ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2154/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2154/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 6 ianuarie

2010, sub nr. 138/117/2010, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică Gilău a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română

Gilău I, solicitând:

- obligarea pârâtei

să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la lăcașul de

cult - biserica „Sf. Nicolae”, înscrisă în CF nr. 63 Gilău - nr. top vechi

393b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, situată în localitatea

Gilău, str. R., județul Cluj, imobil de care reclamanta a fost deposedată

abuziv prin efectul Decretului nr. 358/1948;

- obligarea pârâtei

să predea necondiționat în posesia reclamantei lăcașul de cult menționat, în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța

în cauză și totodată să se abțină de la orice acte de tulburare în posesie a

acesteia pe viitor;

- obligarea pârâtei

la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, începând cu data

rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la data

predării efective în posesia reclamantei a bisericii „Sf. Nicolae" din

comuna Gilău;

- obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 854 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea, iar în

consecință:

- a obligat pârâta să

recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică

înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851 și nr.

top nou 753, să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantei

acest imobil și să se abțină pe viitor de la orice act de deposedare sau

tulburare.

- a respins celelalte

pretenții ale reclamantei.

- a obligat pârâta să

achite reclamantei suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a avut în vedere, în raport de prevederile art. 3

din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, așa cum a fost modificat prin

O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/200, că reclamanta a inițiat încă

din cursul anului 2005 dialogul de conciliere cu pârâta asupra problemei

proprietății lăcașului de cult revendicat, dar demersurile sale nu s-au

finalizat printr-o înțelegere care să fie agreată de ambele părți.

Însăși pârâta a

recunoscut, conform susținerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că au

existat o serie de discuții și întâlniri între reprezentanții părților, fără a

se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.

Tribunalul a apreciat

că, împrejurarea că procedura prealabilă instituită de dispozițiile art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin

Legea nr. 182/2005, nu a fost în măsură să conducă la finalitatea avută în

vedere de legiuitor, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiție,

deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din Constituție, motiv

pentru care excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită.

În ce privește fondul

cauzei, s-a reținut că, potrivit înscrierilor din CF nr. 63 Gilău, nr. top 393b

și CF nr. 63 Proiect Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851 și nr.

top nou 753, imobilul cu destinația biserică a fost proprietatea reclamantei.

În baza art. 1 din

Decretul nr. 358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a intabulat dreptul de

proprietate pe bază de lege în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română din

Gilău cu privire la imobilele de sub AI 1-6, A +1-2, așadar inclusiv asupra

construcției cu destinația de biserică, obiect al prezentului litigiu.

Ulterior, conform

înscrierii de sub Bl4, s-a radiat dreptul de proprietate înscris sub B3 în

favoarea pârâtei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău.

Totodată, s-a

constatat că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică

înscris în CF nr. 52405 Gilău, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 63

Proiect Gilău, nr. top. 851, nr. top nou 753/1/C.

Constatând că

reclamanta este, la acest moment, proprietara tabulară a imobilului revendicat

și apreciind că preluarea imobilului de la reclamantă a avut caracter abuziv,

nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în epocă, stăteau la

baza trecerii lăcașurilor de cult de la biserica greco-catolică la cea

ortodoxă, tribunalul a admis acțiunea în revendicare, înlăturând ca nedovedită

susținerea pârâtei potrivit căreia, în prezent, imobilul ar fi altul decât cel

care a fost preluat.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta.

Prin Decizia civilă

nr. 51/A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins

apelul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de

dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 176/1990, cu

modificările și completările ulterioare, intenția legii este aceea de a înlesni

soluționarea amiabilă a situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor

parohiale ce i-au aparținut bisericii greco-catolice, dar care, pe timpul

regimului comunist, au trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acțiunii

în justiție fiind consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când,

în prealabil, s-a încercat potrivit legii soluționarea amiabilă, însă aceasta

nu s-a putut realiza.

Din prevederile

părții finale a alin. (2) al art. 3, rezultă că acțiunea în justiție poate fi

exercitată nu doar atunci când comisia nu s-a putut întruni, ceea ce

echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a problemei în discuție, ci și

în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a putut ajunge la un acord

asupra soluției de rezolvare, astfel încât ambele părți să fie mulțumite,

acceptând fără rezerve o asemenea soluție. În aprecierea Curții, este sugestiv

faptul că legiuitorul întrebuințează, în cuprinsul evocatelor prevederi legale,

expresia „decizia nemulțumește una dintre părți”, lăsând astfel a se înțelege

că acordul, atunci când se încheie, trebuie să fie deplin, precis și foarte

lămurit, deci cu vocația de a stabili, consimțit de ambele părți, noua situație

juridică a lăcașului de cult și/sau a casei parohiale vizate.

Doar într-o asemenea

ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părți nu ar mai avea interes de a

promova acțiune în justiție, diferendul inițial fiind înlocuit cu un desăvârșit

acord de voințe.

Per a contrario, când

o asemenea înțelegere lipsește în totul sau, deși ea se realizează, nu stinge

toate punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată

are dreptul de a deschide acțiune în justiție, în concretizarea dreptului său,

fundamentat constituțional, de acces la justiție.

