ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia R.U. cu R.G. – C.I. Cluj, împotriva pârâtei Parohia O.R. B.V. I. și în consecință s-a dispus anularea încheierii de intabulare din 15 iulie 1950 prin care pârâta și-a înscris în C.F. Cluj, dreptul de proprietate asupra imobilelor în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia R.U. cu R.G.-C.I. Cluj. Pârâta a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în C.F. Cluj, constând din locaș de cult, casă parohială și loc de casă.

Împotriva acestei sentințe pârâta Parohia Ortodoxă B.V., a declarat recurs solicitând casarea hotărârii și rejudecând cauza respingerea acțiunii cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată. În motivarea recursului s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, dând o hotărâre nelegală. În motivarea hotărârii sale, instanța de fond a reținut toate prevederile legale existente în materie (Decretul nr. 126/1990, Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000, art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996), inclusiv cele care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din 1948), fără a face însă aplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R.U.

cu Roma și au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". În speță nu s-a alcătuit nici o astfel de comisie. Dar din interpretarea legii, dacă această comisie mixtă extrajudiciară trebuia să țină seama în hotărârea ei de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri (art. 3), atunci cu atât mai mult instanța de judecată trebuie să facă același lucru, nu să se raporteze în hotărârea sa la texte de lege care actualmente nu mai sunt în vigoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pârâta nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 - abrogat.

Instanța a motivat hotărârea în baza unor texte de lege abrogate (a Decretului nr. 177/1948, Constituția din 1948) deși în prezent-situația este reglementată cât se poate de clar prin Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare. A mai contestat baza legală a admiterii acțiunii reclamantei, din sentința atacată, se stipulează că "art. 37 din Legea nr. 177/1948" stă la baza admiterii acțiunii cu toate că acest text de lege nu mai este în vigoare. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, reținând că prin actul normativ în discuție legiuitorul a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate. A considerat că aceste principii stabilite în Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 27 aprilie 1993 și în Decizia nr. 1201 din 11 noiembrie 2008, au fost încălcate flagrant de către instanța de fond.

Astfel, instanța de fond a constatat că nu s-a întrunit nici o comisie, însă a stabilit că restituirea lăcașurilor de cult, excede dispozițiilor legii speciale adoptate până în prezent, reținând în continuare că temeiul legal în care pârâta a fost chemată în judecată îl constituie art. 480 C. civ. și art. 37 din Legea nr. 177/1948 - abrogat. În ceea ce privește al doilea principiu stabilit de Curtea Constituțională, acela al opțiunii credincioșilor, instanța a reținut că deși numărul credincioșilor ortodocși este vădit mai mare (500 de credincioși) decât cel al celor greco-catolici (10 credincioși), însă acest aspect nu contează. Și pentru acest aspect instanța a considerat necesară raportarea la prevederile legale abrogate (Decretul nr. 177/1948 și nr. 358/1948), la care a mai adăugat și faptul că în acel an (conform spuselor martorilor) toți credincioșii erau greco-catolici.

S-a invocat că nici ultimul principiu statuat de Curtea Constituțională nu a fost respectat, căci prin faptul că se pun în aplicare dispozițiile Decretului-Lege 126/1990, nu înseamnă că se încalcă principiul libertății cultelor religioase. Libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută de art. 29 alin. (5) din Constituție, ci și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care, în aceeași comunitate locală există și credincioși ortodocși și credincioși greco-catolici, criteriul esențial al opțiunii majorității enoriașilor - ridicat de Curtea Constituțională la rang de principiu - pentru determinarea destinației locașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe.

Referitor la reținerea instanței în sensul că pârâta nu a făcut dovada părăsirii cultului cerută de prevederile art. 39 din Legea nr. 177/1948, a considerat că din moment ce cultul greco-catolic a fost desființat, consecințele desființării sale au fost trecerea în proprietatea Bisericii O.R. a patrimoniului acestora, dar și faptul considerării tuturor persoanelor ca fiind ortodoxe. Acest fapt este demonstrat atât prin prevederile Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și din prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990.

A susținut că nu se poate vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia și-a motivat soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși. Transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate și nu a unui act de drept civil.

Prin urmare, nu se poate susține că intabularea a fost nelegală. Pe de altă parte s-a demonstrat că edificarea cultului s-a făcut prin contribuția tuturor românilor din zonă. În timp cartierul s-a dezvoltat, iar cei care sunt cuprinși în tabelele depuse sunt persoane ce locuiesc în cartier, de cult ortodox și care formează majoritatea celor care frecventează Parohia, greco-catolicii pe lângă faptul că sunt în număr foarte mic, au o capelă și ca atare, nu și-au manifestat și nici nu doresc să intre în posesia prezentului lăcaș de cult. A considerat că soluția este nu numai nelegală, dar și imorală, contrară perceptelor religioase, aceasta însemnând că lăcașul să fie restituit în considerarea unui număr infim de credincioși, iar marea majoritate (chiar raportat la numărul reținut de către instanța) să fie lăsați sub cerul liber, fără lăcașul în care cel puțin de peste 50 de ani caută să-și găsească alinarea.

A arătat că lăcașul de Cult a fost înzestrat de enoriașii pârâtei, iar în ceea ce privește Casa Parohială, aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox. Pârâta Parohia Greco C.I. prin concluzii a solicitat respingerea apelului. La termenul din data de 24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată calea de atac a fost calificată ca fiind apel iar cauza a fost luată în această din urmă compunere. Prin decizia civilă nr. 258/A din 1 octombrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că motivele invocate prin concluziile scrise nu pot depăși cadrul procesual deja constituit până la închiderea dezbaterilor, aceasta pentru a putea asigura contradictorialitatea și dreptul la apărare al părților. Invocarea unor chestiuni doar prin concluziile scrise depășesc termenul procedural până la care se pot invoca motive de apel, nefiind aduse și la cunoștința celeilalte părți pentru a putea să își efectueze apărarea, și este evident că instanța de apel nu poate să se pronunțe asupra acestor chestiuni expuse pentru prima dată în concluziile scrise ale apelantei. Curtea a constatat că pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei raportat la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar.

Reclamanta a arătat că pârâta nu deține un titlu cu privire la imobil. Or, cu privire la această chestiune Curtea, a constatat că aceasta nu este o excepție propriu-zisă ci este o problemă legată de condițiile de admisibilitate pe fond a acțiunii. Prin prisma acestei chestiuni, Curtea a constatat că Tribunalul nu avea ce excepție să soluționeze, pe lângă faptul că apelanta pârâtă nu a mai susținut excepția în fața acelei instanțe.

În ce privește motivele de apel propriu-zise depuse inițial, privind aplicarea unor dispoziții abrogate s-a reținut că acest motiv de apel nu este fondat deoarece instanța de fond trebuia să analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui. Motivul de apel privind neaplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R.U.

cu Roma (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" s-a apreciat ca nefondat. Curtea a reținut că nici acest motiv de apel nu poate fi primit deoarece procedura prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere.

Această procedură indicată anterior poate fi considerată ca fiind o procedură prealabilă, în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata.“ Tot cu privire la această procedură prealabilă, art. 3 alin. (2) teza II din Decretul nr. 126/1990 stabilește că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau daca nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Or, prima ipoteză este exact cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la nici un rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune în justiție. Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 s-a apreciat nefondată, dat fiind că art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, atunci când instituie criteriul dorinței majorității credincioșilor, se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situația juridică a lăcașurilor de cult. Prin urmare acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează expres în același text al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun.

Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, ci C.civ., Legea nr. 7/1996 și analiza aplicării corecte a Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948. Curtea a reținut că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres prin motivele de apel că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în proprietatea Bisericii O.R. a unei părți a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puțin abuzivă.

Invocarea Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent dar în funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul preluării.

Faptul că de la acel moment toate persoanele ce au aparținut cultului greco-catolic au fost considerate ca aparținând cultului ortodox este real în proporție cu majoritatea credincioșilor și dă posibilitatea unor analize care nu face obiectul acestei cauze, cum ar fi însușirea intimă a ritului ortodox de către foștii credincioși greco-catolici iar aceasta împreună cu folosirea de către aceași credincioși, acum aparținând cultului ortodox, a aceluiași locaș de cult care a aparținut cultului greco-catolic, dar în prezent aparținând cultului ortodox, face să se nască sentimentul și ideea de nedreptate la momentul la care se dispune restituirea legitimă prin prisma dreptului comun a unui astfel de locaș de cult către persoana juridică a cultului greco-catolic, care era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului.

