ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5576/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 326/F din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis acțiunea

civilă formulată de reclamanta Parohia R.U. cu R.G. – C.I. Cluj, împotriva pârâtei

Parohia O.R. B.V. I. și în consecință s-a dispus anularea încheierii de intabulare

din 15 iulie 1950 prin care pârâta și-a înscris în C.F. Cluj, dreptul de proprietate

asupra imobilelor în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea situației anterioare

prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia R.U. cu R.G.-C.I.

Cluj.

Pârâta a fost obligată să predea reclamantei în

deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în C.F. Cluj, constând

din locaș de cult, casă parohială și loc de casă.

Împotriva acestei sentințe

pârâta Parohia Ortodoxă B.V., a declarat recurs solicitând casarea hotărârii și

rejudecând cauza respingerea acțiunii cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului

s-a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, dând o hotărâre nelegală.

În motivarea hotărârii sale, instanța de fond a reținut toate prevederile legale

existente în materie (Decretul nr. 126/1990, Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000,

art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996), inclusiv cele care nu mai sunt în vigoare actualmente

(Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din 1948), fără a face însă

aplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile

Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că

"Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R.U.

cu Roma și au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către o comisie mixtă,

formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

În speță nu s-a alcătuit

nici o astfel de comisie. Dar din interpretarea legii, dacă această comisie mixtă

extrajudiciară trebuia să țină seama în hotărârea ei de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri (art. 3), atunci cu atât mai mult instanța

de judecată trebuie să facă același lucru, nu să se raporteze în hotărârea sa la

texte de lege care actualmente nu mai sunt în vigoare. Aceasta cu atât mai mult

cu cât, pârâta nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 - abrogat.

Instanța a motivat hotărârea

în baza unor texte de lege abrogate (a Decretului nr. 177/1948, Constituția din

1948) deși în prezent-situația este reglementată cât se poate de clar prin Decretului

nr. 126/1990 cu modificările ulterioare.

A mai contestat baza legală

a admiterii acțiunii reclamantei, din sentința atacată, se stipulează că "art.

37 din Legea nr. 177/1948" stă la baza admiterii acțiunii cu toate că acest

text de lege nu mai este în vigoare.

Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, reținând

că prin actul normativ în discuție legiuitorul a stabilit principiile reconstituirii

dreptului de proprietate.

A considerat că aceste

principii stabilite în Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 27 aprilie 1993

și în Decizia nr. 1201 din 11 noiembrie 2008, au fost încălcate flagrant de către

instanța de fond.

Astfel, instanța de fond

a constatat că nu s-a întrunit nici o comisie, însă a stabilit că restituirea lăcașurilor

de cult, excede dispozițiilor legii speciale adoptate până în prezent, reținând

în continuare că temeiul legal în care pârâta a fost chemată în judecată îl constituie

art. 480 C. civ. și art. 37 din Legea nr. 177/1948 - abrogat.

În ceea ce privește al

doilea principiu stabilit de Curtea Constituțională, acela al opțiunii credincioșilor,

instanța a reținut că deși numărul credincioșilor ortodocși este vădit mai mare

(500 de credincioși) decât cel al celor greco-catolici (10 credincioși), însă acest

aspect nu contează. Și pentru acest aspect instanța a considerat necesară raportarea

la prevederile legale abrogate (Decretul nr. 177/1948 și nr. 358/1948), la care

a mai adăugat și faptul că în acel an (conform spuselor martorilor) toți credincioșii

erau greco-catolici.

S-a invocat că nici ultimul

principiu statuat de Curtea Constituțională nu a fost respectat, căci prin faptul

că se pun în aplicare dispozițiile Decretului-Lege 126/1990, nu înseamnă că se încalcă

principiul libertății cultelor religioase. Libertatea cultelor religioase implică

nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută de art. 29 alin. (5) din Constituție,

ci și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol.

