ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7435/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1911 din 17 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4126/84/2010 a Tribunalului Sălaj a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei PAROHIA GRECO-CATOLICĂ Zalău A.M.D., împotriva pârâtei PAROHIA ORTODOXĂ A.M.D. Zalău, pentru rectificare drept de proprietate, stabilire situație anterioară în C.F. și constatare nulitate absolută a actului ce a stat la baza încheierilor de intabulare în C.F. A fost obligată reclamanta la 3 . 000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin acțiunea civilă care a făcut obiectul Dosarului nr. 3059/84/2006, reclamanta Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău a chemat în judecată Protopopiatul Ortodox Român, solicitând anularea încheierii de intabulare din 25 octombrie 1948 cu privire la terenurile și construcțiile din C.F.

Zalău – Mănăstirea M.D., casă parohială, anexe gospodărești și 5.142 m.p. teren și restabilirea situației în C.F. Prin sentința civilă nr. 2053/2006 Tribunalul Sălaj a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Această sentință a intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea apelului și a recursului declarate de reclamantă. Imobilele pentru care în cauza care face obiectul judecății de față se verifica legalitatea intabulării sunt aceleași pentru care s-a purtat judecata în Dosarul nr. 3059/84/2006, în care, cum deja s-a arătat, acțiunea reclamantei Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău a fost irevocabil respinsă. Acest aspect este esențial, din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 2751/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de recurs a menționat în această decizie că nu poate fi nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, din procesul în care reclamanta a tins la valorificarea aceluiași drept subiectiv, în privința aceluiași imobil. Referindu-se la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că la verificarea pe fond a pretențiilor se va ține seama de modalitatea în care, în litigiul anterior, s-a tranșat asupra chestiunii dreptului de proprietate pretins de reclamantă. Verificând, prin raportare la cele de mai sus, susținerile reclamantei, instanța a reținut următoarele: Parohia Ortodoxă Română este proprietara tabulară asupra imobilelor compuse din Casă, Mănăstire și 5.142 m.p.

Dreptul său tabular este înscris în C.F. Intabulările s-au efectuat în anul 1948, în ambele cărți funciare, prin încheieri ale Judecătoriei Mixte Zalău, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Anterior acestor intabulări, imobilele mai sus identificate au constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolice Române. Transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe s-a efectuat în baza unui text legal în vigoare la data intabulării, iar abrogarea ulterioară a acestuia, prin Legea nr. 489/2006, nu poate produce efectul retroactiv al restabilirii situației funciare existente anterior adoptării sale, prin raportare la art. 1 C. civ., care consacră principiul neretroactivității legii civile.

Prin nicio dispoziție legală ulterioară abrogării actelor normative emise sub regimul comunist, cu privire la cultul greco-catolic, nu s-a dispus în sensul restituirii lăcașelor de cult și a caselor parohiale aparținând acestui cult, trecute în baza Decretului nr. 177/1948 în proprietatea cultului ortodox. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând în principal în baza art. 297 C. proc. civ., desființarea hotărârii și trimiterea dosarului instanței de fond spre rejudecare, arătând că s-a omis judecarea fondului litigiului și s-au încălcat în mod flagrant dispozițiile extrem de clare din decizia de casare. În subsidiar, în baza art. 296 C. proc. civ., reclamanta a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii și respingerii cererii intimatei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

S-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în toate instanțele. În motivarea apelului reclamanta a arătat că prin prima decizie de desființare, instanța de control s-a pronunțat clar asupra erorii de soluționare a litigiului, prin reținerea excepției autorității de lucru judecat. S-a reținut totodată că parohiile au personalitate juridică. Același aspect s-a reținut și prin decizia de casare. Ignorând aceste dispoziții, instanța de fond, în rejudecare, reține în sarcina reclamantei aspecte pe care aceasta nu le-a invocat niciodată, arătând că există autoritate de lucru judecat, respingând acțiunea pe fond. S-a reținut totodată că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza unui text legal în vigoare.

