ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 563/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 563/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 326/F din 13 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis acțiunea

civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris

Cluj, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire" Iris și, în

consecință, s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie

1950, prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 Cluj dreptul de proprietate

asupra imobilelor de sub A 2-4 în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea

situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj.

Pârâta a fost

obligată să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință

imobilele înscrise în CF nr. 16581 Cluj, cu nr. top 7257/1, 7257/2, 7257/3

constând în lăcaș de cult, casă parohială și loc de casă.

Împotriva acestei

sentințe, pârâta Parohia Ortodoxa „Buna Vestire" Iris, a declarat recurs

solicitând casarea hotărârii și respingerea acțiunii, cu obligarea intimatei la

cheltuieli de judecată.

La termenul din data

de 24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată, calea de atac a

fost calificată ca fiind apel.

Prin Decizia civilă

nr. 258/A din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Buna Vestire Iris, fiind

menținută în tot sentința atacată.

Prin Decizia civilă

nr. 5576 din 29 iunie 2011, pronunțată în Dosar nr. 9366/211/2008, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Română Buna

Vestire Iris, a casat decizia recurată și a trimis decizia recurată la aceeași

curte de apel.

În considerentele

deciziei s-a reținut că s-a procedat la soluționarea litigiului cu încălcarea

dreptului la apărare, care implică un proces echitabil, consfințit prin art.

156 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, s-a constatat

că cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare și pentru comunicarea

actelor de procedură a fost soluționată de către completul de recurs în

condițiile în care calificarea legală a cererii pentru exercitarea căii de atac

era apelul, iar după transpunerea cauzei la completul de apel, acesta nu s-a

mai pronunțat asupra cererii de amânare ca și complet legal constituit, fiind

evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condițiile în care aceasta a

dobândit calitatea de apelant.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj cu nr. 9366/211/2008.

Prin Decizia civilă

nr. 9A din 27 ianuarie 2012 Curtea a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut cu privire la starea de fapt că împrejurările

esențiale au fost temeinic stabilite prin hotărârea primei instanțe.

Astfel, conform C.F.

nr. 16581 Cluj, corpul funciar cu nr. top. 7257/1, 7257/2 și top. 7257/3

constând din biserică, casă parohială și loc de casă în suprafață de 721 m.p a

constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Cluj.

În data de 15 iulie

1950, prin încheierea de carte funciară nr. 2310, imobilele au trecut în

proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris, temeiul acestei treceri

fiind Decretul nr. 358/1948.

Conform adeverinței

eliberate de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Parohia Iris este

continuatoarea celei înființate de prof. V.C. în anul 1938 și preluată de

biserica ortodoxă.

Cu privire la

procedura reglementată de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu

modificările ulterioare, ea a fost respectată, reprezentanții celor două culte

s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004, apreciind că este necesar a se

soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că

au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere. Astfel,

reclamanta a învestit instanța cu cererea de chemare în judecată pendinte

formulată în temeiul art. 480 C. civ., raportat la art. 37 din Legea nr.

177/1948.

Apelanta a invocat în

apărare excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj, susținând, în esență, că nu a

fost dovedită împrejurarea că această parohie este continuatoarea Bisericii

Catolice din Cluj, înscrisă ca proprietar tabular în C.F. nr. 16581, în data de

26 ianuarie 1946.

Corespunde realității

faptul că Biserica Greco-Catolică din Cluj a fost menționată în calitate de

proprietar tabular cu privire la imobilele ce fac obiectul dreptului litigios,

însă nu mai puțin adevărat este că, potrivit regimului general al cultelor

religioase, în vigoare la data efectuării înscrierii, Biserica a fost

menționată în sensul de cult religios, cu referire la cultul român

greco-catolic (unit), recunoscut la acea dată de Statul Român.

Cultele religioase

erau recunoscute ca persoane juridice. Tot astfel, părțile componente locale

ale cultelor religioase, precum comunități, parohii, unități, grupe, erau

recunoscute ca persoane juridice. În acest sens erau dispozițiile Decretului

nr. 177/1948.

De altfel, însăși

apelanta, în cuprinsul declarației de apel, astfel cum a fost ea completată,

confirmă această organizare, arătând că Biserica Română Unită cu Roma cuprinde

cinci eparhii, structurate în vicariate, protopopiate și parohii, Eparhia

Greco-Catolică de Cluj - Gherla având un vicariat la Gherla, mai multe

protopopiate și peste 100 de parohii, organizate ca persoane juridice.