Susținerea apelantei că nu se poate vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia și-a motivat soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși s-a apreciat nefondată.

Curtea a reținut că în speță nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri prevăzute în acest articol să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă. Oricum textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948 de desființare faptică a cultului greco-catolic.

Susținerea că intabularea nu e nelegală s-a apreciat că nu este reală dat fiind că în C.F., se menționează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii și a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ iar menționarea ca temei al intabulării a Decretului nr. 358/1948, care am stabilit mai sus că este larg acceptat ca fiind un act abuziv, nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.

A reținut instanța că edificarea unui locaș de cult de către cultul greco-catolic și prin contribuția credincioșilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forțată a credincioșilor, se restituie cultului greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți ortodocși de a pretinde bunul, lăcașul de cult, pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui locaș de cult se dezbate între persoanele juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcașului de cult.

În ceea ce privește Casa Parohială, care ar fi fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox s-a apreciat că este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretențiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluționate prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia O.R. B.V. I., criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ. raportat la dispozițiile art. 24 din Constituția României. S-a susținut că împotriva hotărârii primei instanțe, prin apărător a declarat recurs, iar la primul termen de judecată s-a formulat cerere de amânare pentru lipsă de apărare, justificat de faptul că noul paroh numit nu avea pregătirea necesară pentru susținerea cauzei și că apărătorul ales a fost împuternicit numai pentru declararea recursului. După comunicarea întâmpinării depuse de reclamantă, cu nerespectarea termenului legal, instanța a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, după care a procedat la recalificarea căii de atac, în apel, și a trecut la soluționarea cauzei pe fondul „motivele de apel”. Susține recurenta că raportat la starea de fapt invocată prin cererea de amânare pentru lipsă de apărare în mod nelegal s-a respins cererea.

Mai mult, recalificând calea de atac declarată, din recurs în apel, instanța avea obligația de a acorda un nou termen de judecată pentru a da posibilitate părții, în calitate de apelantă, să beneficieze de caracterul devolutiv al apelului, respectiv administrarea de probatorii pentru stabilirea stării de fapt. S-au adus critici și pe fondul cauzei privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale active și aplicarea legii. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: La data de 7 iunie 2010, reclamanta a înregistrat declarația de recurs împotriva sentinței civile nr. 326/F/2010, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată, părțile citându-se în această calitate. La data de 16 septembrie 2010, reclamanta, prin noul paroh, a solicitat, acordarea unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare.

La ziua termenului de judecată stabilit, urmarea înregistrării cauzei ca și recurs, completul de judecată de recurs a comunicat reprezentantului pârâtei copie după întâmpinare și a respins cererea de amânare a judecării cu motivarea că nu se justifică având în vedere data declarării recursului și data comunicării citării. Instanța a recalificat calea de atac dedusă judecății din recurs în apel, stabilind că din completul de judecată vor face parte primii doi membri ai completului de judecată conform Regulamentului de ordine interioară.

Se constată că cererea de amânare pentru lipsă de apărare și comunicarea actelor de procedură s-a soluționat de către completul de recurs în condițiile în care calificarea legală a cererii pentru exercitarea căii de atac era de apel, iar după transpunerea cauzei la completul de apel, aceasta nu s-a mai pronunțat asupra cererii de amânare ca și completul legal constituit, fiind evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condițiile în care aceasta a dobândit calitatea de apelant, urmare recalificării căii de atac la primul termen de judecată și nu a fost citată cu această calitate conform art. 88 C. proc. civ., prezența sa în instanță fiind motivată de calitatea de recurent. Dreptul la apărare implică și un proces echitabil, consfințit de art. 156 C. proc.

civ. și art. 6 din Convenția Europeană. Temeinicia unei cereri de amânare rezidă din dorința de angajare a unui avocat care să apere interesele părții. C. proc. civ. nu vorbește de neacordarea unui astfel de termen datorită perioadei îndelungate scurse de la înregistrarea recursului, primirea citației și primul termen de judecată fixat. Motivarea instanței de apel de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate fi reținută. Acest motiv de recurs fiind întemeiat, duce la soluția admiterii recursului, casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de toate criticile formulate și va judeca apelul cu respectarea dreptului la apărare, principiului contradictorialității și a dreptului la un proces echitabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Parohia O.R. B.V. I. împotriva deciziei nr. 258 A din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.