În condițiile în care, în aceeași comunitate locală există și credincioși ortodocși

și credincioși greco-catolici, criteriul esențial al opțiunii majorității enoriașilor

- ridicat de Curtea Constituțională la rang de principiu - pentru determinarea destinației

locașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al

determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară

a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe.

Referitor la reținerea

instanței în sensul că pârâta nu a făcut dovada părăsirii cultului cerută de prevederile

art. 39 din Legea nr. 177/1948, a considerat că din moment ce cultul greco-catolic

a fost desființat, consecințele desființării sale au fost trecerea în proprietatea

Bisericii O.R. a patrimoniului acestora, dar și faptul considerării tuturor persoanelor

ca fiind ortodoxe. Acest fapt este demonstrat atât prin prevederile Decretului-Lege

nr. 9/1989, cât și din prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990.

A susținut că nu se poate

vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul

nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia și-a motivat

soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor

comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă

a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu

numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută

de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.

Transferul dreptului de

proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate și nu a unui act

de drept civil. Prin urmare, nu se poate susține că intabularea a fost nelegală.

Pe de altă parte s-a demonstrat

că edificarea cultului s-a făcut prin contribuția tuturor românilor din zonă. În

timp cartierul s-a dezvoltat, iar cei care sunt cuprinși în tabelele depuse sunt

persoane ce locuiesc în cartier, de cult ortodox și care formează majoritatea celor

care frecventează Parohia, greco-catolicii pe lângă faptul că sunt în număr foarte

mic, au o capelă și ca atare, nu și-au manifestat și nici nu doresc să intre în

posesia prezentului lăcaș de cult.

A considerat că soluția

este nu numai nelegală, dar și imorală, contrară perceptelor religioase, aceasta

însemnând că lăcașul să fie restituit în considerarea unui număr infim de credincioși,

iar marea majoritate (chiar raportat la numărul reținut de către instanța) să fie

lăsați sub cerul liber, fără lăcașul în care cel puțin de peste 50 de ani caută

să-și găsească alinarea.

A arătat că lăcașul de

Cult a fost înzestrat de enoriașii pârâtei, iar în ceea ce privește Casa Parohială,

aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui

acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din

sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox.

Pârâta Parohia Greco C.I.

prin concluzii a solicitat respingerea apelului.

La termenul din data de

24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată calea de atac a fost calificată

ca fiind apel iar cauza a fost luată în această din urmă compunere.

Prin decizia civilă

nr. 258/A din 1 octombrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că motivele invocate prin concluziile scrise nu pot depăși cadrul procesual

deja constituit până la închiderea dezbaterilor, aceasta pentru a putea asigura

contradictorialitatea și dreptul la apărare al părților.

Invocarea unor chestiuni

doar prin concluziile scrise depășesc termenul procedural până la care se pot invoca

motive de apel, nefiind aduse și la cunoștința celeilalte părți pentru a putea să

își efectueze apărarea, și este evident că instanța de apel nu poate să se pronunțe

asupra acestor chestiuni expuse pentru prima dată în concluziile scrise ale apelantei.

Curtea a constatat că

pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei raportat

la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului

neproprietar. Reclamanta a arătat că pârâta nu deține un titlu cu privire la imobil.

Or, cu privire la această

chestiune Curtea, a constatat că aceasta nu este o excepție propriu-zisă ci este

o problemă legată de condițiile de admisibilitate pe fond a acțiunii.

Prin prisma acestei chestiuni,

Curtea a constatat că Tribunalul nu avea ce excepție să soluționeze, pe lângă faptul

că apelanta pârâtă nu a mai susținut excepția în fața acelei instanțe.

În ce privește motivele

de apel propriu-zise depuse inițial, privind aplicarea unor dispoziții abrogate

s-a reținut că acest motiv de apel nu este fondat deoarece instanța de fond trebuia

să analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent acestea sunt

abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară

dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că

înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Or, ca să se stabilească

dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil,

analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului,

evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii

sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia

actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.

