ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 394/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 394/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca la data de 6 ianuarie 2010,

sub nr. 138/117/2010

reclamanta

Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică

Gilău a chemat în judecată

pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 1,

solicitând: să fie obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al

reclamantei cu privire la lăcașul de cult - biserica S.N. înscrisă în CF Gilău

- situată în localitatea Gilău, str. Republicii, jud. Cluj, imobil de care

reclamanta a fost deposedată abuziv prin efectul Decretului nr. 358/1948; să

fie obligată pârâta să predea necondiționat în posesia reclamantei lăcașul de

cult menționat, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

sentinței care se va pronunța în cauză și totodată să se abțină de la orice

acte de tulburare în posesie a acesteia pe viitor; să fie obligată pârâta la

plata unei amenzi civile de 50 lei/ zi de întârziere începând cu data rămânerii

definitive a hotărârii care se va pronunța în cauză și până la data predării efective

în posesia reclamantei a bisericii „Sf. Nicolae” din corn. Gilău, cu cheltuieli

de judecată.

Reclamanta

a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că are calitatea de

proprietar al lăcașului de cult în litigiu, pe care pârâta îl ocupă fără drept.

Prin

sentința civilă nr, 854 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Cluj

a fost admisă în parte acțiunea

reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantei

dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF Gilău, să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință acest imobil și să

se abțină pe viitor de la orice act de deposedare sau tulburare.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în raport de prevederile art. 3

din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, astfel cum a fost modificat prin

O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, că reclamanta Parohia

Romană Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău a inițiat încă din cursul anului

2005 dialogul de conciliere cu parata asupra problemei proprietății lăcașului

de cult revendicat, astfel cum atestă înscrisurile depuse la dosar și

declarația martorului audiat în cauză, dar demersurile sale nu s-au finalizat

printr-o înțelegere care să fie agreată de ambele părți.

Însăși

parata a recunoscut, conform susținerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că

au existat o serie de discuții și întâlniri între reprezentanții părților, fără

a se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.

Instanța

a apreciat că, împrejurarea că procedura prealabilă instituită de dispozițiile art.

3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004,

aprobată prin Legea nr. 182/2005 nu a fost în măsură să conducă la finalitatea

avută în vedere de legiuitor, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei

la justiție, deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din

Constituție, motiv pentru care instanța a constatat neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii.

În ce

privește fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit înscrierilor din CF Gilău, și

CF Proiect Gilău, imobilul cu destinația biserică a fost proprietatea

reclamantei.

În baza art.

l din Decretul nr. 358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a intabulat

dreptul de proprietate pe bază de lege în favoarea paratei Parohia Ortodoxă

Romană din Gilău cu privire la imobilele de sub AI 1 -6, A +1-2, așadar

inclusiv asupra construcției cu destinația de biserică, obiect al prezentului

litigiu.

Ulterior,

conform înscrierii de sub B4, s-a radiat dreptul de proprietate înscris în

favoarea paratei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei Parohia

Romană Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău.

Totodată,

s-a constatat că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică

înscris în CF Gilău, provenită din conversia de pe hârtie a CF Proiect Gilău.

Constatând

că reclamanta este la acest moment, proprietara tabulară a imobilului

revendicat și apreciind că preluarea imobilului de la reclamantă a avut un

caracter abuziv, nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în

epocă, stăteau la baza trecerii lăcașurilor de cult de la biserica

greco-catolică la cea ortodoxă, instanța a admis acțiunea în revendicare,

înlăturând ca nedovedită susținerea pârâtei potrivit căreia în prezent imobilul

ar fi altul decât cel care a fost preluat.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău

7, solicitând schimbarea ei în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

În

motivarea apelului pârâta a învederat că sentința este nelegală și netemeinică

deoarece:

a)

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă de prima instanță în

flagrantă contradicție cu probatoriul administrat. Astfel, procesele verbale

încheiate cu ocazia întâlnirilor ce au avut loc între părți, atestă faptul că

acestea au ajuns la un compromis, care să respecte dorința credincioșilor, în

sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru

Biserica Greco - Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul

renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.

Esențială

în analiza excepției de inadmisibilitate este declarația martorului O.K., cel

care a mediat înțelegerea, în raport de care, pe de o parte, realizarea

înțelegerii mai este posibilă și în prezent, iar pe de altă parte, această

înțelegere reflectă dorința credincioșilor din localitate. Or, prima instanță a

reținut trunchiat și contrar opiniei martorului doar faptul că reclamanta a

efectuat unele demersuri în vederea găsirii unei soluții.

Existența

înțelegerii intervenite între părți a fost recunoscută chiar de către

reclamantă, însă tocmai aceasta a împiedicat punerea ei în executare prin

promovarea unei acțiuni judiciare pentru reconstituirea dreptului ei de

proprietate asupra terenului arătat în Hotărârea nr. 2 din 29 ianuarie 2010 a

Consiliului Local al comunei Gilău și care se dorea a fi atribuit reclamantei

pentru edificarea unui lăcaș de cult. Au existat și dificultăți de comunicare

între reprezentanții comunei Gilău și cei ai reclamantei care, și ele, au

împiedicat punerea în practică a înțelegerii intervenite între cele două

biserici, însă pârâta nu este în culpă sub acest aspect.

Prima

instanță nu a analizat nici dorința membrilor comunității, în condițiile în

care membrii anteriori anului 1948 ai Parohiei Greco - Catolice și moștenitorii

acestora sunt în prezent, în majoritatea lor, ortodocși și doresc să rămână la

acest cult.

În

concluzie, există un acord între părți cu privire la păstrarea lăcașului de

cult de către comunitatea care a construit-o și a întreținut-o, motiv pentru

care acțiunea reclamantei nu este admisibilă conform art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990.

b)

Hotărârea

primei instanțe este nelegală și pe fondul ei, având de avut în vedere că deși

reclamanta susține că are calitatea de proprietară tabulară asupra lăcașului de

cult ca efect al sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj, din

examinarea acestei sentințe rezultă însă că atât sentința, cât și încheierea de

carte funciară, se referă la alte imobile, decât cel care cuprinde lăcașul de

cult, acestea nefăcând referire la nr. top x unde figurează biserica.

Prin

urmare, nici sentința, nici încheierea de carte funciară nu au dispus niciodată

radierea dreptului de proprietate al apelantei asupra bisericii, extrasul de

carte funciară eliberat fiind rezultatul unei erori.

Mai mult, în cuprinsul sentinței invocate de reclamantă

în justificarea

cererii

sale a fost respins capătul de cerere privind restabilirea situației de carte

funciară în favoarea reclamantei, astfel că această hotărâre judecătorească nu

poate constitui titlu în baza căruia reclamanta să invoce reînscrierea dreptului

său în cartea funciară.

Prima

instanță a apreciat că reclamanta are calitatea de proprietară tabulară,

ignorând că înscrierea efectuată în cartea funciară în anul 2007 are doar efect

de opozabilitate a dreptului, iar nu constitutiv de drept. Or,

câtă vreme nici sentința civilă nr. 5186/2006 a

Judecătoriei Cluj-Napoca și

nici încheierea de carte funciară nu se

referă la imobilul în litigiu, opozabilitatea înscrierii este complet golită de

conținut, impunându-se respingerea acțiunii.

c)

Deși

este de netăgăduit că membrii comunității religioase care aveau în proprietate

și foloseau lăcașul de cult împărtășeau credința greco-catolică anterior anului

1948, este relevant faptul că ulterior aceștia au trecut la cultul religios

ortodox, neînțelegând după anul 1990 să revină asupra acestei opțiuni, trecând

la cultul greco-catolic.

Martorii

propuși în cauză au arătat că biserica a fost întotdeauna considerată ca

valoare a comunității, mai ales spirituală și mai puțin materială, fiind

relevant și că recensământul populației efectuat în anul 2002 a stabilit că în

localitatea Gilău locuitori se declarau ortodocși și doar 72 greco-catolici.

Decretul

nr. 177/1948, în vigoare până în anul 2007, permite, în aplicarea principiului

majorității religioase, schimbarea confesiunii lăcașului de cult în situația în

care majoritatea membrilor cultului decideau aceasta.

Chiar

daca trecerea la cultul ortodox în anul 1948 ar fi considerată forțată,

interesul de a invoca caracterul abuziv al acestei treceri îl au doar membrii

comunității, iar majoritatea nu dorește, în prezent, revenirea la cultul

greco-catolic.

Contrar

dispozițiilor legale, prima instanță a reținut că în speță nu pot fi aplicate

prevederile art. 37 și art. 38 din Decretul nr. 177/1948 deoarece acestea sunt

incidente doar atunci când enoriașii ar fi avut o posibilitate reală de

opțiune. Or, legea nu face o astfel de distincție, astfel că nici instanța nu

trebuia să o facă.

Pentru o

corectă înțelegere a valențelor juridice ale dreptului de proprietate asupra

bisericii ca bun sacru al comunității nu trebuie ignorată perspectiva istorică

a funcțiilor pe care aceasta le îndeplinea în comunitate, câtă vreme dincolo de

celebrarea slujbelor religioase, biserica a fost dintotdeauna locul de

întrunire al comunității, de evidență civilă a comunității, de ajutorare a

membrilor în nevoie și de luare a deciziilor privitoare la comunitate. Prin

urmare, contribuțiile enoriașilor la ridicarea lăcașurilor de cult nu vizau

apartenența la o anumită formă de organizare religioasă, ci în principal

crearea cadrului pentru oferirea serviciilor către comunitate.

Nu

există nici un temei juridic sau moral în raport de care membrii actuali ai

comunității, moștenitori ai celor care au ridicat și întreținut lăcașul de

cult, să fie privați de utilizarea acestui lăcaș.

Prin

decizia nr. 51/ A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă a

respins apelul pârâtei, ca nefondat, după ce, în prealabil, prin încheierea din

3 aprilie 2012, aceeași instanță a respins cererea apelantei de suspendare a

judecății până la soluționarea Dosarului nr. al Judecătoriei Cluj-Napoca care

are ca obiect rectificarea cărții funciare.

În

considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în raport de dispozițiile art.

3 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 176/1990, cu modificările și

completările ulterioare, că intenția legii este aceea de a înlesni soluționarea

amiabilă a situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale ce au

aparținut bisericii greco-catolice, dar care, pe timpul regimului comunist, au

trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acțiunii în justiție fiind

consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când, în prealabil, s-a

încercat potrivit legii soluționarea amiabilă, însă aceasta nu s-a putut

realiza.

Instanța

a mai reținut, din interpretarea prevederilor părții finale a alin. (2) al art.

3, că acțiunea în justiție poate fi exercitată nu doar atunci când comisia nu

s-a putut întruni, ceea ce echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a

problemei în discuție, ci și în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a

putut ajunge la un acord asupra soluției de rezolvare, astfel încât ambele

părți să fie mulțumite, acceptând fără rezerve o asemenea soluție. In

aprecierea Curții, este sugestiv faptul că legiuitorul întrebuințează, în

cuprinsul evocatelor prevederi legale, expresia „decizia nemulțumește una

dintre părți”, lăsând astfel a se înțelege că acordul, atunci când se încheie,

trebuie să fie deplin, precis și foarte lămurit, deci cu vocația de a stabili,

consimțit de ambele părți, noua situație juridică a lăcașului de cult și/ sau a

casei parohiale vizate.

Doar

într-o asemenea ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părți nu ar mai

avea interes de a promova acțiune în justiție, diferendul inițial fiind înlocuit

cu un desăvârșit acord de voințe.

Per a contrario,

când o asemenea înțelegere lipsește în totul sau, deși

ea se realizează, nu stinge toate

punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată are

dreptul de a deschide acțiune în justiție, în concretizarea dreptului său,

fundamentat constituțional, de acces la justiție.

În

procesul de față Curtea a avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul

primei instanțe o serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri,

începând cu anul 2005 a invitat-o pe pârâtă la discuții privitoare la lăcașul

de cult folosit de Parohia Ortodoxă Gilău I.

Înscrisuri

privitoare la intenția de dialog a părților au fost întocmite și în anul 2007,

precum și în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o

referire specială la procesul-verbal încheiat la data de 21 februarie 2009.

Potrivit

apelantei, acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părți s-a ajuns

la un compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorința credincioșilor, în

sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru

Biserica Greco - Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul

renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.

Examinând

acest proces-verbal, Curtea a apreciat însă că între părți nu s-a ajuns la un

veritabil acord, ca înțelegere aptă să stingă divergențele existente, ci doar

la o înțelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit

urmată de altele, care, punctual și detaliat, să stabilească în mod definitiv

situația juridică a lăcașului de cult.

Curtea a

mai reținut că, în cuprinsul procesului-verbal se afirmă, între altele, că „În

concluzie, Pr. Sebastian Popa (reprezentantul Parohiei Ortodoxe Gilău I, subl.

noastră)” a spus că în principiu este de acord cu construirea unei noi biserici

pentru greco-catolicii din Gilău, dar nu înainte ca greco-catolici să prezinte

acel act notarial de renunțare definitivă asupra bisericii vechi, sau a vreunui

alt act care să le conferă liniștea”.

Totodată,

se arată în procesul-verbal și că „Pr. Petrică Tintelecan (reprezentantul

Parohiei Române Unite cu Roma Greco - Catolice, subl. noastră) a spus că și

dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici, deși soluția îl

dezavantajează, dar că a semna cine știe ce act notarial prin care să declare

că Biserica Greco - Catolică a comunei Gilău renunță la vechiul lăcaș de cult,

sau a vreunei altfel de document similar, așa ceva nu este dânsul abilitat să

semneze”.

Același

proces-verbal menționează că „Dialogul a luat sfârșit prin discuția dintre Pr.

Petrică Daniel Tintelecan și domnul O.K., vice-primarul, în care Pr. Tintelecan

se angaja că nu va demara procedurile de deschidere a procesului dacă până la

sfârșitul lunii martie va primi un răspuns favorabil din partea Consiliului

Local al comunei Gilău. De data aceasta Pr. Tintelecan a precizat că așteaptă

un calendar clar, pe date precise, în care să fie precizat, când se va semna

protocolul de punere în posesie a terenurilor, când se va trece efectiv la

punerea în posesie etc”.

Toate

cele de mai sus atestă, în aprecierea Curții, că părțile au stabilit doar

direcțiile de principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia

însă o înțelegere care să asigure soluționarea completă și clară a pretențiilor

reclamantei.

Declarația

martorului A.K., audiat de prima instanță (f. 124), nu poate trimite la o altă

concluzie, martorul învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, „se putea

ajunge la o soluție amiabilă și în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluție”,

precum și că „După întâlnirea din 2009 reprezentanții ambelor biserici au

plecat cu convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi

rezolvată”.

Este

limpede, așadar, că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea

aspectelor litigioase s-ar fi realizat la întâlnirea din data de 21 februarie

2009, ci despre posibilitatea ca în viitor, implicându-se și Consiliul Local al

comunei Gilău, să se ajungă la rezolvarea situației dintre părți.

Astfel cum același martor atestă, rezolvarea nu a

intervenit, Consiliul

local

al comunei Gilău nealocând, în vederea construirii unei noi biserici de către

reclamantă, suprafața de 4.300 mp teren (43 ari) acceptată inițial, ci doar pe

aceea de 1.000 mp (10 ari).

Dovada

faptului că între părți nu s-a realizat, la 21 februarie 2009, o înțelegere în

sensul prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 este făcută

și prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiași an, deci peste 10 luni,

s-a încheiat un nou proces-verbal (f. 25) în care se arată că la noua încercare

de conciliere directă stabilită pentru această dată Parohia Ortodoxă Română

Gilău I nu a trimis niciun reprezentant și nici nu a comunicat vreun înscris

prin care să își precizeze punctul de vedere.

Astfel

fiind, Curtea a conchis în sensul că erau întrunite condițiile legale pentru

promovarea prezentei acțiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei

părților în legătură cu nerealizarea unui acord, după cum fără relevanță este

și neîndeplinirea de către Consiliul Local al comunei Gilău a obligațiilor

asumate, câtă vreme, în sensul legii, ceea ce prezintă importanță este doar

realizarea unei înțelegeri definitive și mulțumitoare pentru ambele biserici

implicate.

În ce

privește fondul cauzei, Curtea a reținut, ca și prima instanță, că reclamanta

este înscrisă în CF Gilău, ca proprietar tabular asupra imobilelor evidențiate

în foaia de avere a acestei cărți funciare, înscrierea reclamantei fiind

consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea

Parohiei Ortodoxe Române din Gilău (f. 8 - 10 dosar Tribunal).

Radierea

dreptului de proprietate al pârâtei și intabularea celui al reclamantei s-au

făcut încă în anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătorești menționate, și

ele, sub B + 14, până la data pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj în

prezentul proces pârâta neînțelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.

Pe cale

de consecință, reclamanta este intabulată ca proprietar desăvârșit asupra

imobilelor menționate în foaia de avere, între care se cuprinde și acela

revendicat în prezentul litigiu.

În

considerarea acestei situații de carte funciară, dreptul de proprietate al

reclamantei se situează sub protecția legii, protecție ce trebuie recunoscută

și asigurată până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să

nu îi mai aparțină în condițiile pe care legea le stabilește.

Erorile

de înscriere în cartea funciară la care apelanta a făcut referire în cuprinsul

cererii de apel ar putea fi analizate în cadrul unei acțiuni în rectificare de

carte funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acțiune ulterior

pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluționată

până în prezent.

Dreptul

său de proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată

proprietar, așa cum rezultă din prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996,

în conținutul lor în vigoare la data promovării prezentei acțiuni.

Deși

apelanta pune în discuție opozabilitatea față de ea a înscrierii făcute în anul

2007 în favoarea reclamantei, rămâne a se observa că, așa cum s-a arătat mai

sus, înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în relație și ca o consecință a

radierii dreptului apelantei, invocându-se hotărâri judecătorești în care

părțile de astăzi au avut, de asemenea, calitatea de litigante, deci de

participante la un proces finalizat prin hotărâri ce le sunt, în limita

dispozițiilor lor, opozabile.

Nu poate fi socotit întemeiat nici motivul de apel prin

care se invocă,

esențial,

opțiunea pentru cultul religios ortodox a unui număr mare de credincioși din

localitatea Gilău (6437 în anul 2002 ), față de numărul mic (72) al celor de

rit greco-catolic, întrucât o asemenea distincție nu este avută în vedere de

lege.

Sub

acest aspect, Curtea a observat că Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște

Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice) prin art. 3 alin. (2), dreptul

la acțiune în justiție fără a condiționa examinarea pe fond a pretențiilor sale

de apartenența actuală a unui anumit număr de credincioși la acest cult, în

intenția legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu față de

o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașurile de

cult și, în genere, bunurile printr-un act

normativ al autorităților comuniste.

Or, câtă

vreme legea nu condiționează analiza pe fond a pretențiilor reclamantei de

numărul ori proporția credincioșilor greco-catolici, vocația ei reparatorie

ignorând asemenea elemente de fapt, nici instanțele de judecată, ca interprete

ale legii, nu au dreptul să distingă și să condiționeze mai mult decât o face

legea însăși.

Fără a

nesocoti, în plan extrajuridic, rolul istoric, social și cultural pe care

instituția bisericii 1-a avut în cadrul fiecărei comunități, Curtea a înțeles

însă a considera că în lipsa unei dispoziții a legii care să impună o

soluționare a cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de

apel, analiza legalității și temeiniciei prezentei acțiuni nu ar putea fi

făcută decât prin raportare la regulile de drept care, obișnuit, guvernează

regimul juridic al proprietății.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În ceea

ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii,

recurenta susține că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea

greșită a procesului verbal din data de 21 februarie 2009 (motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ), care atestă faptul că ambele părți

au ajuns la un compromis care să respecte voința credincioșilor. Existența

înțelegerii a fost recunoscută de către reprezentanții reclamantei pe toată

durata litigiului, inclusiv prin întâmpinarea în apel și cuvântul pe fond în

apel. Condițiile cerute de ambele părți în vederea executării acordului

(renunțarea la biserica veche, respectiv, construirea efectivă a bisericii noi)

au valoarea juridică a unor condiții rezolutorii și nu a lipsei de acord, așa

cum greșit a interpretat instanța de apel.

Recurenta

mai susține că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă chiar și în

ipoteza lipsei unui acord, în condițiile în care reclamanta a refuzat să mai

continue discuțiile în vederea finalizării acestuia. însă, așa cum rezultă din

probele administrate, chiar reclamanta invocă existența unei înțelegeri.

Tot în

cadrul criticii referitoare la soluția de respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii, recurenta arată că instanța de apel a aplicat

greșit prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 (motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece instanța reține că acțiunea formulată pe

legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie el

și parțial, interpretare care golește de conținut prevederile textului de lege

care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care să

țină seama de dorința credincioșilor.

În ceea

ce privește soluția dată pe fondul cauzei, recurenta susține aplicarea greșită

de către instanța de apel a prevederilor art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996,

art. 17 și 20 raportat la art. 77 din Legea nr. 71/2011. înscrierea efectuată

în cartea funciară în anul 2007 are doar efect de opozabilitate a dreptului,

prezumția de proprietate putând fi răsturnată chiar dacă nu s-ar admite în

prealabil o acțiune de rectificare a cărții funciare. Reclamanta a pretins că

are calitatea de proprietară tabulară ca efect al sentinței civile nr. 5186/2006

a Judecătoriei Cluj-Napoca, însă din examinarea acestei sentințe precum și a

încheierii de carte funciară 09 iulie 2007 rezultă că se referă la alte imobile

decât cel care cuprinde lăcașul de cult. Instanța de apel a ales să ignore

această realitate juridică, iar pe de altă parte, a refuzat să suspende

judecata până la finalizarea acțiunii de carte funciară, suspendarea fiind

justificată de existența dreptului ce face obiectul rectificării și nu de

momentul în care această cerere a fost introdusă. în acest sens, recurenta

arată că înțelege să atace pe această cale și încheierea prin care s-a respins

cererea de suspendare.

Recurenta mai invocă încălcarea dispozițiilor art. 3 din

Decretul-lege

nr. 126/1990

și a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Decretul nr. 177/1948, precum și

nemotivarea deciziei sub acest aspect. în cadrul acestei critici se susține că

cerința referitoare la opțiunea credincioșilor inclusiv în cadrul soluționări

acțiunii de către instanță. Chiar dacă s-ar admite interpretarea dată de către

instanța de apel, în sensul unei soluționări strict conform dreptului comun, nu

poate fi ignorată aplicarea prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/1948,

în vigoare până în anul 2007, privind principiul libertății religioase în ceea

ce privește schimbarea confesiunii lăcașului de cult în situația în care

majoritatea membrilor decid acest lucru. Recurenta mai arată că, deși a

susținut această critică la pct. III în motivele de apel, instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra ei.

Prin

întâmpinare, intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Gilău a

solicitat respingerea recursului, apreciind că soluția și considerentele

deciziei din apel sunt conforme dispozițiilor legale incidente în cauză.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele.

Critica

referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii este

nefondată. Instanța de apel a apreciat în mod corect că valoarea

procesului-verbal din 21 februarie 2009 nu poate fi aceea a unui acord care să

lămurească definitiv situația lăcașului de cult.

Curtea

de apel a făcut o analiză detaliată a conținutului acestui proces-verbal, pe

care 1-a corelat cu celelalte probe administrate (declarația martorului A.K. și

procesul-verbal din 21 decembrie 2009), stabilind că ceea ce s-a discutat între

părți la data de 21 februarie 2009 nu a reprezentat decât o înțelegere

preliminară, care a prefigurat o posibilitate de rezolvare a diferendului

(așadar, o etapă în procedura de rezolvare pe cale amiabilă, reglementată de art.

3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990), posibilitate care, însă, nu s-a

materializat, datorită faptului că autoritatea administrativă locală, de a

cărei intervenție depindea rezolvarea situației, nu a atribuit reclamantei

terenul în suprafața pretinsă, necesară edificării unui nou locaș de cult.

Calificarea

de către recurentă a unora dintre elementele acestei înțelegeri preliminare ca

având valoarea unor condiții rezolutorii este improprie. Astfel, recurenta

susține că ar avea această natură mențiunile din procesul-verbal referitoare la

renunțarea de către reclamantă la biserica veche, respectiv, construirea

efectivă a bisericii noi.

Pentru a fi în

prezența unei condiții, ca modalitate a actului juridic, ar fi trebuit să

existe și manifestarea de voință neechivocă, în sensul nașterii, modificării

sau stingerii unui raport juridic, act de voință care să genereze drepturi și

obligații în beneficiul, respectiv, în sarcina părților contractante.

Or, în

speță, procesul-verbal analizat nu conține decât consemnarea punctelor de

vedere ale participanților la întâlnirea din 21 februarie 2009, fără a stabili

în sarcina acestora obligații a căror executare să poată fi cerută în temeiul

principiului obligativității convențiilor și nici drepturi asupra lăcașului de

cult, care să poată fi valorificate direct în temeiul pretinsei convenții.

Este

adevărat că reclamanta nu a contestat existența procesului-verbal din 21

februarie 2009, însă nu i-a acordat aceeași valoare juridică pe care o susține

recurenta. Pe tot parcursul procesului, reclamanta a susținut constant că

încercările de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă nu au dat rezultat, în

ciuda discuțiilor preliminare, ceea ce a și determinat promovarea acțiunii în

instanță.

Susținerea

recurentei, în sensul că, excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă

chiar și în ipoteza lipsei unui acord, este nu numai contradictorie, în raport

cu argumentele anterioare susținute în motivarea recursului, prin care se tinde

la dovedirea existenței unui acord, dar și contrară prevederilor tezei finale a

art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit acestui text legal: „Dacă

la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă

nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește

una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție,

potrivit dreptului comun”.

Tot

datorită conținutului precis și clar al prevederii legale citate, înalta Curte

găsește nefondată și critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor

Decretului-lege nr. 126/1990 în ceea ce privește excepția inadmisibilității

(motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta

susține (din nou, în mod contradictoriu față de critica analizată în paragraful

anterior) că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că acțiunea formulată

pe legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie

el și parțial, interpretare care ar goli de conținut prevederile textului de

lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care

să țină seama de dorința credincioșilor.

Acest

raționament al recurentei este vădit în contradicție cu litera și spiritul

prevederilor actului normativ special, care deschid calea acțiunii în justiție,

atât în situația în care nu se ajunge la un acord, cât și în cazul în care „decizia

nemulțumește una dintre părți”.

În ceea

ce privește criticile formulate împotriva soluției date asupra fondului cauzei,

Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe

prevederile art. 480 C. civil și Decretul-lege nr. 126/1990, prevalându-se de

calitatea de proprietară tabulară. Reclamanta a susținut că și-a reînscris

dreptul de proprietate în cartea funciară asupra lăcașului de cult în temeiul

sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă și

irevocabilă.

Cu

privire la această înscriere, pârâta s-a apărat invocând nevalabilitatea

operațiunii de carte funciară efectuată la poziția B - 14 în foaia de

proprietate a CF Gilău, deoarece hotărârea judecătorească invocată de

reclamantă se referă la alte imobile, nu la cel în litigiu.

Instanța

de apel a considerat că a astfel de apărare nu poate fi valorificată în cadrul

acțiunii în revendicare, ci în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte

funciară. Deși apelanta pârâtă a făcut dovada că este în curs de judecată o

acțiune cu un asemenea obiect (Dosarul nr. 31534/211/2011 al Judecătoriei

Cluj-Napoca), instanța de apel a respins cererea apelantei pârâte de suspendare

a judecății, cu motivarea că acțiunea în rectificare a fost promovată după

pronunțarea sentinței primei instanțe în prezenta cauză.

