ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5335/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 03 februarie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română C. solicitând instanței să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele înscrise în CF 74 C., cu nr. cadastral 621, care reprezintă parte din averea cultului religios al reclamantei. În motivarea în fapt a acțiunii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că dreptul său de proprietate a fost înscris în cartea funciară, însă pârâta a refuzat a răspunde încercărilor repetate de a lăsa liber imobilele. A mai precizat reclamanta că în localitatea C. există două biserici proprietatea reclamantei, dar cea de-a doua apare ilegal în CF, pe numele pârâtei.

Pârâta Parohia Ortodoxă Română C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Pe cale de întâmpinare pârâta a solicitat a se respinge acțiunea, deoarece ,,temeiul de drept invocat este impropriu acțiunii promovate, întrucât înscrierile din CF nu corespund realității,” biserica și casa parohială aparțin credincioșilor majoritari, respectiv cultului ortodox, deci înscrierile în cartea funciară de care se prevalează reclamanta, vechi din anul 1906, nu sunt reale. Prin cerere reconvențională, pârâta –reclamantă a solicitat rectificarea cărții funciare nr. 74 C., nr. cadastral 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al Parohiei Greco-Catolice C., cu titlu de posesiune faptică, prin încheierea nr. 4481/1906, deoarece nu corespund legilor în vigoare la această dată, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 7/1996.

Prin sentința civilă nr. 1721/D din 21 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins :excepția de netimbrare a acțiunii, excepția autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 7011 din 21 octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 4369/1997, a prematurității și, respectiv, a inadmisibilității cererii de chemare în judecată. A respins excepția privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acțiunii civile de revendicare imobiliară. A respins cererea de suspendare a judecății din prezenta cauză, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a pricinii, ce formează obiectul dosarului nr. 3889/296/2010 al Tribunalului Satu Mare.

A admis acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică C. în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română C.. A dispus obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate imobilele înscrise în CF nr. 74 C., sub nr. top. 621, biserică și teren în suprafață de 881 m.p., situate în com. C., jud. Satu Mare. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română C., privind rectificarea înscrierilor din CF nr. 74 C., în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte. Fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În fapt, s-a reținut că, potrivit extrasului CF nr. 74 C., nr. cad.

621, reclamanta este proprietarul tabular al imobilului în litigiu - biserică și teren în suprafață totală de 881 mp - conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic de posesiune faptică. Înscrierea nu a fost radiată, modificată ori rectificată de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului în litigiu. În ce privește cererea reconvențională ce are ca obiect rectificarea înscrierii de sub poziția nr. B.1 din CF nr. 74 C., nr. cad. 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data inițierii litigiului de față, prima instanță a reținut că, în speță, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă, în toate aceste situații, prevederea legală impune ca, în prealabil, „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară. S-a reținut că nu s-a făcut dovada pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta-reclamantă, astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

De altfel, cerința de mai sus este cuprinsă și în art. 35-36 din Decretul Lege nr. 115/1938, ca act normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta-reclamantă în acest moment a existenței vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acțiune. Prin decizia civilă nr. 97A din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor hotărârii, a respins ca nefondat apelul pârâtei, a obligat pârâtă să plătească părții apelante reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată în apel.

S-a reținut că reclamanta este proprietar tabular al imobilului în litigiu conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiat, modificat ori rectificat. Au fost apreciate ca nefondate criticile pârâtului, în sensul că instanța de fond nu a disjuns soluționarea acțiunii introductive de cererea reconvențională, pentru ca, mai apoi să se poată pronunța asupra cererii de suspendare a pricinii inițiale. Au fost avute în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta- reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile. Au fost considerate, ca neîntemeiate, criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic, întrucât este de notorietate faptul că, cultul greco-catolic a fost desființat, pierzând astfel și dreptul de proprietate prin efectul legii - Decretul nr. 358/1948.

Nu se poate vorbi de o trecere a credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimțit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco-catolic în baza Decretului nr. 358/1948. Este adevărat că, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 358/1948, o parte din averea mobilă și imobilă a cultului greco- catolic, revenea statului, iar lăcașurile de cult și casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe, prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul în litigiu i-ar fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condițiile actului normativ mai sus arătat.

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior, prin Decretul-lege nr. 126/1990, a fost recunoscut oficial cultul greco-catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, care au fost preluate de stat, și deci de Biserica Ortodoxă Română, se restituie în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma. Art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 a stabilit că situația juridică a lăcașurilor de cult, caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă, urmează să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acțiunii în justiție.

