ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 563/2013

Prin Sentința civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris și, în consecință, s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950, prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A 2-4 în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj. Pârâta a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF nr. 16581 Cluj, cu nr. top 7257/1, 7257/2, 7257/3 constând în lăcaș de cult, casă parohială și loc de casă.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Parohia Ortodoxa „Buna Vestire" Iris, a declarat recurs solicitând casarea hotărârii și respingerea acțiunii, cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată. La termenul din data de 24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată, calea de atac a fost calificată ca fiind apel. Prin Decizia civilă nr. 258/A din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Buna Vestire Iris, fiind menținută în tot sentința atacată. Prin Decizia civilă nr. 5576 din 29 iunie 2011, pronunțată în Dosar nr. 9366/211/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Română Buna Vestire Iris, a casat decizia recurată și a trimis decizia recurată la aceeași curte de apel.

În considerentele deciziei s-a reținut că s-a procedat la soluționarea litigiului cu încălcarea dreptului la apărare, care implică un proces echitabil, consfințit prin art. 156 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, s-a constatat că cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare și pentru comunicarea actelor de procedură a fost soluționată de către completul de recurs în condițiile în care calificarea legală a cererii pentru exercitarea căii de atac era apelul, iar după transpunerea cauzei la completul de apel, acesta nu s-a mai pronunțat asupra cererii de amânare ca și complet legal constituit, fiind evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condițiile în care aceasta a dobândit calitatea de apelant.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj cu nr. 9366/211/2008. Prin Decizia civilă nr. 9A din 27 ianuarie 2012 Curtea a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut cu privire la starea de fapt că împrejurările esențiale au fost temeinic stabilite prin hotărârea primei instanțe. Astfel, conform C.F. nr. 16581 Cluj, corpul funciar cu nr. top. 7257/1, 7257/2 și top. 7257/3 constând din biserică, casă parohială și loc de casă în suprafață de 721 m.p a constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Cluj. În data de 15 iulie 1950, prin încheierea de carte funciară nr. 2310, imobilele au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris, temeiul acestei treceri fiind Decretul nr. 358/1948.

Conform adeverinței eliberate de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Parohia Iris este continuatoarea celei înființate de prof. V.C. în anul 1938 și preluată de biserica ortodoxă. Cu privire la procedura reglementată de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, ea a fost respectată, reprezentanții celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004, apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere. Astfel, reclamanta a învestit instanța cu cererea de chemare în judecată pendinte formulată în temeiul art. 480 C. civ., raportat la art. 37 din Legea nr. 177/1948.

Apelanta a invocat în apărare excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj, susținând, în esență, că nu a fost dovedită împrejurarea că această parohie este continuatoarea Bisericii Catolice din Cluj, înscrisă ca proprietar tabular în C.F. nr. 16581, în data de 26 ianuarie 1946. Corespunde realității faptul că Biserica Greco-Catolică din Cluj a fost menționată în calitate de proprietar tabular cu privire la imobilele ce fac obiectul dreptului litigios, însă nu mai puțin adevărat este că, potrivit regimului general al cultelor religioase, în vigoare la data efectuării înscrierii, Biserica a fost menționată în sensul de cult religios, cu referire la cultul român greco-catolic (unit), recunoscut la acea dată de Statul Român.

Cultele religioase erau recunoscute ca persoane juridice. Tot astfel, părțile componente locale ale cultelor religioase, precum comunități, parohii, unități, grupe, erau recunoscute ca persoane juridice. În acest sens erau dispozițiile Decretului nr. 177/1948. De altfel, însăși apelanta, în cuprinsul declarației de apel, astfel cum a fost ea completată, confirmă această organizare, arătând că Biserica Română Unită cu Roma cuprinde cinci eparhii, structurate în vicariate, protopopiate și parohii, Eparhia Greco-Catolică de Cluj - Gherla având un vicariat la Gherla, mai multe protopopiate și peste 100 de parohii, organizate ca persoane juridice. Potrivit adeverinței eliberată de Episcopia Română Unită cu Roma de Cluj - Gherla cu nr. 239 din 3 februarie 2004, administratorul parohial al Parohiei Greco-catolice Iris din Cluj-Napoca este părintele prof.