Potrivit adeverinței

eliberată de Episcopia Română Unită cu Roma de Cluj - Gherla cu nr. 239 din 3

februarie 2004, administratorul parohial al Parohiei Greco-catolice Iris din

Cluj-Napoca este părintele prof. dr. I.M.B., iar teritoriul Parohiei Iris este

cuprins între străzile:

- nord-vest: str.

Dragoș Vodă, str. Vrancei, str. Fabrica de Chibrituri, până la Gara C.F.R.;

- est: str. Oașului,

str. Gheorghe Asachi, str. Iris, str. Sobarilor, str. Muncii, până la

întreprinderea C.U.G.;

- nord: str. Muncii,

str. Doinei, str. Breaza și str. Cosminului.

Așadar, Episcopia,

prin adeverința emisă, confirmă competența teritorială a Parohiei Române Unite

cu Roma Catolică Iris Cluj, imobilele în litigiu fiind cuprinse în perimetrul

acesteia. Totodată, se confirmă continuitatea juridică, în sensul că reclamanta

este continuatoarea parohiei înființate de preotul V.C. în anul 1938, ale cărei

bunuri au fost preluate de Statul Comunist în anul 1948 și predate Bisericii

Ortodoxe Române.

Legitimarea

procesuală activă a reclamantei a fost, așadar, justificată în cauză,

susținerile pârâtei dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Cât privește motivul

de apel potrivit căruia instanța a aplicat dispoziții care nu mai sunt în

vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din

1948), Curtea a reținut că nu este fondat, deoarece instanța de fond trebuia să

analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent sunt

abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr.

7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din

cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea

nu a fost valabil.

Or, ca să se

stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea

nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau

al încheierii actului, evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel

moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii

tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor

aplicabile de la momentul edictării lui.

A fost criticată

sentința și pentru că instanța de fond nu a făcut aplicarea directă a

prevederilor Decretului nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, care în art.

3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut

Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica

Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". În speță, se

susține, nu s-a alcătuit nicio astfel de comisie.

Și acest motiv de

apel a fost respins, cu motivarea că procedura prealabilă reglementată de art.

3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost

respectată, dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit în data

de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale

amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe

întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere.

Conform art. 3 alin.

(2) teza a II-a din Decretul nr. 126/1990, dacă la termenul stabilit pentru

convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun

rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea

interesată are deschisă calea acțiunii injustiție, potrivit dreptului comun.

Or, prima ipoteză

este cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la niciun rezultat,

prin urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune

injustiție, pe calea dreptului comun.

Atunci când instituie

criteriul dorinței majorității credincioșilor, art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 126/1990 se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situația

juridică a lăcașurilor de cult.

Prin urmare, acest

criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat

fiind că în cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la

niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți,

partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează

expres în același text al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta

se exercită potrivit dreptului comun.

Or, dacă se aplică

dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art.

3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, ci Codul civil și Legea nr. 7/1996.

Curtea a mai reținut

că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea

cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei

arată în mod expres, prin motivele de apel, că nu a contestat caracterul abuziv

al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în

proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a unei părți a patrimoniului cultului

greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puțin

abuzivă.

Invocarea

Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă

caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se

analizează în prezent în funcție de starea de fapt și de legislația de la

momentul preluării.

În speță nu s-a

dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948,

dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste

cazuri să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului, or o

astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă.

Textul art. 37 din

Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor, dar această chestiune

trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al

Decretului nr. 358/1948.

Susținerea apelantei

că transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de

autoritate și nu a unui act de drept civil nu este reală întrucât în cartea

funciară, sub B 8, se menționează că intabularea dreptului de proprietate al

pârâtei s-a făcut în baza cererii nr. 2038/1952 și a Decretului nr. 358/1948,

ori o cerere nu este un act administrativ, iar menționarea ca temei al

intabulăm a Decretului nr. 358/1948 nu poate duce la ideea că intabularea a

fost legală.

Apariția situațiilor

atipice, cum este cea în speță, a edificării unui lăcaș de cult de către cultul

greco-catolic și prin contribuția credincioșilor greco-catolici care între timp

au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul de cult, devenit proprietatea ortodoxă

odată cu trecerea forțată a credincioșilor, se restituie cultului

greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți ortodocși de a

pretinde bunul pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în

materie proprietatea asupra acestui lăcaș de cult se dezbate între persoanele

juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând

proprietare ale lăcașului de cult.

În ceea ce privește

Casa Parohială, apelanta arată că aceasta a fost transformată radical, nu numai

prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări

adiacente care, de asemenea, s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor

de rit ortodox.

Curtea a reținut că

aceasta este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel,

inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretențiile de

acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluționate prin prisma

dispozițiilor art. 494 C. civ.

Cu privire la

excepția prescripției achizitive, invocată de apelantă, în condițiile speciale

prescrise prin Decretul-Lege nr. 115/1938, Curtea a subliniat că sunt necesare,

pentru uzucapiunea tabulară următoarele condiții: înscrierea fără cauză

legitimă a unor drepturi reale, exercitarea posesiei cu bună-credință și

termenul de 10 ani.

Apare evident că, în

prezenta cauză, nu se verifică a doua condiție a uzucapiunii tabulare,

exercitarea posesiei cu bună-credință, o posesie utilă, formată din elementele

ei componente, corpus și animus, și care să conțină elementele calitative de a

fi continuă, netulburată, publică și neechivocă. În cauză, preluarea abuzivă a

imobilelor de către Statul Comunist, în absența unui titlu legal constituit cu

privire la acesta, exclude caracterul bunei credințe a posesiei exercitată,

imprimând acesteia caracterul violenței și al echivocului. Prin urmare, efectul

achizitiv al uzucapiunii tabulare, care constă în dobândirea dreptului real în persoana

proprietarului tabular, apare exclus în prezenta speță.

Susține apelanta că

acțiunea în anularea încheierii de intabulare, astfel cum a fost formulată,

este inadmisibilă, întrucât ea nu este grefată pe o acțiune în rectificare de

carte funciară.

Din această

perspectivă, observă Curtea că, prin exercitarea rolului activ, prima instanță

a dat o calificare juridică corectă acțiunii, urmărind motivele cererii

introductive și nu doar capetele de cerere formulate de reclamantă, în mod

izolat. Acțiunea este una în rectificare de carte funciară, așa cum apare

reglementată o astfel de acțiune prin dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr.

7/1996, ipoteza vizată fiind aceea a lipsei actului juridic în temeiul căruia

s-a efectuat înscrierea, o lipsă totală de titlu, care, potrivit legii în

vigoare la data preluării, trebuia să fie o hotărâre judecătorească.

Acțiunea în

rectificare se prezintă aici ca mijloc spre a obține înlăturarea totală a

încheierii de intabulare și a consecințelor acesteia, astfel că prin admiterea

acțiunii în rectificare se va înlătura automat și încheierea respectivă,

efectuată în cartea funciară, fiind vorba de o încheiere nevalabilă, de natură

să afecteze însuși fondul dreptului tabular, iar nu de simple greșeli materiale

existente în cuprinsul acesteia. Verificate fiind condițiile rectificării

reglementată prin art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect această

acțiune a fost admisă în primă instanță cu toate efectele intrinseci.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna

Vestire" Iris, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate,

admiterea apelului declarat de pârâtă, schimbarea sentinței instanței de fond

și respingerea acțiunii introductive, fie pe fond, fie ca urmare a admiterii

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. A invocat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, ca urmare a lipsei calității de continuatoare a proprietarului

tabular, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens. Adeverința eliberată

de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla nr. 239/2004

este un act emis de organul ierarhic superior al reclamantei și de aceea nu

constituie un înscris probator. Continuitatea unei entități juridice trebuie

dovedită prin mijloace obiective, iar reclamanta nu a putut indica niciun act

care să ateste calitatea sa de continuator. De asemenea, recurenta-pârâtă a

susținut lipsa calității de proprietar a intimatei-reclamante, arătând că

proprietar tabular în 1946 era Biserica Greco-Catolică din Cluj, ce nu este o

formă de organizare. De aceea este necesar a se determina dacă reclamanta

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj este continuatoare în

drepturi a proprietarei tabulare, deoarece ca parte componentă locală a

cultului greco-catolic există mai multe parohii pe teritoriul municipiului Cluj

Napoca. Se susține și lipsa calității actuale de proprietar de carte funciară a

reclamantei, care, nefiind intabulată în cartea funciară, nu este nici posesor

și nici proprietar, deci nu poate introduce o acțiune în revendicare.

Concluzionând, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei se

prezintă ca lipsă a calității de continuatoare a proprietarei tabulare, lipsă a

vreunei dovezi de proprietate și lipsă a calității actuale de proprietar de

carte funciară, argumente în raport de care hotărârea instanței de apel apare

ca nelegală.

O altă critică

privește inadmisibilitatea petitului nr. 2 al acțiunii, respectiv anularea

încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950. Susține că se face o

confuzie între anularea încheierii de intabulare, ce presupune nevalabilitatea

înscrierii în cartea funciară și acțiunea în rectificare a înscrierilor din

cartea funciară, ce presupune valabilitatea înscrierii în cartea funciară și

care are întotdeauna un caracter subsidiar, fiind grefată pe o acțiune de fond,

care poate fi introdusă pe cale separată ori împreună cu acțiunea de fond. Așa

cum este formulat petitul nr. 2 nu poate conduce la admiterea acțiunii,

deoarece lipsește petitul principal. Mai mult, acțiunea în anularea încheierii

de carte funciară este prescrisă, termenul de 15 zile fiind depășit. Încheierea

de intabulare atacată este valabilă, iar analiza legalității unei încheieri de

carte funciară nu se poate rezuma la constatarea caracterului abuziv al actului

normativ în temeiul căruia s-a făcut intabularea.

Susține că la nivelul

anului 1948 aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care face referire la

comunitatea locală, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor acestui act

normativ. Noțiunea de comunitate locală desemnează o formă de organizare

locală, iar parohia - unitate administrativă bisericească locală - este parte

integrantă a comunității locale. Legea conferă parohiei calitatea de persoană

juridică în cazul în care colectivitatea credincioșilor aparținători cuprinde

500 de familii la orașe și 400 de familii la sate. În respectarea principiului

libertății religioase, care înseamnă că orice persoană își poate alege și își

poate manifesta liber propria atitudine în legătură cu cultul îmbrățișat,

precum și libertatea de a-și schimba religia, de a și-o manifesta prin

ritualuri, cult, practică, art. 38 din Decretul nr. 177/1948 asigură libertatea

trecerii de la un cult la altul sau părăsirea unui cult.

Dispozițiile art. 37

instituie o situație de disoluție a patrimoniului unei comunități religioase,

în cazul în care cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a

unui cult își schimbă religia, iar aliniatul ultim al acestui articol

stabilește că judecătoria locului va constata și soluționa cazurile prevăzute

în această reglementare. În mod greșit instanța de apel a apreciat că nu s-a

dovedit respectarea procedurii prevăzută de acest text de lege, în sensul că nu

s-a depus o hotărâre judecătorească. Încheierea de intabulare nr. 2310/1950

este o hotărâre judecătorească dată în procedură necontencioasă, asemenea

oricărei încheieri de carte funciară. Deși reclamanta solicită anularea

încheierii de carte funciară, înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu susțin

anularea, ci din contră. Astfel, preotul greco-catolic A.S. formulează o cerere

la 14 decembrie 1948 prin care își afirmă adeziunea la credința ortodoxă, iar

la 17 mai 1950, în calitate de paroh al comunității locale ortodoxe române din

Cluj X Iris formulează o cerere către judecătorie - secția cărți funciare în

temeiul dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 358 și art. 37 din Decretul nr.

177, prin care se menționează că Parohia cultului greco-catolic a revenit la

cultul ortodox român și care constituie cererea de intabulare. Așadar, această

cerere nu a fost formulată doar de o persoană, așa cum reține instanța de apel,

ci de paroh, în numele colectivității.

A susținut că dacă

s-ar aprecia că reclamanta are calitate procesuală activă, atunci i se opune

excepția prescripției achizitive. În acest sens invocă uzucapiunea tabulară

prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, arătând că buna-credință

se prezumă, iar reclamanta nu a făcut o probă contrară. Nu pârâta este cea care

a preluat abuziv un imobil, ci Statul Român.

Intimata-reclamantă

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Iris Cluj a depus întâmpinare,

susținând legalitatea hotărârii atacate. Astfel, a arătat că reclamanta are

calitate procesuală activă și că la dosar există acte care atestă calitatea

acesteia de succesoare în drepturi a Bisericii Greco-Catolice Cluj, că

recurenta nu poate face dovada constituirii unei comisii mixte și nici a

existenței unei hotărâri în ce privește averile fostei Parohii Greco-Catolice

Iris Cluj, că Statul Român nu a deținut niciodată imobilul dedus judecății și

nu a transferat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române

„Buna Vestire" Iris, astfel încât recurenta nu poate pretinde calitatea de

proprietar aparent și că Decretul nr. 358/1948 reprezintă un act abuziv, ce nu

poate sta la baza unei intabulări legale.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă,

mai întâi, că dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt indicate de o

manieră formală, nefiind susținute de argumente care să se subsumeze acestui

motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate. De aceea, așa

cum s-a arătat anterior, recursul va fi analizat doar din perspectiva cazului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cadrul normativ în

care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr.

126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma,

prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de

Stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului

greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se

află în patrimoniul Statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor

actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de

Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o

comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate, care dețin

aceste bunuri.

Astfel, rațiunea

pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei

alineate noi, respectiv alineatele (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată

ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a

Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în

condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea

procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea

la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru

convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun

rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea

interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului

comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare

reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel

de cerere instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în

materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor

asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în

fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin

emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu

împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din

limitele impuse de cadrul normativ special.

Faptul că s-a

stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de

opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce

vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de

judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel,

pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în

retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul

nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe

cel al libertății cultelor religioase (Decizia CC. nr. 23/1993, Decizia CC. nr.

49/1995).

Aceasta, întrucât

democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima

parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin

instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității

enoriașilor".

Totodată, s-a statuat

că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat,

dar și libertatea credințelor religioase" iar în condițiile în care „în

aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici,

criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic

al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința

majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe" întrucât

„altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși

majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la

cultul greco-catolic".

Dincolo de

împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a

relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase

reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate

jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte,

înlăturând legea specială) în același timp, nu se poate susține că o asemenea

lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului

voinței credincioșilor.

În felul acesta,

statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării

convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul

credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi.

Este vorba aici și de

îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului

efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

O măsură abuzivă cum

a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948,

într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care

ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei

măsuri.

Or, restituirea

bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției

impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere

stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât

reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile

sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi

neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții

europene a drepturilor omului, respectiv, cauza Raicu împotriva României).

Prin Decretul nr.

358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul

Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind

intabulat (conform încheierii de intabulare nr. 2310 din 15 iulie 1950) pe

numele Parohiei Ortodoxe Române din Cluj Iris.

Faptul că prin

Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu

Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă

că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme

reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin

dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare),

speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată

noțiunii de bun.

Astfel, la

interogatoriul propus de pârâtă în fața instanței de fond, reclamanta a

susținut că numărul credincioșilor este „de 204 suflete în viață, 12 morți, 3

plecați în alte cartiere" și că la slujbă participă 8 persoane din alte

cartiere. Cu toate acestea, în tabelul nominal (filele 48 -50 dosar fond) sunt

indicate 176 persoane, iar ulterior s-a depus o listă cu 193 persoane (filele

51-58 dosar fond). Tribunalul a constatat că din compararea domiciliului

credincioșilor menționați în aceste tabele cu străzile arondate acestei parohii

greco-catolice rezultă că aproape jumătate din cei înscriși nu sunt arondați

reclamantei. De asemenea, a reținut că pârâta a depus un tabel nominal cu

cetățenii cartierului care frecventează biserica ortodoxă, în număr de 2890

credincioși.

În recurs,

recurenta-pârâtă a depus un centralizator încheiat la 4 martie 2012, cu ocazia

efectuării recensământului credincioșilor ortodocși aflați în evidența parohiei

Ortodoxe Române Buna Vestire, din cartierul Iris, municipiul Cluj Napoca

(filele 69-182 dosar recurs), din care rezultă că în această parohie sunt 1564

de familii de credincioși ortodocși, cuprinzând 4745 de persoane.

Se poate constata că

aceste aspecte nu au fost lămurite în niciun fel de instanța de apel care, în

mod greșit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să țină cont

de voința credincioșilor. Instanța are atributul de a verifica în ce măsură

sunt respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acțiunea în

revendicare în speță nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în

revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială.

Prin urmare, instanța

de apel trebuie să ceară părții interesate să facă dovada îndeplinirii

criteriului privitor la dorința credincioșilor, urmând a avea în vedere, în

acest sens și înscrisurile depuse de recurentă în fața instanței de recurs.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Cu ocazia rejudecării

se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă, referitoare

la lipsa calității procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea

petitului privind anularea încheierii de carte funciare și la excepția uzucapiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă

Română „Buna Vestire" Iris împotriva Deciziei civile nr. 9A din 27

ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG