ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 168/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 168/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1721/D din 21

septembrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins excepțiile de netimbrare a

acțiunii, a autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 7011

din 21 octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosar nr. 4369/1997,

a prematurității și respectiv a inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, precum și a excepției privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de

paralizare a acțiunii civile de revendicare imobiliară, și respinge toată

cererea de suspendare a cursului judecății din prezenta cauză, în temeiul art. 244

pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei din Dosar nr. 3889/296/2010

al Tribunalului Satu Mare.

A admis acțiunea

civilă înaintată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Crucișor, reprezentată

prin curator G.G., împotriva pârâtei P.O.R. Crucișor, reprezentată de preot

paroh C.D., și în consecință:

A obligat pârâta să

lase reclamantei în deplină proprietate imobilele înscrise în C.F. Crucișor, în

natură biserică și teren în suprafață de 881 mp, situate în com. Crucișor,

jud.Satu Mare.

S-a respins cererea

reconvențională înaintată de pârâta-reclamantă P.O.R. Crucișor, împotriva

reclamantei-pârâte Parohia Greco-Catolică Crucișor, privind rectificarea

înscrierilor din C.F. Crucișor, în sensul radierii titlului juridic de

posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea

reclamantei-pârâte, fără cheltuieli de judecată.

Analizând acțiunea

reclamantei prin prisma materialului probator administrat în cauză și a

reglementărilor legale în materie, instanța a reținut în fapt următoarele:

Potrivit extrasului C.F.

Crucișor, (fila nr. 2) reclamanta este proprietarul tabular al imobilului

biserică și teren în suprafață totală de 881 mp, conform încheierii nr. 4481/1906

C.F., cu titlu juridic posesiune faptică.

Această înscrierea nu

a fost până în prezent radiată, modificată ori rectificată, de-a lungul

întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului.

Este adevărat că,

spre deosebite de titlul juridic conferit printr-un alt mod translativ de

proprietate și înscris în cartea funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada

deplină și absolută, în condițiile legislative existente la data intabulării

(anul 1906) a unui drept real principal imobiliar. În schimb, acest titlu

juridic se bucura de o ocrotire egală în privința titularului său în ce

privește asigurarea și garantarea exercitării posesiei, în condițiile și cu

respectarea tuturor garanțiilor conferite de o înscriere în cartea funciară.

Prin prisma acestor

considerente instanța a găsit întemeiată acțiunea reclamantei și în consecință

o va admite astfel cum a fost formulată.

În ce privește

cererea reconvențională a pârâtei reclamante, vizând rectificarea înscrierii de

sub poziția nr. B.1 din C.F. Crucișor, în sensul radierii dreptului de

proprietate al reclamantei, raportat la data inițierii litigiului de față

instanța a reținut că în speță sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34

din Legea nr. 7/1996 republicată cu modificările ulterioare. Potrivit acestei

norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza

în patru ipoteze legale distincte, însă în toate aceste situații prevederea

legală impune ca în prealabil „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se

fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte

funciară respectivă.

În speță s-a apreciat

că nu s-a făcut dovada pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin

care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta reclamantă, astfel

încât instanța urmează a respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională

astfel formulată.

De altfel, cerința de

mai sus este cuprinsă și în art. 35-36 din Decretul Lege nr. 115/1938, ca act

normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de

către pârâta reclamantă în acest moment a existenței vreuneia dintre ipotezele

reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanța a apreciat

că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi

temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o

astfel de acțiune.

Referitor la capătul

de cerere subsecvent al reprezentantului reclamantei privitor la acordarea

cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că acesta din urmă a depus la

dosarul cauzei delegația din 02 februarie 2009 (fila nr. 10), pe care a

specificat cuantumul onorariului, iar titularul delegației, la rândul său, nu a

depus și chitanța doveditoare a plății, în intervalul de timp scurs între data

acordării cuvântului în fond în apel și data până la care s-a amânat

pronunțarea, în pofida faptului că i s-a pus în vedere acest aspect în ședința

publică de la termenul din data de 17 septembrie 2010.

