ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1721/ D din 21 septembrie 2010, Tribunalul Satu - Mare a respins excepțiile de netimbrare, autorității de lucru judecat, prematurității, inadmisibilității cererii, precum și excepția privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acțiunii de revendicare imobiliară, a respins cererea de suspendare a judecății în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. 3889/296/2010 al Tribunalului Satu-Mare, a admis acțiunea reclamantei P.G.C.C. împotriva pârâtei P.O.R. CRUCIȘOR, a obligat pârâta să lase, reclamantei, în deplină proprietate, imobilele înscrise în C.F. nr. 74 Crucișor, sub nr. top.

621, în natură, biserică și teren în suprafață de 881 m.p., situate în com. Crucișor, jud. Satu Mare, a respins cererea reconvențională privind rectificarea înscrierilor din C.F. nr. 74 Crucișor, în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte. În fapt, s-a reținut că, potrivit extrasului C.F. nr. 74 Crucișor, nr. cad. 621, reclamanta este proprietarul tabular al imobilului în litigiu, biserică și teren, în suprafață totală de 881 m.p., conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic de posesiune faptică. Înscrierea nu a fost radiată, modificată ori rectificată de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului în litigiu.

Spre deosebire de titlul juridic conferit printr-un alt mod translativ de proprietate și înscris în cartea funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada deplină și absolută, în condițiile legislative existente la data intabulării, anul 1906, a unui drept real principal imobiliar. În schimb, acest titlu juridic se bucura de o ocrotire egală în privința titularului său în ce privește asigurarea și garantarea exercitării posesiei, în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de o înscriere în cartea funciară. În ce privește cererea reconvențională ce are ca obiect rectificarea înscrierii de sub poziția nr. B.1 din C.F. nr. 74 Crucișor, nr. cad. 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data inițierii litigiului de față, prima instanță a reținut că, în speță, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă, în toate aceste situații, prevederea legală impune ca, în prealabil, „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară. S-a reținut că nu s-a făcut dovada pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta-reclamantă, astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

De altfel, cerința de mai sus este cuprinsă și în art. 35 – art. 36 din Decretul - Lege nr. 115/1938, ca act normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta-reclamantă în acest moment a existenței vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acțiune. Prin decizia civilă nr. 97/ A din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor hotărârii, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a obligat pârâtă să plătească părții apelante reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată în apel.

S-a reținut că reclamanta este proprietar tabular al imobilului în litigiu conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiat, modificat ori rectificat. În aceste condiții de fapt și de drept, s-au apreciat, ca neîntemeiate, criticile pârâtei, în sensul că reclamanta nu ar avea interes și nici calitate procesuală în promovarea acțiunii pendinte. Fiind proprietar tabular, reclamanta ar fi trebuit să se bucure de asigurarea și garantarea exercitării posesiunii, în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de înscrierea în cartea funciară, astfel că, din acest punct de vedere, sunt dovedite condițiile acțiunii civile, respectiv interesul și calitatea procesuală.

Au fost apreciate, ca nefondate, criticile pârâtului, în sensul că instanța de fond nu a disjuns soluționarea acțiunii introductive de cererea reconvențională, pentru ca mai apoi să se poată pronunța asupra cererii de suspendare a pricinii inițiale. Au fost avute în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile. S-a apreciat astfel că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvențional. Au fost apreciate, ca neîntemeiate, criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic, întrucât este de notorietate faptul că, cultul greco-catolic a fost desființat, pierzând astfel și dreptul de proprietate prin efectul legii, Decretul nr. 358/1948.

Nu se poate vorbi de o trecere a credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimțit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco-catolic în baza Decretului nr. 358/1948. Este adevărat că, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 358/1948, o parte din averea mobilă și imobilă a cultului greco-catolic, revenea statului, iar lăcașurile de cult și casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe, prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul în litigiu i-ar fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condițiile actului normativ mai sus arătat.

Prin Decretul - Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior, prin Decretul - Lege nr. 126/1990, a fost recunoscut oficial cultul greco-catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparținut B.R.U.R., care au fost preluate de stat, și deci de B.O.R., se restituie în starea lor actuală, B.R.U.R. Art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 a stabilit că situația juridică a lăcașurilor de cult, caselor parohiale ce au aparținut B.R.U.R., preluate de Biserica Ortodoxă, urmează să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acțiunii în justiție.

În cauză, nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, și nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă și, în consecință, acțiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă, ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din C.E.D.O. Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioșilor care aparțin cultului greco-catolic, s-a apreciat că și acest aspect este neîntemeiat față de obiectul acțiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuție în baza criteriilor numerice prin cantitate.

În mod corect, instanța de fond a respins excepția uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acțiunii în revendicare a reclamantei. Pentru a putea fi invocată o astfel de excepție, este necesar a fi îndeplinite toate condițiile legale aplicabile posesiei utile. Or, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desființat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat și nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 mai 2011, pârâta P.O.R. CRUCIȘOR, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanțele fondului nu au soluționat cererea de suspendare a judecății în mod efectiv, cu respectarea dreptului părții la un proces echitabil.

Deși prin cererea de apel au fost atacate toate încheierile de ședință, inclusiv cea de respingere a cererii de suspendare, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, aspect care atrage casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța, în baza rolului activ, raportat la dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, trebuia să disjungă soluționarea acțiunii introductive, de cererea reconvențională, urmând ca, ulterior, să procedeze la suspendarea pricinii inițiale până la obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile. În privința cererii reconvenționale, s-a susținut că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită. Interesul legitim în promovarea acțiunii introductive trebuia dovedit punctual pentru localitatea Crucișor, respectiv că exista o vătămare reală a libertății cultelor pentru persoanele care au fost împiedicate să se înscrie în cultul greco-catolic.

Simpla invocare a unor fapte istorice, fără puterea dovezii juridice în conturarea exactă a stării de fapt, nu poate fundamenta admiterea acțiunii reclamantei. Cum starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită, se impune casarea cu trimitere, cu atât mai mult cu cât prin încheierile de ședință, în susținerea cererii reconvenționale, instanța de judecată a încuviințat inițial depunerea de către pârâtă a tuturor actelor care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei. Ulterior, în absența reprezentantului pârâtei, s-a revenit asupra încuviințării, fără ca acest aspect să fie discutat în contradictoriu de către părți, aspect care pune sub semnul întrebării respectarea dreptului la apărare al pârâtei.

Înscrierile din anul 1906, deși s-au realizat în baza unor dispoziții legale abrogate, instanța de judecată la raportează tot la Legea nr. 7/1996, republicată, reținând în mod greșit că acesta reprezintă o certificare a titularului posesiei. Dacă se acordă efect juridic posesiunii faptice care nu corespunde legii în vigoare, înlăturându-se implicit și efectele uzucapiunii, pentru egalitate de arme în procesul civil, instanța de judecată trebuia să rețină și lipsa interesului legitim, în sensul că nu se pot înlătura dispozițiile legale în vigoare la data deposedării, Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948. Imposibilitatea constituirii cultului greco-catolic, în condițiile existentei unor dispoziții legale care garantau libertatea cultelor, trebuia dovedită pentru justificarea interesului legitim.

În mod nelegal instanța de apel a arătat că nu are relevanță numărul credincioșilor, deși reclamanta trebuia să dovedească numărul credincioșilor care, din motive mai presus de voința lor nu au mai putut să se constituie în cultul greco-catolic. Trebuia să se dovedească deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, pentru că numai astfel exista un interes legitim în promovarea acțiunii, văzând totodată și angajamentele Bisericii catolice conform cărora în zonele unde credincioșii sunt preponderent ortodocși nu se va insista la măsura restitutio in integrum. Reclamanta trebuia să dovedească în mod efectiv calitatea procesuală, interesul legitim, prejudiciul real suferit, imposibilitatea includerii forțate a credincioșilor greco-catolici între cei ortodocși ar fi adus un argument în plus acțiunii reclamantei.