Motivul de apel privind

neaplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile

Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că

"Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R.U.

cu Roma (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către

o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase,

ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri"

s-a apreciat ca nefondat.

Curtea a reținut că nici

acest motiv de apel nu poate fi primit deoarece procedura prevăzută de art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată

dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie

2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior,

deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la

o înțelegere.

Această procedură indicată

anterior poate fi considerată ca fiind o procedură prealabilă, în sensul art. 109

alin. (2) C. proc. civ., care dispune că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea

instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile,

în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile

se va anexa la cererea de chemare in judecata.“

Tot cu privire la această

procedură prealabilă, art. 3 alin. (2) teza II din Decretul nr. 126/1990 stabilește

că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește

sau daca nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește

una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit

dreptului comun.

Or, prima ipoteză este

exact cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la nici un rezultat, prin

urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune în justiție.

Critica privind greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 s-a apreciat

nefondată, dat fiind că art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, atunci când

instituie criteriul dorinței majorității credincioșilor, se referă doar la modul

în care comisia mixtă va stabili situația juridică a lăcașurilor de cult.

Prin urmare acest criteriu

va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în

cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat

în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează expres în același text

al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului

comun.

Or, dacă se aplică dreptul

comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 126/1990, ci C.civ., Legea nr. 7/1996 și analiza aplicării

corecte a Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948.

Curtea a reținut că atâta

timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea cultului

greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod

expres prin motivele de apel că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului

nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în proprietatea Bisericii O.R.

a unei părți a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ

abuziv ar fi mai puțin abuzivă.

Invocarea Decretului-Lege

nr. 9/1989, cât și a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al

preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent dar în

funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul preluării.

Faptul că de la acel moment

toate persoanele ce au aparținut cultului greco-catolic au fost considerate ca aparținând

cultului ortodox este real în proporție cu majoritatea credincioșilor și dă posibilitatea

unor analize care nu face obiectul acestei cauze, cum ar fi însușirea intimă a ritului

ortodox de către foștii credincioși greco-catolici iar aceasta împreună cu folosirea

de către aceași credincioși, acum aparținând cultului ortodox, a aceluiași locaș

de cult care a aparținut cultului greco-catolic, dar în prezent aparținând cultului

ortodox, face să se nască sentimentul și ideea de nedreptate la momentul la care

se dispune restituirea legitimă prin prisma dreptului comun a unui astfel de locaș

de cult către persoana juridică a cultului greco-catolic, care era proprietar înscris

în cartea funciară asupra imobilului.

Susținerea apelantei că

nu se poate vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37

din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia

și-a motivat soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul

credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală

religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională

cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută

de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși

s-a apreciat nefondată.

Curtea a reținut că în

speță nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul

nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar

ca aceste cazuri prevăzute în acest articol să fie constatate și soluționate de

judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost

depusă.

Oricum textul art. 37

din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor dar această chestiune trebuie

analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului

nr. 358/1948 de desființare faptică a cultului greco-catolic.

Susținerea că intabularea

nu e nelegală s-a apreciat că nu este reală dat fiind că în C.F., se menționează

că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii și

a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ iar menționarea

ca temei al intabulării a Decretului nr. 358/1948, care am stabilit mai sus că este

larg acceptat ca fiind un act abuziv, nu poate duce la ideea că intabularea a fost

legală.

A reținut instanța că

edificarea unui locaș de cult de către cultul greco-catolic și prin contribuția

credincioșilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul

de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forțată a credincioșilor,

se restituie cultului greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți

ortodocși de a pretinde bunul, lăcașul de cult, pentru ei, dat fiind că potrivit

dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui locaș de cult

se dezbate între persoanele juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost

doar ele rând pe rând proprietare ale lăcașului de cult.

În ceea ce privește Casa

Parohială, care ar fi fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea

unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut

din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox s-a apreciat că

este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin

urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretențiile de acest gen, dacă sunt

regulat formulate, sunt soluționate prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia O.R. B.V. I., criticând-o ca nelegală

– art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a invocat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 24 din Constituția

României.

S-a susținut că împotriva

hotărârii primei instanțe, prin apărător a declarat recurs, iar la primul termen

de judecată s-a formulat cerere de amânare pentru lipsă de apărare, justificat de

faptul că noul paroh numit nu avea pregătirea necesară pentru susținerea cauzei

și că apărătorul ales a fost împuternicit numai pentru declararea recursului.

După comunicarea întâmpinării

depuse de reclamantă, cu nerespectarea termenului legal, instanța a respins cererea

de amânare pentru lipsă de apărare, după care a procedat la recalificarea căii de

atac, în apel, și a trecut la soluționarea cauzei pe fondul „motivele de apel”.

Susține recurenta că raportat

la starea de fapt invocată prin cererea de amânare pentru lipsă de apărare în mod

nelegal s-a respins cererea.

Mai mult, recalificând

calea de atac declarată, din recurs în apel, instanța avea obligația de a acorda

un nou termen de judecată pentru a da posibilitate părții, în calitate de apelantă,

să beneficieze de caracterul devolutiv al apelului, respectiv administrarea de probatorii

pentru stabilirea stării de fapt.

S-au adus critici și pe

fondul cauzei privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale active

și aplicarea legii.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

La data de 7 iunie 2010,

reclamanta a înregistrat declarația de recurs împotriva sentinței civile nr. 326/F/2010,

iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată, părțile citându-se în această calitate.

La data de 16

septembrie 2010, reclamanta, prin noul paroh, a solicitat, acordarea unui nou termen

de judecată pentru lipsă de apărare.

La ziua termenului de

judecată stabilit, urmarea înregistrării cauzei ca și recurs, completul de judecată

de recurs a comunicat reprezentantului pârâtei copie după întâmpinare și a respins

cererea de amânare a judecării cu motivarea că nu se justifică având în vedere data

declarării recursului și data comunicării citării.

Instanța a recalificat

calea de atac dedusă judecății din recurs în apel, stabilind că din completul de

judecată vor face parte primii doi membri ai completului de judecată conform Regulamentului

de ordine interioară.

Se constată că cererea

de amânare pentru lipsă de apărare și comunicarea actelor de procedură s-a soluționat

de către completul de recurs în condițiile în care calificarea legală a cererii

pentru exercitarea căii de atac era de apel, iar după transpunerea cauzei la completul

de apel, aceasta nu s-a mai pronunțat asupra cererii de amânare ca și completul

legal constituit, fiind evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condițiile

în care aceasta a dobândit calitatea de apelant, urmare recalificării căii de atac

la primul termen de judecată și nu a fost citată cu această calitate conform

art. 88 C. proc. civ., prezența sa în instanță fiind motivată de calitatea de recurent.

Dreptul la apărare implică

și un proces echitabil, consfințit de art. 156 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția

Europeană.

Temeinicia unei cereri

de amânare rezidă din dorința de angajare a unui avocat care să apere interesele

părții.

C. proc. civ. nu vorbește

de neacordarea unui astfel de termen datorită perioadei îndelungate scurse de la

înregistrarea recursului, primirea citației și primul termen de judecată fixat.

Motivarea instanței de apel de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate

fi reținută.

Acest motiv de recurs

fiind întemeiat, duce la soluția admiterii recursului, casării hotărârii atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și face inutilă analizarea

celorlalte motive de recurs.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de apel va ține seama de toate criticile formulate și va judeca apelul

cu respectarea dreptului la apărare, principiului contradictorialității și a dreptului

la un proces echitabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Parohia O.R. B.V. I. împotriva deciziei nr. 258 A din 1 octombrie 2010

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2011.