Cu privire la acest

aspect, tribunalul a reținut că, față de înscrisul doveditor depus de av. U.H.A.

(fila nr. 10), în speță delegația avocațială de reprezentare, apare ca fiind

îndeplinită prima condiție pentru acordarea cheltuielilor de judecată,

respectiv cea prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. (partea care a

căzut în pretenții este obligată la cerere, să plătească cheltuieli de

judecată), însă lipsește dovada acestor cheltuieli, în speță onorariului de

avocat.

Așa cum s-a stabilit

și în doctrină (C. proc. civ. comentat și adnotat, autori Gabriela Cristina

Frențiu și Denisa-Livia Băldean, ed. Hamangiu, 2008) cheltuielile de judecată

trebuie dovedite de partea care le solicită, iar în privința onorariului de

avocat, numai chitanța eliberată de acesta, care atestă plata și încasarea

onorariului, constituie act justificativ care stă și la baza stabilirii și acordării

cheltuielilor de judecată, situație în care mențiunea cuprinsă pe delegație

care face dovada calității de reprezentant față de terți, în condițiile art. 42

alin. (2) din Legea nr. 51/1995, nu este suficientă.

O asemenea orientare

este de altfel conformă cu reglementarea de ordin general cuprinsă în Codul

civil român referitoare la dovada îndeplinirii plății, reținându-se totodată că

simpla mențiune pe împuternicirea avocațială a unui cuantum al onorariului face

dovada că acesta este onorariul stabilit de comun acord între părți, dar nu

dovedește și plata efectivă a acestuia, în condițiile în care acest fapt este

contestat de partea adversă, atrăgând astfel în opinia tribunalului și

incidența disp.art. 179 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens este și

jurisprudența C.E.D.O., care, învestită cu soluționarea pretențiilor la

rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile

avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în

care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza Croitoru contra

României/2004, cauza Iacob contra României 2005).

În considerarea celor

arătate, în această ultimă chestiune, în absența dovezii plății onorariului de

avocat, instanța a respins cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță.

Prin prisma

considerentelor ce preced instanța a respins incidentele procedurale prealabile

expuse anterior, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată și a

respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată în cauză, fără

cheltuieli de judecată pentru reclamantă nefiind dovedite, conform

dispozitivului prezentei sentințe.

Prin Decizia civilă nr.

97 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil

declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco - Catolică Crucișor reprezentat

prin curator G.G., în contradictoriu cu pârâta P.O.R. Crucișor, împotriva

sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la

plata sumei de 3.050 lei cheltuieli de judecată și a menținut restul

dispozițiilor hotărârii apelate.

S-a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta P.O.R. Crucișor, împotriva aceleași

sentințe.

A obligat apelanta

pârâtă P.O.R. Crucișor să plătească părții apelante reclamante Parohia Greco -

Catolică Crucișor suma de 2.575 lei cheltuieli de judecată în apel.

Examinând sentința

apelată prin prisma motivelor de apel, cât și din oficiu, instanța de apel a constatat

următoarele:

Litigiul dedus

judecății are ca obiect revendicarea imobiliară a imobilului - biserică și

teren, înscris în C.F. Crucișor, număr cadastral 621. Conform acestui înscris

(extras C.F. - fila 2 dosar fond) reclamantul este proprietar tabular al

imobilului biserică și teren cu suprafață totală de 881 m pătrați, conform Încheierii

nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a

fost radiată, modificată ori rectificată.

În aceste condiții,

respectiv când din înscrierile C.F. rezultă că reclamanta este proprietar

tabular, s-a apreciat ca neîntemeiate criticile pârâtei în sensul că reclamanta

nu ar avea interes și nici calitate procesuală în promovarea acestei acțiuni.

Fiind proprietar tabular, reclamanta ar fi trebuit să se bucure de asigurarea

și garantarea exercitării posesiunii, în condițiile și cu respectarea tuturor

garanțiilor conferite de înscrierea în cartea funciară, astfel că din acest

punct de vedere sunt dovedite condițiile acțiunii civile, respectiv interesul

și calitatea procesuală.

Nefondate sunt și

criticile pârâtului apelant în sensul că instanța de fond nu a disjuns

soluționarea acțiunii introductive de cererea reconvențională de rectificare C.F.,

pentru ca mai apoi să se poată pronunța asupra cererii de suspendare a pricinii

inițiale. Astfel, s-a apreciat că în mod corect a arătat instanța de fond că

potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996 republicată, cu modificările ulterioare,

rectificarea unei înscrieri în C.F., se poate realiza în patru ipoteze legale

distincte, dar toate aceste situații impun ca în prealabil prin hotărâre

judecătorească irevocabilă să se fi constatat împrejurarea care determină

rectificarea înscrierii de C.F. respectivă, hotărâre irevocabilă care nu

există, pârâta reclamantă reconvențională nefăcând o astfel de dovadă. Ori în

acest sens, în mod judicios s-a apreciat că acțiunea în revendicare a

titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei

stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvențional.

S-a apreciat ca fiind

neîntemeiate și criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a

fost deposedată samavolnic în concret în cazul dat, deoarece este de notorietate

faptul că, cultul greco - catolic a fost desființat, pierzând astfel și dreptul

de proprietate prin efectul legii - Decretul nr. 358/1948. Ca urmare, în speță

nu se poate vorbi de o trecere a credincioșilor greco - catolici la cultul

ortodox în mod voluntar, liber consimțit, trecerea ce a avut loc s-a făcut

efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco catolic în baza Decretului

nr. 358/1948.

Este adevărat că, în

baza art. 2 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 358/1948 o parte din averea mobilă

și imobilă a cultului greco - catolic revenea Statului Român, iar lăcașurile de

cult și casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe prin hotărâre

a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea

hotărâre, nedovedind faptul că imobilul din litigiu i-a fi fost atribuit printr-o

astfel de hotărâre, în condițiile actului normativ mai sus arătat.

Prin Decretul Lege nr.

9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior prin Decretul Lege nr.

126/1990 a fost recunoscut oficial cultul greco - catolic, precizându-se la art.

2 că bunurile ce au aparținut B.R.U. cu Roma și care au fost preluate de stat

și deci de B.O.R. se restituie în starea lor actuală B.R.U. cu Roma (greco -

catolică).

Au menționat că la art.

3 alin. (1) din Decretul Lege 126/1990, s-a stabilit că situația juridică a

lăcașurilor de cult, caselor parohiale ce au aparținut B.R.U. cu Roma, preluate

de B.O.R., să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate,

partea interesată având deschisă calea acțiunii în justiție.

S-a apreciat că în

speță nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prev. de art. 3 alin. (1)

din Decretul Lege nr. 126/1990 și nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel

că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă și în consecință

acțiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă ar însemna încălcarea

liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar

contraveni art. 6 din C.E.D.O. Mai mult, actul normativ invocat mai sus nu

prevede de altfel o sancțiune în cazul nerespectării acestei proceduri și nici

întârzierea accesului direct la instanță.

Referitor la faptul

că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioșilor care aparțin cultului

greco - catolic, s-a apreciat că și acest aspect este neîntemeiat față de

obiectul acțiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental,

proprietatea neputând fi pusă în discuție în baza criteriilor numerice prin

cantitate.