Verificând încheierea de intabulare din 25 octombrie 1948 reiese că aceasta s-a operat în baza încheierii nr. 5/1948 a Judecătoriei Mixte Zalău, și în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Reclamanta a emis presupunerea că încheierea nr. 5/1948 ar putea face referire la sentința judecătoriei populare a locului prevăzută de Decretul nr. 177/1948, art. 37. Procentul prevăzut de această prevedere legală trebuia constatat printr-o sentință, de către judecătoria populară a locului. Deși reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să depună această sentință, această cerere a fost omisă. Totodată nu s-a făcut dovada acordării despăgubirilor către reclamantă.

În continuarea motivelor de apel reclamanta a făcut referire la calitatea procesuală pasivă a parohiei, din perspectiva dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 489/2006, art. 2, art. 39, 40, 41, 46, 48, 71, 72 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, recunoscut de Statul Român, dispoziții în baza cărora parohia are personalitate juridică distinctă, iar preotul paroh reprezintă parohia în justiție. Prin noua acțiune promovată, reclamanta a chemat în judecată Parohia Ortodoxă Română din Zalău A.M.D.” Referitor la puterea lucrului judecat statuată prin sentința civilă nr. 655//10.04.2009 a Tribunalului Sălaj, apelanta arată că raportat la prevederile art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.

și statuările doctrinare asupra triplei identități a părților, obiectului și cauzei, aceasta a fost greșit reținută, întrucât în cauza supusă judecății și finalizată prin decizia nr. 2769/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, partea pârâtă a fost Protopopiatul Ortodox Român Zalău, reprezentată prin protopop, iar în cauza ce face obiectul prezentului dosar, pârâtă este Parohia Ortodoxă Română Zalău, A.M.D. Pe fondul cauzei, reclamanta a invocat dispozițiile art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul - lege nr. 115/1938 care se coroborează cu art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, modificată prin Legea nr. 182/2005 prin care s-a aprobat O.G. nr. 64/2004. Restituirea bunurilor confiscate abuziv sau fără titlu în perioada 1940 – 1989 a constituit o preocupare a legiuitorului român transpusă în prevederile Legii nr. 489/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, procedura transferului de proprietate trebuia să aibă la bază o hotărâre a judecătoriei populare a locului, precum și o dreaptă și prealabilă despăgubire în conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția din 1948. Această procedură nu s-a urmat, titlul ce a stat la baza preluării nu numai că nu a fost valabil, întrucât încălca dispozițiile constituționale de la acea vreme, dar a lipsit și scriptic. Exproprierea mascată s-a operat în baza Decretului nr. 358/1948, respectiv a Decretului nr. 177/1948, cu încălcarea prevederilor art. 2 din primul act normativ, respectiv a art. 37 din cel de al doilea. Așa cum în privința terenurilor expropriate abuziv de la persoane fizice sau juridice operează principiul restitutio in integrum, aceeași este intenția legiuitorului și cu privire la caracterul abuziv al transferului dreptul de proprietate în privința bunurilor cultului greco-catolic.

În susținerea apelului, reclamanta a invocat legislația incidentă în materie, anexând motivelor de apel toate actele normative incidente în speță, atât cele în baza cărora s-a operat preluarea, cât și cele adoptate ulterior anului 1990. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea apelului și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel. În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că obiectul și temeiul juridic este identic în prezenta cauză, precum și în cea înregistrată sub nr. 3059/84/2006. Prin decizia de casare s-a statuat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, însă aceeași instanță a arătat că în privința raporturilor dintre părți, cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară ca un mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară.

Înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei s-a operat în baza încheierii notariale din 25 octombrie 1948, care s-a dat în baza încheierii președințiale nr. 5/1948 a Judecătoriei Mixte Zalău și a art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Trecerea faptică a enoriașilor greco-catolici la cultul ortodox nu a fost contestată, fiind de notorietate. În cuprinsul motivelor de apel, se invocă caracterul abuziv al Decretului nr. 177/1948. Obiectul litigiului nu este cercetarea caracterului abuziv al actului normativ, acesta a rămas în vigoare până în anul 2006, iar dacă credincioșii ar fi dorit să revină la cultul greco-catolic reînființat în anul 1990, puteau reveni, însă acest fapt nu s-a produs.

Și în motivarea sentinței civile nr. 2053/2006 a Tribunalului Sălaj s-a reținut că opțiunea majorității a fost aceea de a rămâne la cultul ortodox. Prin decizia civilă nr. 27A din 16 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică A.M.D. Zalău împotriva sentinței civile nr. 1911 din 17 martie 2011 a Tribunalului Sălaj, pe care a menținut-o. A obligat apelanta să plătească intimatei PAROHIA ORTODOXĂ A.M.D., suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Intabularea dreptului de proprietate al pârâtei în ambele C.F. Zalău, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a efectuat în baza încheierii președințiale nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău și a art. 37 din Decretul nr. 177/1948, cu privire la care reclamanta, pe calea completării de acțiune, solicită constatarea nulității absolute.

Această solicitare nu este întemeiată. Potrivit art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul nr. 177/1948 dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămuta de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; aceasta despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populara a locului. Deși Legea nr. 177/1948 acorda dreptul la contestație în justiție, nu s-a făcut dovada existenței vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-Catolice de a ataca transferul bunurilor care au aparținut cultului abandonat pentru neîndeplinirea cerințelor legale vizând intabularea.

Instanța de apel a întreprins demersuri în vederea depunerii la dosar a încheierii nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău, solicitând acest act de la O.C.P.I. Zalău și Judecătoria Zalău, răspunsurile comunicate fiind în sensul că această încheiere nu se găsește. În același sens este și răspunsul comunicat de Arhivele Naționale – Serviciul județean Sălaj reprezentantului reclamantei. Lipsa comunicării acestei încheieri pe motiv că nu se regăsește în arhivele instituțiilor cărora le-a fost solicitată,nu constituie un argument pentru constatarea inexistenței ei. Dispozițiile art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, invocate ca temei al acțiunii promovate de către reclamantă nu sunt aplicabile în cauza.

Art. 34 pct. 1 admite înaintarea acțiunii în rectificare pentru doua nulități deosebite: nulitatea titlului și nevalabilitatea înscrierii. Titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de proprietate al paratei este legal în raport cu actele normative sub care a fost înscris în C.F. – respectiv cu respectarea dispozițiilor art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul nr. 177/1948. Faptul ca Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat nu justifica rectificarea tabulară nici în baza art. 34 pct. 3 din Legea nr. 115/1938 deoarece , Legea nr. 489/2006 art. 51care a abrogate acest act normativ nu retroactivează. În urma abrogării actului normativ care în anul 1948 a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâtei, nu s-a procedat la restabilirea situației anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedare a bunurilor fostelor biserici greco-catolice.

Prin Decretul nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Art. 2 din acest decret prevede că bunurile preluate de stat prin efectele Decretului nr. 328/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului cu excepția moșiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma, identificarea și inventarierea acestora urmând sa se facă de o comisie formată din reprezentanți ai statului și ai bisericii respective numită prin hotărâre de guvern. În ceea ce privește locașurile de cult și casele parohiale care au aparținut bisericii greco-catolice și au fost preluate de biserica ortodoxa romana, art. 3 din Decretul nr. 126/1990 precizează ca situația juridică a acestora se va stabili de o comisie formată din reprezentanți clericali ai celor doua culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Textul enunțat reglementează fără echivoc o procedura specială pentru rezolvarea situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale preluate de biserica ortodoxa romana procedura care se bazează pe acordul cultelor și dorința credincioșilor. Prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1994 Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul ca dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 126 din 1990 mai sus citat sunt constituționale. Pe lângă argumentele prezentate, această speță prezintă o particularitate care vine în completarea celor arătate, atrăgând lipsa de fundament a acțiunii completate, formulată de reclamantă. Acest element specific îl constituie existența în cauză a unei hotărâri judecătorești irevocabile, sentința civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj.

Prezentul litigiu se află în al doilea ciclu procesual, respectiv apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1911 din 17 martie 2011 a Tribunalului Sălaj. Această sentință este pronunțată în rejudecare, în urma desființării sentinței civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj, prin decizia civilă nr. 305/A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj. Decizia civilă nr. 305/A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj a făcut la rândul său obiectul controlului judiciar, prin decizia civilă nr. 2751 din 5 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul promovat împotriva sa fiind respins. Motivul ce a stat la baza desființării sentinței civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj l-a constituit greșita reținere a excepției autorității de lucru judecat, ca temei al respingerii acțiunii având ca obiect rectificare C.F.

și restabilirea situației anterioare de carte funciară, pe motiv că în cauză nu se verifică incidența triplei identități impuse de art. 1201 C. civ. Obiectul prezentei acțiuni îl constituie rectificarea C.F. Zalău și C.F. și restabilirea situației anterioare, urmare a faptului că actele normative în baza cărora pârâta Parohia Ortodoxă A.M.D. Zalău și-a intabulat dreptul de proprietate, nu mai sunt în vigoare. Acțiunea a fost completată în rejudecare, cu solicitarea de constatare a nulității absolute a înscrisului ce a stata la baza încheierilor de intabulare atacate, ori, după caz, chiar inexistența sa. Anterior, în Dosar nr. 3059/84/2006 al Tribunalului Sălaj, s-a promovat o acțiune având obiect identic – rectificare C.F.

Zalău și restabilirea situației anterioare, părțile litigiului fiind însă diferite față de cele ale prezentului dosar. Prin sentința civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj, această acțiune a fost respinsă, reținându-se în considerentele acestei hotărâri că nu s-a făcut dovada împrejurării că trecerea credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox ar fi fost făcută în mod forțat. Această sentință este irevocabilă.

Prin decizia nr. 2751 din 5 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a menținut decizia de desființare a hotărârii primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, s-a făcut referire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune că cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară ca un mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară (în speță, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat vizează cele statuate prin sentința civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj). În considerentele completării acțiunii, reclamanta a învederat faptul că intabularea pârâtei s-a produs ca urmare a desființării abuzive a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948 și prin Decretul - lege nr. 177/1948.

Această afirmație este însă contrazisă în speță, întrucât prin cele statuate irevocabil prin sentința civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj, nu s-a făcut dovada că în anul 1948 trecerea credincioșilor din zonă la cultul ortodox s-a făcut în mod forțat, astfel încât și desființarea acestui cult în zona Zalău să fie abuzivă. Instanța ulterior investită nu poate constata o stare de fapt contrară – respectiv faptul că în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox s-a făcut în mod forțat, abuziv - cele inițial statuate impunându-se cu putere de lucru judecat. Statuându-se irevocabil caracterul benevol al trecerii credincioșilor la cultul ortodox, reiese că aceasta s-a făcut în conformitate cu art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, iar trecerea bunurilor la cultul ortodox cu respectarea art. 1, 2 din Decretul nr. 358/1948.

Împrejurarea că în prezent aceste acte normative nu mai sunt în vigoare, nu justifică rectificarea C.F. și restabilirea situației anterioare, atât timp cât trecerea bunurilor s-a făcut cu respectarea cerințelor legale la momentul transferului dreptului de proprietate, respectarea rezultând din caracterul benevol al trecerii credincioșilor de la un cult la altul, aspect statuat cu putere de lucru judecat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia B.R.U. Greco-Catolică A.M.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut nelegalitatea hotărârii din perspectiva erorilor de consemnare în practica cu privire la prezența părților la dezbateri și la concluziile puse de reprezentanții acestora, fiind consemnată greșit lipsa apărătorului, deși acesta a fost prezent și a pus concluzii, iar o parte din concluzii au fost consemnate greșit în ce privește susținerile și argumentele de drept formulate în susținerea motivelor de apel. În modalitatea în care s-au reținut concluziile puse de reprezentanții părților, se face de foarte multe ori confuzie, reținând concluziile părții adverse ca fiind ale reclamantei, și ale reclamantei ca fiind ale pârâtei. S-a invocat că instanța a încălcat dispozițiile art. 172 C. proc.

civ. raportat la dispozițiile art. 292 C. proc. civ., întrucât deși a încuviințat și a ordonat ca pârâta să depună scripte cu care să facă dovada că trecerea credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă s-a făcut în mod voluntar, ulterior a respins cererea, deși pârâta a depus înscrisurile iar motivarea soluției s-a raportat la această trecere de „bună voie” la cultul ortodox. În fața instanței de apel s-a ridicat o problemă cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care presupune că cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară ca mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară, chestiune reiterată practic din Decizia nr. 2751 din 05 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși problema ridicată a fost aceasta, ocazie cu care partea adversă a reiterat excepția autorității lucrului judecat, instanța a reținut în mod eronat că în ceea ce privește excepția autorității lucrului judecat, ar fi lăsat soluția la aprecierea instanței. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală în conformitate cu art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. și aceea de prezumție ca mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, în conformitate cu art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ. Dacă manifestarea sa de excepție procesuală care corespunde unui efect extinctiv, negativ de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect importat al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune astfel într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Este adevărat că această reglementare a autorității lucrului judecat în forma prezumției, vine să asigure din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 și cu referire directă la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității lucrului judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște unele limitări, decurgând din aplicarea unor principii. Această interpretare al efectului pozitiv al lucrului judecat aparține cu adevărat Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă speța de față comportă unele discuții.

Asupra autorității lucrului judecat, instanța de apel, prin decizia civilă nr. 305/A/2009 pronunțată în Dosar nr. 138/84/2009 a statuat, tranșând cu titlu definitiv lipsa triplei identități, concluzionând că nu există autoritate de lucru judecat și astfel admițând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în Dosar nr. 138/84/2009, a desființat-o trimițând cauza la același tribunal pentru a judeca pe fond acțiunea civilă. Prin prisma motivelor ce au stat la baza deciziei atacate, efectul pozitiv reținut de către instanță se referă la faptul că nu s-a făcut dovada că în anul 1948 trecerea credincioșilor din zonă la cultul ortodox s-a făcut în mod forțat, astfel încât și desființarea acestui cult în zona Zalău să fie una abuzivă, astfel cum s-a consemnat în sentința civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj.

În principal, această chestiune nu interesează, chiar dacă s-ar reține că dovada contrarie nu s-ar mai putea face, întrucât desființarea cultului produsă prin Decretul-Lege nr. 358/1948 nu are aplicabilitate în prezenta cauză fiind un text de lege pe care nici nu l-au invocat. Notorietatea istorică întărită prin voința juridică a Statului Român ce a emis atât Decretul-Lege nr. 9/1989, art. 20 și Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, condamnarea României într-o serie de procese C.E.D.O.

cu privire la lipsa voinței justiției române de a repune în drepturi Biserica Greco Catolică, raportul Statelor Unite ale Americii cu privire la libertatea de religie cu trimitere directă la imposibilitatea Bisericii Greco Catolice de a-și recupera proprietățile în justiție, precum și o serie de soluții definitive și irevocabile, chiar puse în executare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și ale Curților de Apel din țară, fac dovada desființării cultului greco-catolic a fost una abuzivă. În cauză, nu s-a invocat retroactivitatea abrogării Decretului nr. 358/1948, așa cum greșit s-a reținut, retroactivitate ce oricum nu ar avea nicio relevanță, raportat la faptul că, la data înscrierii dreptului de proprietate, respectiv 25 octombrie 1948, acest text nu era în vigoare.

Ceea ce invocă este nerespectarea procedurii prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Având în vedere că la alin. (3) al acestui art., era prevăzut un procent de 75% din credincioși, ce trebuiau să părăsească cultul, pentru ca proprietatea să treacă la cultul adoptat, dovada necesară la dosarul cauzei, spre a stabili că a fost așa, ar trebui să fie ori un recensământ al acelei perioade pentru localitatea Zalău ori o sentință a judecătoriei populare a locului, ce să constate această trecere. Decretul nr. 177/1948, nu instituia însă un alt tip de translație a proprietății, și nici nu modifica calitatea de persoane juridice a părților componente, cum ar fi parohiile, ale cultelor recunoscute în România.