În procesul de față,

Curtea a avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul primei instanțe o

serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri, începând cu anul 2005,

a invitat-o pe pârâtă la discuții privitoare la lăcașul de cult folosit de

Parohia Ortodoxă Gilău I.

Înscrisuri privitoare

la intenția de dialog a părților au fost întocmite și în anul 2007, precum și

în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o referire

specială la procesul-verbal încheiat la data de 21 februarie 2009, sub nr. 11.

Potrivit apelantei,

acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părți s-a ajuns la un

compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorința credincioșilor, în sensul

că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru

Biserica Greco-Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul

renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.

Examinând acest

proces-verbal, Curtea a apreciat însă că între părți nu s-a ajuns la un

veritabil acord, ca înțelegere aptă să stingă divergențele existente, ci doar

la o înțelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit

urmată de altele care, punctual și detaliat, să stabilească în mod definitiv

situația juridică a lăcașului de cult.

În cuprinsul

procesului-verbal se afirmă, între altele, că „în concluzie, Pr. S.P.

(reprezentantul Parohiei Ortodoxe Gilău I, s.n.) a spus că, în principiu, este

de acord cu construirea unei noi biserici pentru greco-catolicii din Gilău, dar

nu înainte ca greco-catolicii să prezinte acel act notarial de renunțare definitivă

asupra bisericii vechi sau a vreunui alt act care să le confere liniștea.”

Totodată, se arată în

procesul-verbal și că „Pr. P.T. (reprezentantul Parohiei Române Unite cu Roma

Greco-Catolice, s.n.) a spus că și dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici,

deși soluția îl dezavantajează, dar că a semna cine știe ce act notarial prin

care să declare că Biserica Greco-Catolică a comunei Gilău renunță la vechiul

lăcaș de cult sau a vreunui altfel de document similar, așa ceva nu este dânsul

abilitat să semneze.”

Același proces-verbal

menționează că „Dialogul a luat sfârșit prin discuția dintre Pr. P.D.T. și

domnul O.K., vice-primarul, în care Pr. T. se angaja că nu va demara

procedurile de deschidere a procesului dacă până la sfârșitul lunii martie va primi

un răspuns favorabil din partea Consiliului Local al comunei Gilău. De data

aceasta, Pr. T. a precizat că așteaptă un calendar clar, pe date precise, în

care să fie precizat când se va semna protocolul de punere în posesie a

terenurilor, când se va trece efectiv la punerea în posesie etc."

Toate cele de mai sus

atestă, în aprecierea Curții, că părțile au stabilit doar direcțiile de

principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia însă o

înțelegere care să asigure soluționarea completă și clară a pretențiilor

reclamantei.

Declarația martorului

A.K., audiat de prima instanță, nu poate trimite la o altă concluzie, martorul

învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, „se putea ajunge la o soluție

amiabilă și în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluție”, precum și

că „După întâlnirea din 2009, reprezentanții ambelor biserici au plecat cu

convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi rezolvată.”

Este limpede, așadar,

că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea aspectelor litigioase

s-ar fi realizat la întâlnirea din data de 21 februarie 2009, ci despre

posibilitatea ca în viitor, implicându-se și Consiliul Local al comunei Gilău,

să se ajungă la rezolvarea situației dintre părți.

Astfel cum același martor

atestă, rezolvarea nu a intervenit, Consiliul Local al comunei Gilău nealocând,

în vederea construirii unei noi biserici de către reclamantă, suprafața de

4.300 mp teren acceptată inițial, ci doar pe aceea de 1.000 mp (10 ari).

Dovada faptului că

între părți nu s-a realizat, la 21 februarie 2009, o înțelegere în sensul

prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, este făcută și

prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiași an, deci peste 10 luni, s-a

încheiat un nou proces-verbal, în care se arată că la noua încercare de

conciliere directă stabilită pentru această dată, Parohia Ortodoxă Română Gilău

I nu a trimis niciun reprezentant și nici nu a comunicat vreun înscris prin

care să își precizeze punctul de vedere.

Astfel fiind, Curtea

a conchis că erau întrunite condițiile legale pentru promovarea prezentei

acțiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei părților în legătură cu

nerealizarea unui acord, după cum fără relevanță este și neîndeplinirea de

către Consiliul Local al comunei Gilău a obligațiilor asumate, câtă vreme, în

sensul legii, ceea ce prezintă importanță este doar realizarea unei înțelegeri

definitive și mulțumitoare pentru ambele biserici implicate.

În ce privește fondul

cauzei, Curtea a reținut, ca și prima instanță, că reclamanta este înscrisă în

CF nr. 63 Gilău, sub B + 14, ca proprietar tabular asupra imobilelor

evidențiate în foaia de avere a acestei cărți funciare, înscrierea reclamantei

fiind consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea

Parohiei Ortodoxe Române din Gilău.

Radierea dreptului de

proprietate al pârâtei și intabularea celui al reclamantei s-au făcut încă în

anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătorești, sub B + 14, până la data

pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj în prezentul proces pârâta

neînțelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.