dr. I.M.B., iar teritoriul Parohiei Iris este cuprins între străzile: - nord-vest: str. Dragoș Vodă, str. Vrancei, str. Fabrica de Chibrituri, până la Gara C.F.R.; - est: str. Oașului, str. Gheorghe Asachi, str. Iris, str. Sobarilor, str. Muncii, până la întreprinderea C.U.G.; - nord: str. Muncii, str. Doinei, str. Breaza și str. Cosminului. Așadar, Episcopia, prin adeverința emisă, confirmă competența teritorială a Parohiei Române Unite cu Roma Catolică Iris Cluj, imobilele în litigiu fiind cuprinse în perimetrul acesteia. Totodată, se confirmă continuitatea juridică, în sensul că reclamanta este continuatoarea parohiei înființate de preotul V.C. în anul 1938, ale cărei bunuri au fost preluate de Statul Comunist în anul 1948 și predate Bisericii Ortodoxe Române.

Legitimarea procesuală activă a reclamantei a fost, așadar, justificată în cauză, susținerile pârâtei dovedindu-se a fi neîntemeiate. Cât privește motivul de apel potrivit căruia instanța a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din 1948), Curtea a reținut că nu este fondat, deoarece instanța de fond trebuia să analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent sunt abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.

A fost criticată sentința și pentru că instanța de fond nu a făcut aplicarea directă a prevederilor Decretului nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". În speță, se susține, nu s-a alcătuit nicio astfel de comisie. Și acest motiv de apel a fost respins, cu motivarea că procedura prealabilă reglementată de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată, dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă.

Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere. Conform art. 3 alin. (2) teza a II-a din Decretul nr. 126/1990, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție, potrivit dreptului comun. Or, prima ipoteză este cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la niciun rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune injustiție, pe calea dreptului comun. Atunci când instituie criteriul dorinței majorității credincioșilor, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990 se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situația juridică a lăcașurilor de cult.

Prin urmare, acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează expres în același text al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun. Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, ci Codul civil și Legea nr. 7/1996.

Curtea a mai reținut că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres, prin motivele de apel, că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a unei părți a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puțin abuzivă. Invocarea Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent în funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul preluării.

În speță nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă. Textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor, dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Susținerea apelantei că transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate și nu a unui act de drept civil nu este reală întrucât în cartea funciară, sub B 8, se menționează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii nr. 2038/1952 și a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ, iar menționarea ca temei al intabulăm a Decretului nr. 358/1948 nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.

Apariția situațiilor atipice, cum este cea în speță, a edificării unui lăcaș de cult de către cultul greco-catolic și prin contribuția credincioșilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forțată a credincioșilor, se restituie cultului greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți ortodocși de a pretinde bunul pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui lăcaș de cult se dezbate între persoanele juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcașului de cult. În ceea ce privește Casa Parohială, apelanta arată că aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care, de asemenea, s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox.

Curtea a reținut că aceasta este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretențiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluționate prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ. Cu privire la excepția prescripției achizitive, invocată de apelantă, în condițiile speciale prescrise prin Decretul-Lege nr. 115/1938, Curtea a subliniat că sunt necesare, pentru uzucapiunea tabulară următoarele condiții: înscrierea fără cauză legitimă a unor drepturi reale, exercitarea posesiei cu bună-credință și termenul de 10 ani. Apare evident că, în prezenta cauză, nu se verifică a doua condiție a uzucapiunii tabulare, exercitarea posesiei cu bună-credință, o posesie utilă, formată din elementele ei componente, corpus și animus, și care să conțină elementele calitative de a fi continuă, netulburată, publică și neechivocă.

În cauză, preluarea abuzivă a imobilelor de către Statul Comunist, în absența unui titlu legal constituit cu privire la acesta, exclude caracterul bunei credințe a posesiei exercitată, imprimând acesteia caracterul violenței și al echivocului. Prin urmare, efectul achizitiv al uzucapiunii tabulare, care constă în dobândirea dreptului real în persoana proprietarului tabular, apare exclus în prezenta speță. Susține apelanta că acțiunea în anularea încheierii de intabulare, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, întrucât ea nu este grefată pe o acțiune în rectificare de carte funciară. Din această perspectivă, observă Curtea că, prin exercitarea rolului activ, prima instanță a dat o calificare juridică corectă acțiunii, urmărind motivele cererii introductive și nu doar capetele de cerere formulate de reclamantă, în mod izolat.

