ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1280/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 115/A din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj împotriva sentinței civile nr. 326/F din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată după cum urmează: S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a uzucapîunii, invocate de pârâtă. A fost admisa excepția inadmisibilității petitului privind anularea încheierii de C.F., invocată de pârâtă. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj, având ca obiect revendicare și anulare încheiere de C.F.

A fost obligată intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco -Catolică I. Cluj să plătească apelantei suma de 59.305 RON cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată Ia data de 7 iulie 2008, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prîn care să oblige pe pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj să îi predea în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF nr. F1 nr. top T1, T2, T3; să se dispună anularea încheierii de întabulare din 15 iulie 1950, prin care pârâta și-a înscris în C.F.

nr. F1 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2-A+4, în baza Decretului nr. 358/1948, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 126/1990 și pe art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1246 din 2 februarie 2009 pronunțată de judecătoria Cluj-Napoca s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, fiind avute în vedere prevederile art. 137 și art. 159 pct. 2 C. proc. civ., precum și valoarea imobilului în litigiu care, potrivit expertizei, este de 2.475.445 RON. Prin sentința civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010 pronunțata de Tribunalul Cluj s-a admis acțiunea, dispunându-se: Anularea încheierii de întabulare din 15 iulie 1950, prin care pârâta și-a înscris în C.F.

nr. F1 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2-A+4 în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj. Obligarea pârâtei să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF F1 Cluj, cu nr. top T1, T2, T3 constând din locaș de cult, casă parohială și loc de casă. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele: Conform înscrierii dîn CF. nr. F1 Cluj, imobilul cu nr. top. T1, T2 și T3 constând din biserică, casă parohială și loc de casă în suprafață de 721 stjp a constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolică din Cluj, iar la data de 15 iulie 1950, prin încheierea de C.F.

nr. F2, imobilele au fost trecute în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Cluj I., în temeiul Decretului nr. 358/1948. Potrivit adeverinței eliberate de Episcopia Română Unită cu Roma, reclamanta este continuatoarea celei înființate în anul 1938 și preluată de biserica ortodoxă. În respectarea procedurii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, reprezentanții celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004, însă nu s-a ajuns la o înțelegere, ceea ce face ca inadmisibilitatea acțiunii invocată de către pârâtă să fie neîntemeiată, atâta timp cât s-a urmat procedura prevăzută de actul normativ special. Pe de altă parte, restituirea locașurilor de cult excede dispozițiilor Iegilor speciale adoptate până în prezent, o respingere a acțiunii pe acest temei constituind o denegare de dreptate.

Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește susținerea că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 care în art. 8 menționează că nu intră sub incidența prezentei legi regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase care este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2004, regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială. Martorii audiați au declarat că în anul 1948 toți credincioșii erau greco-catolici. Nu au fost respectate dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 177/1948 în ceea ce privește cultul greco-catolic, singura persoană cu privire la care s-a făcut dovada părăsirii cultului fiind preotul A.S., nu și că alte persoane au procedat în același fel.

Nu s-a făcut dovada că 75% din numărul credincioșilor greco-catolici au părăsit cultul și nici că îndeplinirea acestei condiții a fost constatată prin hotărâre judecătorească. Faptul că în prezent numărul credincioșilor ortodocși este mai mare nu este de natură a crea vreun drept în favoarea acestora, instanța fiind chemată să verifice îndeplinirea condițiilor la momentul trecerii imobilului în proprietatea pârâtei și nu situația prezentă. Valabilitatea preluării imobilului presupunea respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din art. 39 din Decretul lege nr. 177/1948, conform cărora declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală, și nici un cult nu va putea înscrie noi adepți, decât dacă cel care solicită acest lucru face dovada că a anunțat părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut.

Potrivit adresei comunicate cărții funciare, reprezentanții bisericii ortodoxe nu au putut depune actele cu care să justifice înscrierea în cartea funciară a dreptului lor de proprietatea, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 177/1948 anterior invocate. În aceste condiții, încheierea de întabulare din 15 iulie 1950 este nelegală, astfel încât în mod greșit a fost dispusă înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei și radierea dreptului reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Decretul nr. 177/1948 referitor la regimul general al cultelor și Decretul nr. 358/1948 prin care cultul greco-catolic a fost desființat nu erau în concordanță cu Constituția din anul 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat.

Prin decizia civilă nr. 258/A din 1 ianuarie 2010 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul pârâtei. Prin decizia civilă nr. 5575 din 29 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat în întregime decizia nr. 258/A/2010 a Curții de Apel Cluj, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut că, prin ne soluționarea cererii de amânare pentru lipsă de apărare și pentru comunicarea actelor de procedură, instanța de apei a încălcat dispozițiile art. 156 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, pârâta a depus o precizare a motivelor de apel, invocând în motivarea acesteia excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, derivând din lipsa calității sale de continuatoare a proprietarei tabulare Biserica Greco-Catolică din Cluj și din lipsa calității sale de proprietar în acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., precum și excepția uzucapiunii întemeiată pe art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în temeiul căreia pârâta a dobândit proprietatea imobilului litigios. Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 9/A din 27 ianuarie 2012, a respins ca nefondat apelul pârâtei. Prin decizia civilă nr. 563 din 7 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtă, a fost casată decizia de apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut în considerente următoarele: Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (eu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de culî și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Adăugarea la art. 3 al Decretul-lege nr. 126/1990 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile, Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze aslfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

Într-un stat de drept, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948 nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptări acelei măsuri. Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice. Aceasta întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența C.E.D.O., respectiv, cauza Raicu împotriva României).

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare). Aspectele impuse de legislația specială nu au fost lămurite de instanța de apel care, în mod greșit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor. Instanța are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acțiunea în revendicare în speță nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială.

Prin urmare, instanța de apel trebuie să ceară părții interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorința credincioșilor, urmând a avea în vedere, în acest sens și înscrisurile depuse de recurentă în fața instanței de recurs. Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de carte funciară și la excepția uzucapiunii. În rejudecare s-a constatat că apelul pârâtei este fondat în parte, cu respectarea și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., reținându-se în motivare următoarele: Din probele administrate rezultă că numărul credincioșilor ortodocși este cu mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici.

Potrivit adresei din 30 mai 2013, emisă de Patriarhia Română-Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului-Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, în Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din cartierul I. din municipiul Cluj-Napoca sunt arondați un număr de 3342 credincioși, iar serviciile religioase sunt oficiate în Biserica Parohială situată pe str. P., în timp ce, potrivit adresei din 30 mai 2013, întocmită de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., coroborată cu adeverința din 14 mai 2013, emisă tot de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I., reînființată la data de 22 ianuarie 1998, avea la data înființării sale un număr de 58 de credincioși.

Din adeverința din 20 mai 2013 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., în anul 2008, reclamanta Parohia română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj-Napoca a avut un număr de 204 credincioși, iar actualmente are un număr de 217 credincioși. Deși pentru fiecare din cele două culte, în cartierul I. din municipiul Cluj există mai multe parohii, instanța a reținut că trebuie luat în considerare doar numărul de credincioși arondați Parohiei Române Ortodoxe „Buna Vestire” I., respectiv Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică I., celelalte parohii, din Valea C., Valea F., etc., neprezentând relevanță din perspectiva îndrumărilor deciziei de casare.

Așa fiind, în raport și de îndrumările din decizia de casare, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretu-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor oitodocși este mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici, impunându-se a se ține seama cu prioritate de criteriul „dorinței credincioșilor”, respectiv de opțiunea majorității enoriașilor. Deși pârâta apelantă nu a invocat niciuna dintre excepțiile anterior menționate decât ulterior închiderii dezbaterilor în faza de judecată a apelului în primul ciclu procesual, prin concluzii scrise, și, mai apoi, prin precizarea motivelor de apel făcute în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, precum și ulterior, prin recursul promovat. Curtea a considerat că este obligată să analizeze aceste excepții, potrivii deciziei de casare.

Excepția lipsei calității procesuale active, pe motiv că reclamanta nu este continuatoarea fostei proprietare tabulare a imobilului din C.F. nr. F3 Cluj, nr. top inițial T4, A + 1, este nefondată. Din xerocopia cărții funciare rezultă faptul că asupra acestor imobile, s-a intabulat la data de 8 martie 1938 Biserica Greco-Catolică din Cluj. Este adevărat că denumirea proprietarei tabulare înscrisă în C.F. F1 Cluj diferă de denumirea actualei reclamante, dar potrivit adeverinței din 28 iulie 2008 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., adeverință care nu a fost contestată sub aspectul conținutului și a veridicității sale prin procedura înscrierii în fals, „reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj-Napoca este continuatoarea legală a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică I. Cluj, din Protopopiatul Cluj din 1948, cu toate drepturile avute atunci și acum”.

Aceeași excepție, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., pe motiv că reclamanta nu este proprietara tabulară a imobilului revendicat, nu este fondată, având în vedere că prezenta acțiune nu este una tipică în revendicare pe dreptul comun, respectiv întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci este o acțiune în revendicare specială, întemeiată pe legea specială, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările și completările aduse prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în acest sens statuându-se prin decizia de casare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității petitului privind anularea încheierii de C.F., s-a constatat că acțiunea reclamantei nu a fost chiar riguros formulată din punct de vedere al acurateței juridice, însă invocarea de către aceasta a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 conduce Ia concluzia că este vorba despre o acțiune în revendicare de drept comun, însă cu particularitățile impuse de legea specială, potrivit celor statuate prin decizia de casare. Fiind o acțiune în revendicare, chiar caracterizată prin particularitățile speciale impuse de legea specială, este necesar, în prealabil, ca instanța să verifice titlul în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară și, respectiv, încheierea de carte funciară prin care s-a intabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară.

Reclamanta nu a învestit însă instanța cu un petit prin care să solicite acesteia să constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. Acțiunea în rectificare de carte funciară este o acțiune subsidiară, subsecventă și accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acțiune principală, ce poate avea ca obiect constatarea valabilității/nevalabilității titlului în baza căruia s-a intabulat dreptul a cărui rectificare se solicită. Această acțiune poate să fie promovată fie odată cu acțiunea de fond, fie în mod separat, însă, dacă a fost promovată pe cale separată, ea este întotdeauna subsecventă și subsidiară acțiunii de fond.

Drept urmare, simplul petit de anulare a încheierii de carte funciară apare ca inadmisibil. Excepția uzucapiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, este nefondată. Potrivit acestui text legal, pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale care s-au înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, cu condiția ca titularul dreptului astfel înscris să fi posedat imobilul cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani. În condițiile în care pârâta a susținut în mod constant că și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară printr-un titlu valabil, respectiv Decretul nr. 358/1948, nu este îndeplinită cerința înscrierii dreptului fără cauză legitimă. Nu este întrunită nici cea de-a doua condiție, respectiv exercitarea unei posesii utilă, exercitată cu bună credință, în condițiile în care preluarea abuzivă a imobilelor aparținând comunităților religioase de către statul comunist, a fost lipsită de totală bună credință.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., coroborat cu art. 1169 C. civ., a fost obligată reclamanta apelantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei apelante, în fond, apel și recurs, în toate etapele procesuale, în sumă totală de 59.305 RON, justificată prin chitanțele, facturile și bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei, după cum urmează: 300 RON onorariu avocațial avocat P.G.; 2.480 RON onorariu avocațial avocat G.S.I.; 1.500 RON onorariu avocațial avocat V.A.G.; 3.500 RON onorariu avocațial avocat G.S.I., primul dosar recurs; 17.320 RON onorariu avocațial avocat G.S.I., aferent susținerii recursului, primul dosar recurs; 5.000 RON onorariu avocațial avocat V.A.G., al doilea dosar apel; 18.600 RON onorariu avocațial avocat G.S.I., al doilea dosar apel; 545 RON contravaloare transport pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 500 RON și 8.800 RON onorarii avocațiale pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 760 RON contravaloare transport pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 620 RON, onorariu avocațial avocat G.S.I., al treilea dosar apel; 500 RON onorariu avocațial avocat V.A.G., al treilea dosar apel.

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2013 instanța de apel a admis cererea formulată de pârâtă, îndreptând eroarea materială strecurată în decizie în ceea ce privește cheltuielile de judecată, în sensul că acestea sunt de 62.925 RON. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. 1. Reclamanta Parohia Româna Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și a criticat decizia pentru următoarele motive: a. În mod greșit se consideră că intimata-pârâtă a preluat dreptul de proprietate în baza unui titlu valabil.

Așa cum a arătat în motivarea acțiunii, pârâta nu justifică existența unui titlu cu privire la imobilul în litigiu, nefiind respectată procedura reglementată de art. 37 din Decretul nr. 358/1948, iar potrivit adresei de carte funciară, reprezentanții acesteia nu au putut depune actele cu care să justifice înscrierea dreptului lor de proprietate, așa cum prevedeau dispozițiile Legii nr. 177/1948, ceea ce face ca încheierea nr. F2 din 15 iulie 1950 să fie nelegală. Actele normative de la data preluării nu erau în concordanță cu Constituția din anul 1948, care prin art. 27 consacra libertatea de religie. De asemenea, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută oficial, iar „bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (...) se restituie în starea lor actuală”.

Întrucât pârâta și-a intabulat proprietatea fără un just titlu, consecința este cea a anulării înscrierii făcute în cartea funciară în favoarea sa, petit subsidiar cererii principale. De altfel, prin acțiune au contestat însăși valabilitatea titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară în 1950, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938. Poate fi desființat abuzul de drept comis prin admiterea cererii în revendicare și anularea încheieri din anul 1950 de înscriere în cartea funciară, ca petit accesoriu al cererii de revendicare pe dreptul comun. b. Criteriul impus de instanța de recurs, referitor la verificarea numărului și dorința credincioșilor, avându-se în vedere și dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu mai subzistă în cauză.

Invocarea acestui act normativ nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind faptul că acesta se analizează în funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul confiscării proprietății reclamantei, detaliindu-se argumentele ce sprijină această critică. Reclamanta, persoană juridică a cultului greco-catolic, era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului, edificarea acestui locaș de cult facându-se de acest cult, prin contribuția efectivă a credincioșilor săi care au devenit forțat ortodocși. Pârâta a beneficiat de un tratament de egalitate în proces pentru a-și susține poziția procesuală concretizată prin hotărâre judecătorească, beneficiind de asistență juridică, ori la momentul aplicării Decretului-lege nr. 358/1948 și a Legii nr. 177/1948 reclamanta nu a avut parte de un astfel de tratament juridic.

Nu a existat nicio hotărâre judecătorească care sa consfințească opțiunea credincioșilor de a trece de la un cult la alt cult, nu a existat nicio comisie interdependentă care să verifice patrimoniul și să îl atribuie cultului ortodox în funcție de opțiunea expresă a credincioșilor, singura cerere de trecere la cultul ortodox fiind doar a părintelui A.S. c. Solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată la care au fost obligați, apreciind că sunt excesibil de mari onorariile, cu atât mai mult cât au fost avansate de către un terț care nu este parte. 2. Pârâta Parohia Ortodoxa Română „Buna Vestire” I. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ, și a criticat decizia pentru următoarele motive: a. În justificarea interesului în formularea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. se arată că, deși conține o soluție favorabilă, decizia de apel îndrumă reclamanta la formularea unei noi acțiuni prin considerentul în sensul că „lipsește această acțiune de fond, respectiv lipsește un petit prin care să se solicite instanței să se constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Așa cum s-a reținut de instanța de recurs, deși are ca obiect revendicare imobiliară, acțiunea nu este o revendicare tipică întemeiată doar pe dispozițiile art. 480 C. civ., ci o acțiune în revendicare de drept comun ce se completează cu dispoziții speciale ale Decretului-lege nr. 126/1990, ceea ce înseamnă că nu mai este necesar ca pentru a dobândi calitate procesuală activă reclamanta să fie proprietară tabulară.

b. Excepția lipsei calității procesuale active a vizat lipsa calității reclamantei de continuatoare a fostei proprietare tabulare și lipsa calității de proprietar. Nu erau obligați să urmeze procedura înscrierii în fals împotriva adeverinței avută în vedere de instanță. Aceasta atestă calitatea reclamantei de continuatoare a Parohiei, Parohie din Protopopiatul Cluj din 1948 și nu a Bisericii Greco-Catolice din Cluj-Parohie, fosta proprietară tabulară și, ca atare, sub aspectul conținutului ori veridicității nu au contestat ceea ce se atestă prin această adeverință. Dovada în sensul că este succesoarea în drepturi a proprietarei tabulare se impunea deoarece pe raza Eparhiei de Cluj-G. există peste 100 de parohii și chiar dacă imobilul din litigiu se află în cartierul I. din municipiul Cluj-Napoca, nu înseamnă că toate bunurile imobile din acest perimetru geografic îi aparțin reclamantei.

c. În subsidiar, au invocat excepția uzucapiunii în baza art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938. În ceea ce privește faptul că nu există cauză legitimă, se susține că dacă exista cauză legitimă uzucapiunea nu-și mai găsea aplicabilitate. Titlul în baza căruia s-au intabulat în C.F. nr. F1, prin încheierea de C.F. nr. F2 din 15 iulie 1950, a fost un titlu nevalabil. Acesta a fost reprezentat de Decretul nr. 177/1948, chiar dacă în încheierea de întabulare se face referire la Decretul nr. 358/1948 (art. 1 și art. 2), deoarece Decretul nr. 358/1948 nu face referire la averea fostelor parohii, ci o exceptează expres, iar Decretul nr. 177/1948, prin art. 37, reglementează situația averii parohiilor.

Buna credință se prezumă, iar reclamanta trebuia să aducă proba contrarie, prezumția nefiind răsturnată. Au crezut că cel care le-a transmis dreptul este proprietar, deoarece preotul paroh A.S., în numele colectivității pe care o conducea, a adoptat ritul ortodox și s-a declarat ca atare. Credincioșii greco-catolici nu au fost obligați să treacă la cultul ortodox, iar în urma restabilirii cultului greco-catolic după anul 1989 aceștia erau liberi să revină la vechiul cult. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în cartierul I., dovadă fiind diferența covârșitoare între numărul de credincioși aparținând celor două culte. În cauză s-au formulat întâmpinări prin care părțile și-au contestat reciproc motivele de recurs formulate.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce fixează limitele controlului judiciar, Înalta Curte constată caracterul nefondat al ambelor recursuri în considerarea argumentelor ce succed: 1. Recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj. a. Valabilitatea titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu este deținut și întabulat de către pârâta-recurentă, precum și a încheierii de întabulare , nu prezintă relevanță în cadrul procesual al litigiului de față, reținut și de instanța de apel din perspectiva statuărilor instanței de recurs și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, în raport îndrumările din decizia de casare și de probele administrate, în aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de apel a constatat că numărul credincioșilor ortodocși este mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici, impunându-se a se ține seama cu prioritate de criteriul „dorinței credincioșilor”, respectiv de opțiunea majorității enoriașilor. b. Înlăturarea criteriului impus de instanța de recurs, referitor la verificarea numărului și dorința credincioșilor, din perspectiva dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate fi făcută decât cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., avându-se în vedere limitele de rejudecare a cauzei reținut de instanța de instanța de apel, impus prin decizia de casare.

c. Prin cererea de recurs, reclamanta-recurentă solicită cenzurarea onorariilor, arătând ca acestea sunt excesiv de mari, critică ce putea fi formulată în recurs, fără a fi nevoie ca partea să se opună la data solicitării, în condițiile în care acestea au fost stabilite prin decizia de apel, cu aplicarea art. 299 alin. (1) C. proc. civ. Pe lângă faptul ca onorariile sunt aferente cheltuielilor efectuate în dosarul primei instanțe și etapelor procesuale ulterioare, până la rejudecarea cauzei prin decizia de apel recurată, astfel cum s-a detaliat prin decizie, acestea sunt corespunzătoare muncii îndeplinită de avocat și valorii pricinii, așa cum prevede art. 275 C. proc. civ. Pe de alta parte, efectuarea cheltuielilor de către o altă persoană nu constituie un argument de nerecunoaștere, atât timp cât sunt afectate dosarului corespunzător, aceasta reprezentând o chestiune ce ține exclusiv de relația directă cu partea beneficiară.

În considerarea acestor argumente, se constată că, dintre motivele de recurs invocate, cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu are susținere, iar cel reglementat de pct. 9, deși formal se reflectă în detalierea cererii de recurs, nu poate fi reținut. 2. Recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. a. Pârâta-recurentă nu justifică interesul în formularea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Aceasta întrucât considerentele din decizie referitoare la cadrul procesual în care se poate formula capătul de cerere considerat inadmisibil nu au fundamentat soluția pe fondul cauzei, ci cele referitoare la cerințele speciale care trebuie verificate în soluționarea unei cauze de genul celei de față, cu trimitere la îndrumările instanței de recurs și dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, respectiv criteriul opțiunii enoriașilor.

b. Pârâta-recurentă nu are interes nici în formularea motivului de recurs referitor la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, față de cadrul procesual de soluționare impus prin decizia de recurs și soluția pe fondul cauzei pronunțată de instanța de apel, care îi este favorabilă. c. Pârâta-recurentă justifică interesul în formularea motivului de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la modul de soluționare a cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune. Aceasta deoarece modul de soluționarea a acestui petit, formulat în subsidiar, se impunea a fi cenzurat în ipoteza în care recursul formulat de către reclamantă ar fi fost primit, după deliberare, în condițiile art. 256 C. proc.

civ. Având în vedere însă că, în urma analizei motivelor formulate, cererea de recurs a reclamantei-recurente a fost respinsă, nu se mai impune analiza criticilor de recurs referitoare la modul de soluționare a cererii în uzucapiune, aceasta având un caracter subsidiar în apărarea împotriva cererii principale. În considerarea acestor argumente ce susțin caracterul nefondat al ambelor recursuri, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj împotriva deciziei nr. 115/A din data de 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. împotriva deciziei nr. 115/A din data de 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2014.