Până la data înscrierii în cartea funciară, cultului greco catolic nu i s-a interzis existența. Prin actul normativ în vigoare la acea data se instituia practic o modalitate prin care o persoană juridică, în cazul nostru Parohia Greco Catolică, își poate pierde proprietatea. Este de reținut neconstituționalitatea acestui articol chiar în raport cu constituția vremii, deoarece aceasta prevedea doar exproprierea pentru cauza de utilitate publică cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar în plus, chiar de fațadă, dreptul de proprietate era garantat în România, și nu s-a produs nicio dovadă din care să reiasă în ce modalitate și cu ce sumă a fost despăgubită persoana juridică sau comunitatea locală ce nu a părăsit cultul, în termenul statuat chiar de art. 37, de 3 ani.

Recursul nu este fondat. Critica privind nelegalitatea deciziei din perspectiva erorilor de consemnare a prezenței părților la dezbateri și a concluziilor formulate, fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată, aceste erori nereprezentând o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, putând fi urmată procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., fiind evidente erori materiale. Nefondată este și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 292 C. proc. civ., instanța încuviințând proba cu înscrisuri privind procedura de trecere a credincioșilor de la ritul greco-catolic la ritul ortodox, probă care a și fost administrată.

Instanța a respins doar cererea de a se solicita Parohiei ortodoxe Române copie după Proclamația de la 1 octombrie 1948 și de pe Actul Sinodal din octombrie 1948, motivat de faptul că nu a fost solicitată în condițiile art. 292 C. proc. civ. Pe fondul cauzei instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. Obiectul prezentei judecăți îl constituie rectificarea C.F. Zalău, restabilirea situației anterioare, urmare a faptului că actele normative în baza cărora pârâta Parohia Ortodoxă A.M.D. Zalău și-a întabulat dreptul de proprietate, nu mai sunt în vigoare. Acțiunea a fost completată în rejudecare cu solicitarea de constatare a nulității absolute a înscrisului ce a stat la baza încheierilor de întabulare atacate, ori, după caz, chiar inexistența sa.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 34 alin. (1) și (3) din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabile raportat la decizia din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care acțiunile de carte funciară (în prestație tabulară și în rectificare tabulară) având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938. Rectificarea unei întabulări se poate cere, în temeiul art. 34 alin. (1) și (3), dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile sau dacă nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Titlul în temeiul căruia s-a înscris dreptul pârâtei Parohia Ortodoxă Română A.M.D. Zalău, este Decretul nr. 177/1948, art. 37 cât și încheierea nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău, ce reprezintă act normativ de autoritate și respectiv hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, nefăcându-se dovada că această hotărâre a fost atacată, și desființată. Conform art. 645 C. civ., legea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, astfel că nu poate fi reținută nevalabilitatea titlului în temeiul căruia a fost înscris dreptul de proprietate. Faptul că Decretele nr. 358/1948 și 177/1948 au fost abrogate nu justifică rectificarea tabulară nici în baza art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, deoarece Legea nr. 489/2006 (art. 51) nu retroactivează.

În urma abrogării actelor normative care au stat la baza întabulării, nu s-a procedat la restabilirea situației anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedare a bunurilor fostelor biserici greco-catolice, dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fiind declarate constituționale prin Decizia nr. 23/1994 a Curții Constituționale. Valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea a mai fost cercetată pe cale judecătorească, într-un alt litigiu, părți fiind Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău, respectiv Protopopiatul Ortodox Român, privind același imobil și aceleași înscrieri din prezenta cauză. Prin sentința civilă nr. 2053/2006, definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea, reținându-se că transmiterea dreptului s-a făcut în baza Decretului nr. 177/1948 în mod legal, nefăcându-se dovada că trecerea credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox ar fi fost făcută în mod forțat și nu benevol.

Dezlegarea dată de instanța anterioară referitoare la aceeași problemă de drept (valabilitatea titlului, prin raportare la respectarea procedurii de transmitere a dreptului și constatarea inexistenței unei treceri forțate la ritul ortodox) nu va mai putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudiciabilă deja dezlegată. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia B.R.U. Greco-Catolică A.M.D. împotriva deciziei nr. 27A din 16 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2012.