Pe cale de

consecință, reclamanta este intabulată ca proprietar desăvârșit asupra

imobilelor menționate în foaia de avere, între care se cuprinde și acela

revendicat în prezentul litigiu.

În considerarea

acestei situații de carte funciară, dreptul de proprietate al reclamantei se

situează sub protecția legii, protecție ce-i trebuie recunoscută și asigurată

până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să nu îi mai

aparțină în condițiile pe care legea le stabilește.

Erorile de înscriere

în cartea funciară, la care apelanta a făcut referire în cuprinsul cererii de

apel, ar putea fi analizate în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte

funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acțiune ulterior

pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluționată

până în prezent.

Dreptul sau de

proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată

proprietar, așa cum rezultă din prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr.

7/1996, în conținutul lor în vigoare la data promovării prezentei acțiuni.

Deși apelanta pune în

discuție opozabilitatea față de ea a înscrierii făcute în anul 2007 în favoarea

reclamantei, este de observat că înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în

relație și ca o consecință a radierii dreptului apelantei, invocându-se

hotărâri judecătorești în care părțile de astăzi au avut, de asemenea,

calitatea de litigante, deci de participante la un proces finalizat prin

hotărâri ce le sunt, în limita dispozițiilor lor, opozabile.

Nu poate fi socotit

întemeiat nici motivul de apel prin care se invocă opțiunea pentru cultul

religios ortodox a unui număr mare de credincioși din localitatea Gilău (6437

în anul 2002), față de numărul mic (72) al celor de rit greco-catolic, întrucât

o asemenea distincție nu este avută în vedere de lege.

Sub acest aspect,

Curtea a observat că Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște Bisericii Române

Unite cu Roma (greco-catolice), prin art. 3 alin. (2), dreptul la acțiune în

justiție fără a condiționa examinarea pe fond a pretențiilor sale de

apartenența actuală a unui anumit număr de credincioși la acest cult, în

intenția legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu față de

o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașurile de cult și, în genere,

bunurile printr-un act normativ al autorităților comuniste.

Or, câtă vreme legea

nu condiționează analiza pe fond a pretențiilor reclamantei de numărul ori

proporția credincioșilor greco-catolici, vocația ei reparatorie ignorând

asemenea elemente de fapt, nici instanțele de judecată, ca interprete ale

legii, nu au dreptul să distingă și să condiționeze mai mult decât o face legea

însăși.

Fără a nesocoti, în

plan extrajuridic, rolul istoric, social și cultural pe care instituția

bisericii l-a avut în cadrul fiecărei comunități, Curtea a înțeles însă a

considera că, în lipsa unei dispoziții a legii care să impună o soluționare a

cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de apel, analiza

legalității și temeiniciei prezentei acțiuni nu ar putea fi făcută decât prin

raportare la regulile de drept care, obișnuit, guvernează regimul juridic al

proprietății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta.

Prin Decizia nr. 394

din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a

admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, sens în care a reținut următoarele:

Critica referitoare

la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii este nefondată. Instanța

de apel a apreciat în mod corect că valoarea Procesului-verbal din 21 februarie

2009 nu poate fi aceea a unui acord care să lămurească definitiv situația

lăcașului de cult.

Curtea de apel a

făcut o analiză detaliată a conținutului acestui proces-verbal, pe care l-a

corelat cu celelalte probe administrate (declarația martorului A.K. și

Procesul-verbal din 21 decembrie 2009), stabilind că ceea ce s-a discutat între

părți la data de 21 februarie 2009 nu a reprezentat decât o înțelegere

preliminară, care a prefigurat o posibilitate de rezolvare a diferendului

(așadar, o etapă în procedura de rezolvare pe cale amiabilă, reglementată de

art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990), posibilitate care, însă, nu

s-a materializat, datorită faptului că autoritatea administrativă locală, de a

cărei intervenție depindea rezolvarea situației, nu a atribuit reclamantei

terenul în suprafața pretinsă, necesară edificării unui nou locaș de cult.

Calificarea de către

recurentă a unora dintre elementele acestei înțelegeri preliminare ca având

valoarea unor condiții rezolutorii este improprie. Astfel, recurenta susține că

ar avea această natură mențiunile din procesul-verbal referitoare la renunțarea

de către reclamantă la biserica veche, respectiv construirea efectivă a

bisericii noi.

Pentru a fi în

prezența unei condiții, ca modalitate a actului juridic, ar fi trebuit să

existe și manifestarea de voință neechivocă, în sensul nașterii, modificării

sau stingerii unui raport juridic, act de voință care să genereze drepturi și

obligații în beneficiul, respectiv în sarcina părților contractante.

Or, în speță,

procesul-verbal analizat nu conține decât consemnarea punctelor de vedere ale

participanților la întâlnirea din 21 februarie 2009, fără a stabili în sarcina

acestora obligații a căror executare să poată fi cerută în temeiul principiului

obligativității convențiilor și nici drepturi asupra lăcașului de cult, care să

poată fi valorificate direct în temeiul pretinsei convenții.