Cât timp credincioșii nu reclamă o încălcare a dreptului lor, reclamanta nu are interes să o invoce. Instanța de apel revine la procedura reglementată de legi speciale, deși admite acțiunea de drept comun, reținând că în cauză nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, dar cum starea de fapt nu a fost clar stabilită, nu există certitudinea că părțile au făcut sau nu demersuri pentru constituirea comisiei mixte. Prin Decretul - Lege nr. 126/1990 s-a creat oportunitatea ca acest cult să preia bunurile pe care le-a stăpânit, specificându-se exact modalitatea de retrocedare, respectiv crearea unor comisii mixte, prin hotărâre de Guvern, din reprezentanți ai celor două culte.

Reclamanta nu a făcut dovada demersurilor concrete efectuate în acest sens, acțiunea introductivă de instanță devenind astfel nelegală. Atât Legea nr. 10/2001, prin art. 8 alin. (2), cât și Legea nr. 247/2005 se referă la o procedură specială de restituire, pe care însă reclamanta a ignorat-o. În concluzie, s-a susținut că nu s-a stabilit pe deplin starea de fapt, nu s-a răspuns pertinent cererii de suspendare a cursului judecății, nu s-a pronunțat asupra excepției uzucapiunii și acțiunii reconvențională.

Recursul va fi admis pentru considerentele ce urmează: Nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluționare a cererii de suspendare a judecății, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidență că o astfel de analiză instanța a realizat, aceasta având în vedere, în contextul circumstanțelor cauzei pendinte, necontestate, dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile. S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconvențional.

În ce privește criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios, împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioșilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acțiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecințele acestor neregularități sub aspectul legitimității accesului la instanță, invocarea existenței unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susținerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situației de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.

În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Important de reținut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a aparținut P.G.C.C., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar dacă cererea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile de drept comun, având în vedere obiectul acesteia, solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult, nu pot fi ignorate prevederile Decretului - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, acestea distingând între două situații foarte clar enunțate: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Într-un astfel de context normativ, era necesar ca instanțele anterioare să se pronunțe explicit, cu precădere, dacă litigiul pendinte, prin pretenția concretă formulată, pune sau nu problema raportului lege generală, lege specială, cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de abordare. În ipoteza admiterii existenței unei reglementări cu caracter special, instanța fondului este chemată să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul, situație în care se impune suplimentarea probatoriului pentru obținerea de date relevante sub acest aspect.

Instanța de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenția instanței de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”.

De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin și printr-o intervenție activă a instanței, circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existența sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității constituirii comisiei etc., cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenței unei reglementări speciale, instanța nu va mai putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

În această ultimă ipoteză, instanța va fi obligată să respecte opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze într-o anumită modalitate situația imobilelor cu o anumită afectațiune - lăcașuri de cult, acesteia nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii. În condițiile în care legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului comun”, instanța de judecată este obligată să stabilească semnificația normei legale incidente (posibilitatea formulării oricărei acțiuni în justiție, la alegerea titularului dreptului subiectiv pretins, prin care acesta înțelege să-și valorifice dreptul, cercetându-se, pe cale prejudicială, modalitatea de deposedare a reclamantului de bunul său, ori o acțiune personală în retrocedare cu caracter special).

În egală măsură, instanța de apel va trebui să se pronunțe și dacă Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce privește lăcașurile de cult, prin comparație cu conținutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum și modul de sesizare a instanței de judecată de către persoana îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării acțiunii în justiție (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc.).

Trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanță, ci are și semnificația aplicării, în cadrul acțiunii în justiție, a anumitor reguli de drept substanțial, pe care instanța fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel și eventuala problemă a raportului lege generală-lege specială) și să le aplice, într-un context probator adecvat. În privința cererii reconvenționale, s-a susținut cu deplin temei că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta P.O.R. Crucișor împotriva deciziei nr. 97/ A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.