Acțiunea este una în rectificare de carte funciară, așa cum apare reglementată o astfel de acțiune prin dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, ipoteza vizată fiind aceea a lipsei actului juridic în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, o lipsă totală de titlu, care, potrivit legii în vigoare la data preluării, trebuia să fie o hotărâre judecătorească. Acțiunea în rectificare se prezintă aici ca mijloc spre a obține înlăturarea totală a încheierii de intabulare și a consecințelor acesteia, astfel că prin admiterea acțiunii în rectificare se va înlătura automat și încheierea respectivă, efectuată în cartea funciară, fiind vorba de o încheiere nevalabilă, de natură să afecteze însuși fondul dreptului tabular, iar nu de simple greșeli materiale existente în cuprinsul acesteia.

Verificate fiind condițiile rectificării reglementată prin art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect această acțiune a fost admisă în primă instanță cu toate efectele intrinseci. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, admiterea apelului declarat de pârâtă, schimbarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii introductive, fie pe fond, fie ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca urmare a lipsei calității de continuatoare a proprietarului tabular, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens.

Adeverința eliberată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla nr. 239/2004 este un act emis de organul ierarhic superior al reclamantei și de aceea nu constituie un înscris probator. Continuitatea unei entități juridice trebuie dovedită prin mijloace obiective, iar reclamanta nu a putut indica niciun act care să ateste calitatea sa de continuator. De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut lipsa calității de proprietar a intimatei-reclamante, arătând că proprietar tabular în 1946 era Biserica Greco-Catolică din Cluj, ce nu este o formă de organizare. De aceea este necesar a se determina dacă reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj este continuatoare în drepturi a proprietarei tabulare, deoarece ca parte componentă locală a cultului greco-catolic există mai multe parohii pe teritoriul municipiului Cluj Napoca.

Se susține și lipsa calității actuale de proprietar de carte funciară a reclamantei, care, nefiind intabulată în cartea funciară, nu este nici posesor și nici proprietar, deci nu poate introduce o acțiune în revendicare. Concluzionând, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei se prezintă ca lipsă a calității de continuatoare a proprietarei tabulare, lipsă a vreunei dovezi de proprietate și lipsă a calității actuale de proprietar de carte funciară, argumente în raport de care hotărârea instanței de apel apare ca nelegală.

O altă critică privește inadmisibilitatea petitului nr. 2 al acțiunii, respectiv anularea încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950. Susține că se face o confuzie între anularea încheierii de intabulare, ce presupune nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară și acțiunea în rectificare a înscrierilor din cartea funciară, ce presupune valabilitatea înscrierii în cartea funciară și care are întotdeauna un caracter subsidiar, fiind grefată pe o acțiune de fond, care poate fi introdusă pe cale separată ori împreună cu acțiunea de fond. Așa cum este formulat petitul nr. 2 nu poate conduce la admiterea acțiunii, deoarece lipsește petitul principal. Mai mult, acțiunea în anularea încheierii de carte funciară este prescrisă, termenul de 15 zile fiind depășit.

Încheierea de intabulare atacată este valabilă, iar analiza legalității unei încheieri de carte funciară nu se poate rezuma la constatarea caracterului abuziv al actului normativ în temeiul căruia s-a făcut intabularea. Susține că la nivelul anului 1948 aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care face referire la comunitatea locală, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ. Noțiunea de comunitate locală desemnează o formă de organizare locală, iar parohia - unitate administrativă bisericească locală - este parte integrantă a comunității locale. Legea conferă parohiei calitatea de persoană juridică în cazul în care colectivitatea credincioșilor aparținători cuprinde 500 de familii la orașe și 400 de familii la sate.