Este adevărat că

reclamanta nu a contestat existența procesului-verbal din 21 februarie 2009,

însă nu i-a acordat aceeași valoare juridică pe care o susține recurenta. Pe

tot parcursul procesului, reclamanta a susținut constant că încercările de

rezolvare a diferendului pe cale amiabilă nu au dat rezultat, în ciuda

discuțiilor preliminare, ceea ce a și determinat promovarea acțiunii în

instanță.

Susținerea recurentei

în sensul că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă chiar și în

ipoteza lipsei unui acord, este nu numai contradictorie, în raport cu

argumentele anterioare susținute în motivarea recursului, prin care se tinde la

dovedirea existenței unui acord, dar și contrară prevederilor tezei finale a

art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit acestui text legal,

„Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește

sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia

nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii

injustiție, potrivit dreptului comun.”

Tot datorită

conținutului precis și clar al prevederii legale citate, Înalta Curte a găsit

nefondată și critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor

Decretului-lege nr. 126/1990, în ceea ce privește excepția inadmisibilității

(motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta a susținut

(din nou, în mod contradictoriu față de critica analizată în paragraful

anterior) că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că acțiunea formulată

pe legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie

el și parțial, interpretare care ar goli de conținut prevederile textului de

lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care

să țină seama de dorința credincioșilor.

Acest raționament al

recurentei este vădit în contradicție cu litera și spiritul prevederilor

actului normativ special, care deschid calea acțiunii în justiție atât în

situația în care nu se ajunge la un acord, cât și în cazul în care „decizia

nemulțumește una dintre părți.”

În ceea ce privește

criticile formulate împotriva soluției date asupra fondului cauzei, Înalta

Curte a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe

prevederile art. 480 C. civ. și Decretul-lege nr. 126/1990, prevalându-se de

calitatea de proprietară tabulară. Reclamanta a susținut că și-a reînscris

dreptul de proprietate în cartea funciară asupra lăcașului de cult în temeiul

Sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă și

irevocabilă.

Cu privire la această

înscriere, pârâta s-a apărat invocând nevalabilitatea operațiunii de carte

funciară efectuată la poziția B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău,

deoarece hotărârea judecătorească invocată de reclamantă se referă la alte

imobile, nu la cel în litigiu.

Instanța de apel a

considerat că o astfel de apărare nu poate fi valorificată în cadrul acțiunii

în revendicare, ci în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară.

Deși apelanta-pârâtă a făcut dovada că este în curs de judecată o acțiune cu un

asemenea obiect (Dosarul nr. 31534/211/2011 al Judecătoriei Cluj-Napoca),

instanța de apel a respins cererea apelantei-pârâte de suspendare a judecății,

cu motivarea că acțiunea în rectificare a fost promovată după pronunțarea

sentinței primei instanțe în prezenta cauză.

Recurenta critică

soluția instanței de apel, atât sub aspectul respingerii cererii de suspendare,

dar și pe motiv că instanța de apel a refuzat să analizeze în cadrul acestui litigiu

apărarea sa referitoare la depășirea limitelor efectului Sentinței civile nr.

5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca cu ocazia efectuării operațiunii de la

poziția B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău.

Înalta Curte a

considerat că, prin respingerea cererii de suspendare a judecății, pârâta este

adusă în imposibilitatea de a-și valorifica această apărare, deoarece după

rămânerea irevocabilă a soluției de admitere a acțiunii în revendicare în

prezenta cauză, soluția ce ar urma a se pronunța în litigiul privind

rectificarea cărții funciare ar deveni inutilă.

În speță, erau

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece

instanța învestită cu cererea de rectificare a cărții funciare va stabili dacă

înscrierea efectuată în favoarea reclamantei în temeiul Sentinței civile nr.

5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost făcută în limitele dispuse prin

această hotărâre judecătorească sau, dimpotrivă, prin depășirea acestora, așa

cum susține recurenta. În acest din urmă caz, dacă se va constata că imobilul

ce formează obiectul prezentei cauze nu a fost vizat de Sentința civilă nr.

5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca și că radierea dreptului pârâtei,

respectiv reînscrierea dreptului reclamantei, s-au efectuat de către registratorul

de carte funciară fără titlu (ceea ce ar avea drept consecință rectificarea

cărții funciare în sensul înlăturării înscrierii neconforme), reclamanta nu ar

mai putea să-și întemeieze acțiunea în revendicarea lăcașului de cult pe

înscrierea dreptului său la poziția B 14.

Faptul că acțiunea în

rectificare a fost formulată ulterior pronunțării sentinței de fond nu

constituie un motiv de respingere a cererii de suspendare, în condițiile în

care nu se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a formula această

acțiune, ci partea încearcă să-și valorifice un drept în cadrul procesual

indicat chiar în considerentele deciziei recurate.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut în mod greșit că în cadrul acțiunii întemeiate pe

prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu prezintă relevanță voința

credincioșilor. Sintagma „potrivit dreptului comun", cuprinsă în

conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate avea

semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma

specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o

astfel de cerere, instanța nu poate ignora reglementarea specială care

stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea

care deține bunurile. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire

la îndeplinirea acestei cerințe.

Având în vedere

aprecierea greșită a instanței de apel cu privire la necesitatea suspendării

cauzei în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum și nelămurirea situației

de fapt cu privire la criteriul special al voinței credincioșilor, în temeiul

art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul

pârâtei și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel. Respectând prevederile art. 315 C. proc. civ.,

instanța de apel va suspenda judecata până la soluționarea irevocabilă a

litigiului având ca obiect cererea pârâtei de rectificare a cărții funciare,

înregistrată sub nr. 31534/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca, urmând ca la

reluarea judecății apelului să se aibă în vedere atât soluția irevocabilă ce se

va pronunța în respectivul litigiu, precum și reglementarea specială care

stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor.

În ceea ce privește

critica recurentei referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra

argumentelor sale de la pct. III din motivele de apel (cele vizând

aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr.

177/1948), Înalta Curte a constatat că instanța de apel a reținut în finalul

considerentelor deciziei recurate că prezenta acțiune este supusă regulilor

care guvernează regimul juridic al proprietății, înlăturând astfel

aplicabilitatea textelor de lege invocate de apelanta-pârâtă. Recurenta nu a

argumentat din punct de vedere juridic de ce ar fi greșit raționamentul

instanței de apel privind inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Decretului

nr. 177/1948, iar reiterarea de către recurentă a aceleiași critici din apel

nesocotește existența judecății anterioare și tinde la învestirea instanței de

recurs cu o analiză devolutivă a criticii din apel, ceea ce excede cadrului

procesual al recursului.

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. 138/117/2010*.

Prin Încheierea din 6

iunie 2013, instanța a dispus suspendarea judecării dosarului pendinte, în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 2083/117/2013.

Prin Încheierea din

13 februarie 2014, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, având în vedere

că motivul pentru care judecarea apelului pendinte a fost suspendată în temeiul

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv soluționarea irevocabilă a

Dosarului nr. 2083/117/2013, nu mai subzistă, acest dosar fiind soluționat în

mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3573 din 20 septembrie 2013 a Curții de

Apel Cluj.

Prin Decizia civilă

nr. 150/A din 13 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis

în parte apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, după cum

urmează:

A respins acțiunea

formulată de reclamanta Parohia Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în

contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 1, pentru recunoaștere

drept de proprietate.

A înlăturat din

sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă

a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut

dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției

inadmisibilității și respingerea celorlalte pretenții ale reclamantei.

A obligat pe

intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 16.706,6 RON,

cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale, fond, apel și recurs.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

În susținerea cererii

de revendicare deduse judecății, reclamanta s-a prevalat de calitatea sa de

proprietar tabular, în CF nr. 63 Gilău, asupra imobilului cu nr. top vechi

393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753.

Potrivit cărții

funciare nr. 63 Gilău, depusă în extenso, în xerocopie, la filele 7-10 dosar

fond, sub B. 14 este intabulat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei

Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău, în baza Sentinței civile nr. 4473

din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a Deciziei civile nr. 794/A din

23 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj și a Deciziei civile nr. 187/R din 25 mai

2007 a Curții de Apel Cluj, prin Încheierea de CF nr. 49601 din 9 iulie 2007,

încheiere prin care s-a dispus, totodată, radierea dreptului de proprietate înscris

sub B. 3, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.

Sub B. 3 în aceeași

carte funciară, asupra imobilelor cu nr. top A+1-6, A+1-2, fusese intabulat,

prin Încheierea de CF nr. 3162 din 30 octombrie 1950, dreptul de proprietate,

cu titlu de drept lege, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în

favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.

La baza intabulării

dreptului de proprietate al reclamantei sub B. 14 au stat, așadar, hotărârile

judecătorești menționate în CF, respectiv Sentința civilă nr. 4473 din 26

aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Decizia civilă nr. 794/A din 23

noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj și Decizia civilă nr. 187/R din 25 mai 2007

a Curții de Apel Cluj.

Prin Sentința civilă

nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosar

nr. 803/2004, a fost respinsă acțiunea extinsă, formulată de reclamanta Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâții Parohia

Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II și Consiliul Local al

comunei Gilău, având ca obiect constatarea că imobilele teren pădure, cu nr.

top nou 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 combinat cu Proiect Gilău și cu nr. top

nou 5370 din CF nr. 65 combinat cu Proiect Gilău, nu au trecut cu titlu în

proprietatea pârâtelor de rândul I, II, precum și rectificarea cărții funciare,

prin radierea dreptului de proprietate al celor două pârâte și reînscrierea

imobilelor în favoarea reclamantei.