Recurenta

critică soluția instanței de apel, atât sub aspectul respingerii cererii de

suspendare, dar și pe motiv că instanța de apel a refuzat să analizeze în

cadrul acestui litigiu apărarea sa referitoare la depășirea limitelor efectului

sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca cu ocazia efectuării

operațiunii de la poziția B - 14 în foaia de proprietate a CF Gilău.

Înalta

Curte consideră că prin respingerea cererii de suspendare a judecății, pârâta

este adusă în imposibilitatea de a-și valorifica această apărare, deoarece după

rămânerea irevocabilă a soluției de admitere a acțiunii în revendicare în

prezenta cauză, soluția ce ar urma a se pronunța în litigiul privind

rectificarea cărții funciare ar deveni inutilă.

În

speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C. proc. civ.,

deoarece instanța învestită cu cererea de rectificare a cărții funciare va stabili

dacă înscrierea efectuată în favoarea reclamantei în temeiul sentinței civile nr.

5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost tăcută în limitele dispuse prin

această hotărâre judecătorească, sau dimpotrivă, prin depășirea acestora, așa

cum susține recurenta. în acest din urmă caz, dacă se va constata că imobilul

ce formează obiectul prezentei cauze nu a fost vizat de sentința civilă nr. 5186/2006

a Judecătoriei Cluj-Napoca și că radierea dreptului pârâtei, respectiv

reînscrierea dreptului reclamantei, s-au efectuat de către registratorul de

carte funciară fără titlu (ceea ce ar avea drept consecință rectificarea cărții

funciare în sensul înlăturării înscrierii neconforme), reclamanta nu ar mai

putea să-și întemeieze acțiunea în revendicarea lăcașului de cult pe înscrierea

dreptului său la poziția B - 14.

Faptul

că acțiunea în rectificare a fost formulată ulterior pronunțării sentinței de fond

nu constituie un motiv de respingere a cererii de suspendare, în condițiile în

care nu se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a formula această

acțiune, ci partea încearcă să-și valorifice un drept în cadrul procesual

indicat chiar în considerentele deciziei recurate.

Pe de

altă parte, instanța de apel a reținut în mod greșit că în cadrul acțiunii

întemeiate pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu prezintă

relevanță voința credincioșilor. Sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă

în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea

semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma

specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o

astfel de cerere, instanța nu poate ignora reglementarea specială care

stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea

care deține bunurile. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire

la îndeplinirea acestei cerințe.

Având în

vedere aprecierea greșită a instanței de apel cu privire la necesitatea

suspendării cauzei în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum și

nelămurirea situației de fapt cu privire la criteriul special al voinței

credincioșilor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare, la aceeași instanță de apel. Respectând prevederile art. 315 C.

proc. civ., instanța de apel va suspenda judecata până la soluționarea irevocabilă

a litigiului având ca obiect cererea pârâtei de rectificare a cărții funciare

înregistrată sub nr. 31534/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca, urmând ca la

reluarea judecății apelului să se aibă în vedere atât soluția irevocabilă ce se

va pronunța în respectivul litigiu, precum și reglementarea specială care

stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor.

În ceea

ce privește critica recurentei referitoare la nepronunțarea instanței de apel

asupra argumentelor sale de la pct. III din motivele de apel (cele vizând

aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/19489,

înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în finalul considerentelor

deciziei recurate că prezenta acțiune este supusă regulilor care guvernează

regimul juridic al proprietății, înlăturând astfel aplicabilitatea textelor de

lege invocate de apelanta pârâtă. Recurenta nu argumentează din punct de vedere

juridic de ce ar fi greșit raționamentul instanței de apel privind

inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, iar

reiterarea de către recurentă a aceleiași critici din apel nesocotește

existența judecății anterioare și tinde la învestirea instanței de recurs cu o

analiză devolutivă a criticii din apel, ceea ce excede cadrului procesual al

recursului.

În

raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu se va

pronunța cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurentă,

acestea urmând a fi stabilite numai după soluționarea cauzei deduse judecății,

când se va putea ști care este partea care datorează celeilalte cheltuieli de

judecată, ca fiind parte căzută în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă

Română Gilău I

împotriva

deciziei nr. 51/ A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă,

pe care o casează.

Trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.