În cauză, nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 126/1990, și nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă și, în consecință, acțiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă, ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioșilor care aparțin cultului greco-catolic, s-a apreciat că și acest aspect este neîntemeiat față de obiectul acțiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuție în baza criteriilor numerice prin cantitate.

În mod corect, instanța de fond a respins excepția uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acțiunii în revendicare a reclamantei. Pentru a putea fi invocată o astfel de excepție, este necesar a fi îndeplinite toate condițiile legale aplicabile posesiei utile. Or, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desființat un cult religios legal constituit, iar după 1990, posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat și nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii. În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, în privința cheltuielilor de judecată, instanța de control judiciar a reținut că, în mod eronat, acestea nu au fost acordate, deși au fost solicitate de către reclamantă.

Indicarea onorariului de către avocat creează o prezumție simplă, că acela este onorariul stabilit de părțile contractului de asistență juridică și că acesta a fost achitat, sau că urmează a fi achitat și el poate fi luat în considerare, la stabilirea cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei nr. 97/A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea-Secția civilă mixtă a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română C.. Astfel, la finele primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva deciziei nr. 97/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul a fost admis pentru considerentele următoare: Instanța supremă a apreciat că n u poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluționare a cererii de suspendare a judecății, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidență, că o astfel de analiză a fost realizată de instanță, aceasta având în vedere, în contextul circumstanțelor cauzei pendinte, necontestate, dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta- reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile. S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconvențional.

În ce privește criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios - împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioșilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acțiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecințele acestor neregularități sub aspectul legitimității accesului la instanță, invocarea existenței unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o. Înalta Curte a constatat că susținerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situației de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.

În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. ( 5) C. proc.

civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care suni in drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Important de reținut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a aparținut Parohiei Greco-Catolică C., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a mai reținut că instanța de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenția instanței de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun". De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin și, printr-o intervenție activă a instanței, circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existența sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității constituirii comisiei etc. - cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenței unei reglementări speciale,

instanța nu va mai putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. În egală măsură, instanța de apel va trebui să se pronunțe și dacă Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce privește lăcașurile de cult, prin comparație cu conținutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum și modul de sesizare a instanței de judecată de către persoana îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării acțiunii în justiție (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 , Legea nr. 1/2000, O.U.G.

nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc). A mai reținut instanța de casare că, trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanță, ci are și semnificația aplicării, în cadrul acțiunii în justiție, a anumitor reguli de drept substanțial, pe care instanța fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel și eventuala problemă a raportului lege generala-lege specială) și să le aplice, într-un context probator adecvat. În privi nța cererii reconvenționale, s-a susținut cu deplin temei, că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilită.

Procedând la rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă, prin decizia nr. 8/R din 22 februarie 2013 a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Greco - Catolică Română C. împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că : A dispus obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3050 lei, în favoarea reclamantei. A menținut restul dispozițiilor sentinței A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva aceleiași sentințe. A obligat-o pe pârâta Parohia Ortodoxă Română C. să plătească apelantei-reclamante suma de 2575 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat următoarele: Reclamanta Parohia Greco Catolică C. este proprietară de carte funciară asupra imobilului înscris in CF 74 C., în natura biserică si teren aferent în suprafață de 881 mp. Potrivit art. 32 și 33 din Legea nr. 115/1938 preluate integral de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate în regim de carte funciară se dovedește exclusiv cu cuprinsul cărții funciare, dreptul înscris se prezumă că există în folosul celui înscris, în cazul dedus judecății, reclamanta principală. În concluzie, în speță, proprietar al imobilului revendicat este reclamanta, iar posesia acestui imobil aparține pârâtei Parohia Ortodoxă Română C., aceasta necontestând faptul posesiei.

Potrivit Decretului Lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult ce au aparținut fostei biserici unitariene si care, după desființarea acestei biserici, au intrat în posesia cultului ortodox se va rezolva prin bună înțelegere între cele două culte. În speță aceasta înțelegere a fost imposibil de realizat (comisia mixtă nu a fost constituită), motiv pentru care reclamanta a formulat acțiune de drept comun, conformându-se dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, în sensul ca dacă reprezentanți celor două culte nu se pot întruni în comisia stipulată de lege pentru a dispune cu privire la lăcașul de cult, partea interesată are deschisa calea unei acțiuni civile de drept comun, competenta revenind în prima instanța tribunalului.

Aceasta acțiune de drept comun este acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și face obiectul prezentului dosar. În concluzie, cum reclamanta a dovedit că este proprietar de carte funciară asupra imobilului revendicat, în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea în revendicare a proprietarului de carte funciara împotriva posesorului ce nu justifica titlu legitim asupra bunului revendicat. Corect a fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională Parohia Ortodoxă C., prin care s-a solicitat anularea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu motivarea ca pârâta a uzucapat imobilul din litigiu.

Astfel, în speță, reclamantei nu i se poate opune o posesie utilă exercitată de pârâtă, cât timp cultul greco-catolic a fost desființat abuziv de statul comunist prin Decretul nr. 358/1948, abuz recunoscut chiar de legiuitorul roman imediat după evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 9/1989 dispunându-se abrogarea Decretului nr. 358/1948, alături de alte acte normativa edictate de fostul regim si considerate abuzive de noua putere.

Așadar- astfel cum a reținut instanța de apel - posesia pârâților a fost întemeiata pe violență, aceștia, au preluat imobilul cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, lege care prevedea modalitatea legală prin care bunurile unui cult religios pot trece in patrimoniul altui cult, procedura prevăzuta de art. 37 din lege, care se finaliza cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către judecătoria competentă, prin care se constată îndeplinirea condițiilor stipulate in articolul de mai sus și se dispunea trecerea patrimoniului cultului părăsit la noul cult îmbrățișat de majoritatea credincioșilor.

În speță, nu numai că nu s-a urmat o astfel de procedură, dar nici nu a fost trecută proprietatea bisericii greco-catolice în favoarea statului, așa cum prevedea Decretul nr. 358/1948, care stipula expres ca bunurile bisericii unite, ce nu au trecut în proprietatea ortodocșilor, conform Decretului nr. 177/1948, vor trece in proprietatea statului roman, care urmează să dispună de aceste bunuri. S-a reținut că în anul 1948, în vigoare, în regim funciar, era Legea nr. 115/1938, care la art. 26 stipula expres cazurile în care se poate dobândi proprietatea fără înscriere în cartea funciară, iar legea nu era unul dintre ele. Concluzionând, instanța de rejudecare a reținut că reclamanta principală nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar posesia acestuia,prin violentă și abuz comise de Statul Roman împotriva unui cult religios.

Așa fiind, toate apărările formulate de pârâta-reclamantă reconvențională au fost corect înlăturate de Tribunalul Satu Mare. Reclamanta, proprietară de carte funciară, așa cum s-a evidențiat mai sus poate revendica imobilul proprietatea sa din mâna oricărui posesor, care, în prezenta speță, nu-i poate opune reclamantei niciun titlu valabil asupra imobilului revendicat. Astfel, reclamanta a fost abuziv desființată de Statul Roman în anul 1948, fiindu-i confiscate toate bunurile, iar preoții greco - catolici au fost persecutați politic, mulți fiind încarcerați, o parte au murit în închisorile comuniste, toate acestea fiind fapte istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult, impunându-se, pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva cultului greco-catolic, restituirea proprietăților ce le-au aparținut, și nu doar simpla recunoaștere a acestor abuzuri.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a motivat respingerea apelului pârâtei. A fost admis apelul reclamantei, în ceea ce privește cheltuielile de judecată neacordate la instanța de fond, fiind schimbată, sub acest aspect, sentința și obligată pârâta în favoarea reclamantei la cheltuieli de judecată de 3050 lei câtă vreme, sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 274 C. proc. civ., pretențiile reclamantei fiind admise, iar aceasta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea procesului, împuternicirea avocațială având specificată și cuantumul onorariului, necontestat de altfel. Prin cererea de completare a hotărârii judecătorești (decizia nr. 8/2013), petenta Parohia Ortodoxă C. a invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prevăzute de art. 297 pct. 2 C. proc.

civ., referitor la anularea hotărârii cu trimitere spre rejudecare instanței competente.

Prin decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare a deciziei nr. 8 /R din 22 februarie 2013 a aceleiași instanțe, cerere formulată de petenta Parohia Ortodoxă C.. Împotriva deciziei nr. 8/R din 22 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea-Secția I civilă a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română C.. După cum se poate observa, în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susține critici care pot fi ordonate și structurate de instanța de control judiciar extraordinar, ca fiind referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale referitoare la competență, la nestabilirea corectă a situației de fapt, la nejustificarea interesului reclamantei în promovarea acțiunii, la greșita soluționare a cererii reconvenționale – aspect cu privire la care, criticile vizează faptul că instanțele de fond și apel nu au administrat suficiente probe - precum și la invocarea uzucapiunii, pe cale de excepție, ca mod de paralizare a acțiunii în revendicare.

Recurenta-pârâtă arată că ,opune deci revendicării imobiliare, titlul acesteia de proprietate, care a fost atacat în instanță, dar pentru că nu există o hotărâre pronunțată, deoarece acțiunea s-a perimat în fața instanței de fond, pârâta-reconvențională a solicitat rectificarea cărții funciare CF nr. 74 C., nr. cadastral 621, în sensul radierii dreptului de proprietate al Parohiei Greco-Catolice C., menționând că înscrierile de care se prevalează reclamanta din anul 1906, nu corespund realității. O ultimă critică dezvoltată de recurenta-pârâtă, vizează nerespectarea îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia de casare, în sensul că, instanța de trimitere nu a elucidat chestiunea referitoare la aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

Deși, prin decizia nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția I civilă a stabilit obligativitatea pentru instanța de trimitere de a rejudeca pricina, în sensul de a se stabili, dacă litigiul pendinte, prin pretenția concret formulată (acțiune în retrocedare a unui lăcaș de cult) pune sau nu problema raportului dintre legea generală și legea specială, cu toate consecințele juridice ce decurg dintr-o astfel de abordare, instanța de control judiciar ordinar, în rejudecare, nu s-a conformat acestor dispoziții, astfel că neconformarea instanței de trimitere, în acest sens, atrage casarea hotărârii, ca fiind pronunțată cu încălcarea legii. Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă Parohia Greco-Catolică Crucișor a invocat excepția nulității recursului, criticile fiind nestructurate și neîncadrate în drept, în conținutul motivelor de nelegalitate, strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că este nefondată excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Parohia Greco-Catolică C., prin avocat. Astfel cum s-a reținut deja, recurenta-pârâtă a invocat criticile mai sus redate, ce vizează necompetența instanței, greșita soluționare a excepției uzucapiunii, nestabilirea corectă a situației de fapt, lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii, chiar dacă, aceste critici nu au fost ordonate și sistematizate de pârâtă, prin indicarea expresă a unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Din cuprinsul motivelor de recurs poate fi reținută și critica privind nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea hotărârii pronunțată de instanța de recurs.

Așa fiind, nu se poate reține cu temei excepția nulității recursului, întrucât parte din critici vizează aspecte legate de necompetență (art. 304 pct. 3), de greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9), precum și nesocotirea dispozițiilor obligatorii pentru instanța de trimitere, referitor la dispozițiile obligatorii statuate de instanța de recurs. Este fondată critica din recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă C. privind încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Față de recomandările, statuările și limitele rejudecării, rezultate din decizia de casare mai sus evocată, se constată că instanța de apel nu a dat eficientă deplină dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în sensul deja reținut și stabilit prin decizia de casare a instanței supreme. Cadrul normativ special impune drept criteriu, dorința credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile în litigiu, iar soluționând litigiul în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, instanța de apel în rejudecare, nu a dat eficiență raportului dintre legea generală și cea specială, ignorând faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea legii speciale. În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) se reține că alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic și ținând seama de finalitatea legii, ceea ce instanța de apel, în rejudecare, a ignorat.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2)-(4) prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care, unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschid calea acțiunii în instanță. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia,,dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare – reglementată de norma specială – într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile, aspect care nu a fost analizat pe fond de către instanța de apel. Altfel spus, Înalta Curte constată că, deși după primul ciclu procesual, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat că, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normative special – se impune rejudecarea.

Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult, instanța de apel nu a stabilit în mod corect, cadrul normativ special, în care pot fi valorificate asemenea pretenții. De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (deciziile nr. 23/1993 și nr. 49/1995). Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă iar nu de activitate jurisdicțională, în același timp, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor.

Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri. Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice. Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuie să se poată prevala de existența unui “bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.

Împrejurarea că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia, vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri, reprezentată de dispozițiile Decretului-legea nr. 126/1990, cu modificările ulterioare. Instanța de trimitere va soluționa pricina, în raport de statuările deciziei de casare, în cuprinsul căreia instanța supremă a stabilit că examinarea unei acțiuni de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile ce reglementează lăcașele de cult. Așa fiind, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în raport de reglementarea cu caracter special, prevăzută de Decretul nr. 126/1990, care determină admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici. Referitor la cererea de completare a deciziei nr. 8/R din 22 februarie 2013, se constată că aceasta a fost soluționată de instanța competentă, potrivit dispozițiilor art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, a repins-o, ca nefondată, iar recurentul nu a atacat această decizie în cadrul prezentului dosar. Așadar, nerespectând îndrumările, recomandările și limitele rejudecării cauzei, stabilite la finele primului ciclu procesual, prin decizia nr. 2319 din 29 martie 2012, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 315 C. proc.

civ., va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Parohia Ortodoxă Română C. Admite recursul declarat de către pârâta Parohia Ortodoxă Română C. împotriva deciziei nr. 8 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea-Secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013.