Această sentință a

fost inițial menținută prin Decizia civilă nr. 1989/A din 10 septembrie 2004 a

Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 9176/2004, prin respingerea

apelului reclamantei, însă, ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia civilă nr. 5623 din 27 iunie 2005, pronunțată în Dosar nr. 20434/2004,

a admis recursul reclamantei, a casat atât Decizia civilă nr. 1989/A/2004, cât

și Sentința civilă nr. 4473/2004, cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare la Judecătoria Cluj-Napoca.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 5186 din 22 iunie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca,

pronunțată în Dosar nr. 15547/2005, s-a admis în parte acțiunea reclamantei

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu aceiași

pârâți, Parohia Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II și

Consiliul Local al comunei Gilău și, în consecință, s-a constatat că terenurile

cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 Gilău și terenul cu nr. top nou

5370 din CF 65 Gilău au trecut fără titlu în proprietatea Parohiei Ortodoxe

Române din Gilău, dispunându-se, totodată, rectificarea cărții funciare, în

sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei Parohia Ortodoxă Română din

Gilău și reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 794/A din 23 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr.

7658/211/2005 (nr. în format vechi 8193/2006), s-a admis în parte apelul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva sentinței nr.

5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în parte, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, în ceea ce privește cererile

privitoare la imobilul cu nr. top 5370 din CF nr. 65 Gilău combinat cu Proiect;

a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin Decizia civilă

nr. 1187/R din 25 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr.

7658/211/2005, a fost admis recursul reclamantei Parohia Bisericii

Greco-Catolice Gilău, a fost modificată Decizia recurată nr. 794/A/2006 a

Tribunalului Cluj, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtele Parohia

Ortodoxă Română Gilău I și II, cu consecința menținerii Sentinței nr. 5186/2006

a Judecătoriei Cluj-Napoca; a fost respins recursul declarat de pârâtă

împotriva aceleiași decizii.

Prin urmare, în baza

acestor hotărâri judecătorești a fost operată intabularea sub B. 14 a dreptului

de proprietate al reclamantei de azi, Parohia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică Gilău, însă rectificarea cărții funciare - deși a fost dispusă

doar cu privire la imobilele cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63

Gilău și terenul cu nr. top nou 5370 din CF nr. 65 Gilău - s-a operat cu

privire la toate imobilele înscrise în CF nr. 63, inclusiv cu privire la

imobilul cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753.

Prin Decizia civilă

nr. 117/A din 6 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr.

2083/117/2013, a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă

Română Gilău împotriva Sentinței civile nr. 23641 din 29 noiembrie 2012 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosar nr. 31534/211/2011, care a fost

schimbată, după cum urmează:

A fost admisă

acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău în

contradictoriu cu pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj și,

în consecință:

S-a constatat

nulitatea absolută a operațiunilor de carte funciară efectuate sub B. 14, în CF

nr. 63 Gilău Proiect, în ceea ce privește imobilul cu nr. de comasație 851/1,

nr. top nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversia pe hârtie în cartea

funciară nr. 52405 Gilău, provenite din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău,

sub A 1 și A 1.1.

S-a dispus

rectificarea înscrierilor efectuate în CF nr. 63 Gilău Proiect, sub B. 14, în ceea

ce privește nr. top de comasație 851/1, nr. top nou 753/1, și în cartea

funciară nr. 52405 Gilău, provenită din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău,

sub A 1 și A 1.1, sub B. 2, în favoarea pârâtei.

S-a dispus

restabilirea situației anterioare de CF în ceea ce privește aceste imobile.

În esență, la

pronunțarea acestei soluții au fost avute în vedere prevederile art. 34 pct. 1

din Legea nr. 7/1996, reținându-se că reclamanta este îndreptățită să solicite

pe cale directă rectificarea cărții funciare câtă vreme, în mod greșit, în

raport de hotărârile judecătorești anterior menționate, s-a operat înscrierea

de sub B. 14 din CF nr. 63 Gilău Proiect.

Decizia civilă nr.

117/A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr.

2083/117/2013, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, prin Decizia civilă nr. 3573/R din

20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr.

2083/117/2013.

În considerentele

deciziei Curții de Apel Cluj au fost reținute, în esență, următoarele:

„Cu privire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

prin care se critică, practic, soluția ce vizează fondul cauzei, Curtea

constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele argumente:

Obiectul cererii

introductive de instanță îl constituie o acțiune în rectificare de CF,

întemeiată pe dispozițiile art. 33 - 35 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în

vigoare la data săvârșirii operațiunilor de carte funciară, pe motiv că

înscrierile din cartea funciară nu mai sunt conforme nici cu încheierea care a

stat la baza operațiunii de înscriere în CF și nici cu hotărârile judecătorești

care constituie titlul pentru efectuarea acestor operațiuni, respectiv

rectificarea CF nr. 63 Gilău, nr. top de comasație 851/1, nr. top nou 753/1,

imobil transcris ulterior prin conversie pe hârtie în CF nr. 52405 Gilău.

Este știut faptul că

acțiunea în rectificare de CF, întemeiată pe dispozițiile art. 34 din Legea nr.

7/1996, este o acțiune cu caracter accesoriu, care se grefează pe o acțiune

principală având ca obiect, fie constatarea nulității titlului în baza căruia

s-a făcut înscrierea în CF a cărei rectificare se solicită, fie restabilirea

dreptului care a fost lezat prin respectiva înscriere în CF.

În speță, inițial

prin Sentința civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul

Cluj în Dosar nr. 138/117/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu

cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I și, în consecință, pârâta a fost

obligată să îi recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului

biserică înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top 393 b, nr. top de comasație 851 și

nr. top nou 753 și să îi lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică

folosință acest imobil.

Această sentință a

rămas definitivă prin respingerea apelului pârâtei, prin Decizia civilă nr.

51/A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr.

138/117/2010, însă, prin Decizia civilă nr. 394 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 138/117/2010, a fost

admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva

Deciziei civile nr. 51/A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, care a fost

casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe (extras portal

ICCJ).

Drept urmare,

Sentința nr. 854 din 20 octombrie 2011 nu este încă definitivă și irevocabilă,

astfel încât nu subzistă în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Gilău I - până

la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei sentințe - obligația de a-i

recunoaște Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău dreptul de

proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 138/117/2010,

respectiv al prezentului dosar.

Dosarul nr.

7658/211/2005 viza alt număr topografic din CF nr. 63 Gilău, respectiv nr. top

5370, astfel încât hotărârile pronunțate în acel dosar nu pot avea înrâurire

asupra soluției din cauza pendinte.

Drept urmare, Curtea

constată că, în cauză, Tribunalul Cluj a pronunțat o soluție legală, în

conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 și art. 20 din aceiași

lege, recursul pârâtei, sub acest aspect, fiind nefondat.

Trimiterile recurentei

la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 și la Decretul-lege nr.

9/1989, în raport de obiectul cauzei pendinte, care este o rectificare tipică

de CF, iar nu o cauză întemeiată pe Legea nr. 182/2005, sunt irelevante și nu

pot constitui temei legal pentru admiterea recursului pârâtei".

În raport de Decizia

nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost

soluționat în mod irevocabil Dosarul nr. 2083/117/2013, Curtea a constatat că

dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, Parohia Română Unită

cu Roma Greco-Catolică Gilău, asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi

393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, de sub B.

14, nu mai subzistă, acesta fiind rectificat în condițiile art. 34 pct. 1 din

Legea nr. 7/1996, conform celor anterior precizate.

Prin urmare, la acest

moment, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai

este titulara unui drept de proprietate asupra imobilului litigios cu nr. top

vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău,

împrejurare în raport de care aceasta nu mai poate, în condițiile art. 480 C.

civ., să revendice acest imobil de la pârâtă.

Este știut faptul că

acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere

instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun

determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea

posesiei bunului.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

Este o acțiune reală,

deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de

proprietate, caracterul real explicându-se prin aceea că acțiunea în

revendicare însoțește, apără și se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul

de proprietate, drept opozabil erga omnes.

Este o acțiune

petitorie deoarece prin ea se pune în discuție, într-un proces, însăși

existența dreptului de proprietate al reclamantului.

Așa se explică faptul

că reclamantul este îndatorat să facă dovada dreptului său de proprietate

asupra imobilului revendicat, iar obligarea pârâtului la a-i restitui

reclamantului posesia bunului în litigiu, respectiv bunul revendicat, este doar

o consecință firească a admiterii acțiunii în revendicare.

De principiu,

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, întrucât

aceasta nu se stinge oricât timp nu ar fi exercitată, ea stingându-se doar

odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate pe care îl însoțește și îl

apără.

Din caracterul real

și petitoriu al acțiunii în revendicare rezultă cu evidență faptul că acțiunea

în revendicare poate fi introdusă doar de cel care este titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului revendicat.

În speță, reclamanta

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara

tabulară asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi 393 b, nr. top de

comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, dreptul de proprietate al

reclamantei asupra acestui imobil fiind radiat ca urmare a rectificării cărții

funciare prin Decizia irevocabilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013, pronunțată

de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 2083/117/2013.

Pe cale de

consecință, întrucât reclamanta nu mai este titulara dreptului de proprietate

asupra imobilului litigios, este cert faptul că aceasta nu mai poate uza cu

succes de dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea sa în revendicare

impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată, sens în care sentința fondului va

fi reformată.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții din sentință, referitoare la respingerea excepției

inadmisibilității și respingerea celorlalte pretenții ale reclamantei.

Cu privire la

excepția inadmisibilității, Curtea a constatat că în mod legal aceasta a fost

respinsă prin sentința apelată, motivat pe următoarele considerente:

Pârâta a susținut că

acțiunea ar fi inadmisibilă pe motiv că nu s-a uzat de procedura prealabilă

reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv că nu s-ar fi

format o comisie mixtă care să încerce soluționarea amiabilă a problemei

lăcașului de cult, ținând seama de dorința credincioșilor care dețin aceste

bunuri.

Curtea a constatat că

această excepție nu este întemeiată, având în vedere că jurisprudența recentă,

atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Apel Cluj, a

statuat în sensul că: dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se

aplică doar procedurii în fața Comisiei Mixte Clericale, ci și în fața

instanței de judecată; acțiunea în revendicare întemeiată și pe dispozițiile art.

3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu este una clasică, de drept comun, ci este

una în revendicare specială, ce trebuie să țină cont de criteriile instituite

de legea specială, adică de dorința credincioșilor; acest criteriu, al dorinței

credincioșilor, este unul constituțional; restituirea bunurilor ce au aparținut

Bisericii greco-catolice, fără a se face aplicarea art. 3 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv fără a se ține seama de condiția impusă

de acest text legal, aceea a opțiunii majorității enoriașilor, a dorinței

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, ar aduce atingere

stabilității și securității raporturilor juridice.

Prin urmare, chiar și

instanța de judecată este abilitată să verifice cerințele impuse de art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri, verificarea acestei cerințe nefiind apanajul exclusiv

și prealabil al Comisiei Mixte Clericale.

De altfel, prin

decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a impus

instanței de rejudecare - statuare obligatorie pentru Curtea de Apel Cluj în

rejudecarea apelului, conform art. 315 C. proc. civ. - „să lămurească situația

de fapt cu privire la criteriul special al voinței credincioșilor”.

Deși s-ar părea că

textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict

„dorința credincioșilor”, în realitate, singura manieră posibilă de

interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia, prin

această sintagmă, legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor

aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a

statuat instanța supremă în decizia de casare, „criteriul special al voinței

credincioșilor”.

Potrivit art. 3 alin.

(1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din comunitatea care

deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia

analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și

care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Potrivit celor

anterior arătate, din probațiunea administrată în cauză pe parcursul

soluționării acesteia în diferitele faze procesuale și completată apoi și în

prezenta rejudecare, a rezultat că numărul credincioșilor ortodocși este

semnificativ mai mare decât cel al credincioșilor greco-catolici.

Astfel, din

Adeverința nr. 166 din 11 februarie 2014, eliberată de Institutul Național de

Statistică - Direcția Județeană de Statistică Cluj, rezultă faptul că la

recensământul populației și locuințelor din 2011, în comuna Gilău exista un

număr de 6.421 credincioși de religie ortodoxă și 87 credincioși de religie

greco-catolică, din care, în satul Gilău figurează un număr de 4.900

credincioși de religie ortodoxă, respectiv un număr de 83 de credincioși de

religie greco-catolică.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul

special al voinței credincioșilor operează în favoarea pârâtei-apelante din

prezenta cauză.

Este adevărat că

între cuvintele „număr” (al credincioșilor - n.r.) și „dorință" (a

credincioșilor - n.r.) nu se poate pune semnul egalității, acestea desemnând

noțiuni diferite.

Fără a pune un astfel

de semn al egalității, Curtea a apreciat că, în interpretarea art. 3 alin. (1)

din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor aparținând unui anumit

cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor - n.n.) potrivit cărora un

anumit lăcaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.

Această prezumție

derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin

Constituție - art. 29, lege -art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 și Tratatele

internaționale la care România este parte.

Această libertate se

concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își poate alege

religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de

vedere al dreptului laic.

În aceste condiții,

este evident că o persoană, având libertatea să adere la orice religie dorește,

va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la practicarea și

exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult

religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica (dacă, și

în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a noțiunii de

libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult religios,

nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).

Prin Decretul-lege

nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma

(greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia Gilău I

având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul

ortodox la cel greco-catolic.

Nefăcând această

opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și,

totodată, că dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența lăcașului de

cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

Textul art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea

Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată

în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, respingând „ca vădit nefondate,

excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

ridicate de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) din

Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. X, în Dosarul nr. 7967/1992

al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Română Unită cu Roma

(greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B. nr. Y, în Dosarul nr.

64C/1993 al Tribunalului Județean Timiș”.

În același sens s-a

pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995,

publicată în M. Of. nr. 224 din 29 septembrie 1995.

Pe cale de

consecință, Curtea a constatat că acest criteriu prevăzut de art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 trebuie și poate fi luat în considerare și de către

instanța de judecată, nu numai de către comisia mixtă clericală, iar

împrejurarea că, în speță, nu s-a făcut dovada concilierii prealabile în fața

acestei comisii, în nici un caz nu constituie un fine de primire a unei astfel

de acțiuni în revendicare.

Așa fiind, Curtea a

constatat că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, impunându-se a fi

respinsă ca atare.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., față de căderea sa în pretenții, intimata Parohia Română Unită

cu Roma Greco-Catolică Gilău a fost obligată să îi plătească apelantei Parohia

Ortodoxă Română Gilău I suma de 16.706,6 RON, cheltuieli de judecată în toate

etapele procesuale, în fond, în apel și în recurs, reprezentând: 3.100 RON

onorariu avocațial aferent apelului obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă

justificată prin chitanța de plată nr. 235 din 9 ianuarie 2012, aferentă

contractului de asistență juridică nr. 3/2012; 1.860 RON onorariu avocațial

pentru recursul obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin

chitanța de plată nr. 257 din 6 iunie 2012, aferent Contractului de asistență

juridică nr. 24/2012; 2.480 RON, onorariu avocațial aferent recursului obiect

al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanța de plată nr. 273

din 22 noiembrie 2012, aferent Contractului de asistență juridică nr. 38/2012;

suma de