În respectarea principiului libertății religioase, care înseamnă că orice persoană își poate alege și își poate manifesta liber propria atitudine în legătură cu cultul îmbrățișat, precum și libertatea de a-și schimba religia, de a și-o manifesta prin ritualuri, cult, practică, art. 38 din Decretul nr. 177/1948 asigură libertatea trecerii de la un cult la altul sau părăsirea unui cult. Dispozițiile art. 37 instituie o situație de disoluție a patrimoniului unei comunități religioase, în cazul în care cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult își schimbă religia, iar aliniatul ultim al acestui articol stabilește că judecătoria locului va constata și soluționa cazurile prevăzute în această reglementare.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzută de acest text de lege, în sensul că nu s-a depus o hotărâre judecătorească. Încheierea de intabulare nr. 2310/1950 este o hotărâre judecătorească dată în procedură necontencioasă, asemenea oricărei încheieri de carte funciară. Deși reclamanta solicită anularea încheierii de carte funciară, înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu susțin anularea, ci din contră. Astfel, preotul greco-catolic A.S. formulează o cerere la 14 decembrie 1948 prin care își afirmă adeziunea la credința ortodoxă, iar la 17 mai 1950, în calitate de paroh al comunității locale ortodoxe române din Cluj X Iris formulează o cerere către judecătorie - secția cărți funciare în temeiul dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 358 și art. 37 din Decretul nr. 177, prin care se menționează că Parohia cultului greco-catolic a revenit la cultul ortodox român și care constituie cererea de intabulare.

Așadar, această cerere nu a fost formulată doar de o persoană, așa cum reține instanța de apel, ci de paroh, în numele colectivității. A susținut că dacă s-ar aprecia că reclamanta are calitate procesuală activă, atunci i se opune excepția prescripției achizitive. În acest sens invocă uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, arătând că buna-credință se prezumă, iar reclamanta nu a făcut o probă contrară. Nu pârâta este cea care a preluat abuziv un imobil, ci Statul Român. Intimata-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj a depus întâmpinare, susținând legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, a arătat că reclamanta are calitate procesuală activă și că la dosar există acte care atestă calitatea acesteia de succesoare în drepturi a Bisericii Greco-Catolice Cluj, că recurenta nu poate face dovada constituirii unei comisii mixte și nici a existenței unei hotărâri în ce privește averile fostei Parohii Greco-Catolice Iris Cluj, că Statul Român nu a deținut niciodată imobilul dedus judecății și nu a transferat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române „Buna Vestire" Iris, astfel încât recurenta nu poate pretinde calitatea de proprietar aparent și că Decretul nr. 358/1948 reprezintă un act abuziv, ce nu poate sta la baza unei intabulări legale. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte observă, mai întâi, că dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susținute de argumente care să se subsumeze acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate. De aceea, așa cum s-a arătat anterior, recursul va fi analizat doar din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de Stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul Statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate, care dețin aceste bunuri.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel de cerere instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (Decizia CC. nr. 23/1993, Decizia CC. nr. 49/1995).

Aceasta, întrucât democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor". Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase" iar în condițiile în care „în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe" întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic". Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în același timp,

nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor. În felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi. Este vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie. O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice. Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, respectiv, cauza Raicu împotriva României). Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950) pe numele Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun. Astfel, la interogatoriul propus de pârâtă în fața instanței de fond, reclamanta a susținut că numărul credincioșilor este „de 204 suflete în viață, 12 morți, 3 plecați în alte cartiere" și că la slujbă participă 8 persoane din alte cartiere.

Cu toate acestea, în tabelul nominal (filele 48 -50 dosar fond) sunt indicate 176 persoane, iar ulterior s-a depus o listă cu 193 persoane (filele 51-58 dosar fond). Tribunalul a constatat că din compararea domiciliului credincioșilor menționați în aceste tabele cu străzile arondate acestei parohii greco-catolice rezultă că aproape jumătate din cei înscriși nu sunt arondați reclamantei. De asemenea, a reținut că pârâta a depus un tabel nominal cu cetățenii cartierului care frecventează biserica ortodoxă, în număr de 2890 credincioși. În recurs, recurenta-pârâtă a depus un centralizator încheiat la 4 martie 2012, cu ocazia efectuării recensământului credincioșilor ortodocși aflați în evidența parohiei Ortodoxe Române Buna Vestire, din cartierul Iris, municipiul Cluj Napoca (filele 69-182 dosar recurs), din care rezultă că în această parohie sunt 1564 de familii de credincioși ortodocși, cuprinzând 4745 de persoane.

Se poate constata că aceste aspecte nu au fost lămurite în niciun fel de instanța de apel care, în mod greșit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor. Instanța are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acțiunea în revendicare în speță nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială. Prin urmare, instanța de apel trebuie să ceară părții interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorința credincioșilor, urmând a avea în vedere, în acest sens și înscrisurile depuse de recurentă în fața instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de carte funciare și la excepția uzucapiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris împotriva Deciziei civile nr. 9A din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG