul

statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b)

situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru

care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Într-un astfel de context normativ,

era necesar ca instanțele anterioare să se pronunțe explicit, cu precădere,

dacă litigiul pendinte, prin pretenția concretă formulată, pune sau nu problema

raportului lege generală, lege specială, cu toate consecințele ce decurg

dintr-o astfel de abordare.

În ipoteza admiterii existenței unei

reglementări cu caracter special, instanța fondului este chemată să dea

eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care

deține bunul, situație în care se impune suplimentarea probatoriului pentru

obținerea de date relevante sub acest aspect.

Instanța de apel va trebui să răspundă

în mod explicit dacă procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul -

Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată,

respectiv finalizată, întrucât intervenția instanței de judecată a fost strict

reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea

comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în

cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”.

De principiu, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este chemată să analizeze în

fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin

emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu

împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie

clarificate pe deplin și printr-o intervenție activă a instanței,

circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, convocarea comisiei, adoptarea

sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existența sau

nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității constituirii comisiei

etc., cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenței unei

reglementări speciale, instanța nu va mai putea ieși din limitele impuse de

cadrul normativ special. În această ultimă ipoteză, instanța va fi obligată să

respecte opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze într-o anumită

modalitate situația imobilelor cu o anumită afectațiune - lăcașuri de cult, acesteia

nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

În condițiile în care legiuitorul nu

explicitează sintagma „potrivit dreptului comun”, instanța de judecată este

obligată să stabilească semnificația normei legale incidente (posibilitatea

formulării oricărei acțiuni în justiție, la alegerea titularului dreptului

subiectiv pretins, prin care acesta înțelege să-și valorifice dreptul, cercetându-se,

pe cale prejudicială, modalitatea de deposedare a reclamantului de bunul său,

ori o acțiune personală în retrocedare cu caracter special).

În egală măsură, instanța de apel va

trebui să se pronunțe și dacă Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificat prin

Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce privește

lăcașurile de cult, prin comparație cu conținutul altor acte normative care au

instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de

acordare a măsurilor reparatorii, precum și modul de sesizare a instanței de

judecată de către persoana îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării

acțiunii în justiție (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000,

O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc.).

Trimiterea la dreptul comun pe care

o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de

acces la instanță, ci are și semnificația aplicării, în cadrul acțiunii în

justiție, a anumitor reguli de drept substanțial, pe care instanța fondului este

obligată să le identifice (rezolvând astfel și eventuala problemă a raportului

lege generală-lege specială) și să le aplice, într-un context probator adecvat.

În privința cererii reconvenționale,

s-a susținut cu deplin temei că nu au fost administrate probe, starea de fapt

nefiind astfel pe deplin stabilită.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia și

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta P.O.R.

Crucișor împotriva deciziei nr. 97/ A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2012.