S-a considerat de

asemenea că în mod corect, instanța de fond a respins excepția uzucapiunii

invocată de pârâtă în vederea paralizării acțiunii în revendicare a

reclamantei. Astfel, după cum rezultă și din cele menționate anterior, pentru a

putea fi invocată o astfel de excepție, este necesar a fi îndeplinite toate

condițiile legale aplicabile posesiei utile. Ori, după cum a subliniat instanța

de fond, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod

samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desființat un cult religios legal

constituit, iar după 1990 posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter

netulburat și nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel

condițiile uzucapiunii.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamantă, în privința cheltuielilor de judecată, s-a

apreciat că în mod greșit instanța de fond nu le-a acordat, deși au fost

solicitate de reclamantă. Astfel, este adevărat că titularul delegației nu a

depus alături de delegația din 02 februarie 2009 (fila 10 dosar fond), pe care

era specificat și cuantumul onorariului, și chitanța doveditoare a plății, dar

în lipsa unei chitanțe, indicarea cuantumului onorariului avocațial, în

cuprinsul împuternicirii avocațiale sub semnătura avocatului conferă acesteia

autenticitatea necesară care permite acordarea acestor cheltuieli.

Indicarea, deci a

onorariului de către avocat sub semnătură, creează o prezumție simplă că acela

este onorariul stabilit de părțile contractului de asistență juridică și că el

a fost achitat, sau că urmează a fi achitat și el poate fi luat în considerare

la stabilirea cheltuielilor de judecată.

Față de toate cele ce

preced, instanța a admis apelul reclamantei Parohia Greco - Catolică Crucișor,

a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata

sumei de 3.050 lei cheltuieli de judecată, urmând a fi menținute restul

dispozițiilor sentinței atacate și a fost respins apelul pârâtei P.O.R.

Crucișor declarat împotriva aceleași sentințe.

În baza art. 274 C.

proc. civ., apelanta pârâtă P.O.R. Crucișor a fost obligată în favoarea apelantei

reclamante Parohia Greco - Catolică Crucișor la plata sumei de 2.575 lei cheltuieli

de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.

Prin Decizia civilă nr.

2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis

recursul declarat de pârâta P.O.R. Crucișor împotriva Deciziei nr. 97/A din 5

aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care a casat-o și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul a fost admis pentru considerentele următoare: S-a

apreciat că n

u poate fi primită critica referitoare la

pretinsa nesoluționarea a cererii de suspendare a judecății, întrucât din

expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidentă că o astfel de

analiză instanța a realizat, aceasta având în vedere, în contextul

circumstanțelor cauzei pendinte, necontestate, dispozițiile art. 34 din Legea nr.

7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta

reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești

irevocabile.

S-a

apreciat astfel judicios că, de principiu, acțiunea în revendicare a

titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei

stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconventional.

În

ce privește criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios -

împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioșilor, că

trebuia să se dovedească deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor

deposedați, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul

greco-catolic, interesul legitim în promovarea acțiunii, nu s-a dovedit

întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor

efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecințele acestor

neregularități sub aspectul legitimității accesului la instanță, invocarea

existenței unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi

ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susținerea recurentei referitoare la

neclarificarea deplină a situației de fapt, premisă a controlului de

legalitate, este întemeiată.

În drept,

potrivit art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai

în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt

ce au fost deplin stabilite.

Constatarea

faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți,

este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu

suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de

la dosar,

obligația judecătorilor de

a-și motiva

hotărârile

constituind una dintre garanțiile

dreptului la un proces echitabil.

În

acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. (

5)

C. proc. civ., să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului, sens în care sunt in drept să ceară părților să prezinte

explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le

consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Important

de reținut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a

învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult

ce a aparținut Parohiei Greco-Catolică Crucișor, cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar

dacă cererea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile de drept comun, având în

vedere obiectul acesteia - solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult - nu

pot fi ignorate prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri

referitoare la B.R.U. cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de

restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948,

acestea distingând între două situații foarte clar enunțate: a) aceea în care

bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor)

în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale,

preluate de B.O.R., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie

mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase,

ținând seama de dorința credincioșilor

din

comunitate care dețin aceste bunuri.

Într-un

astfel de context normativ, era necesar ca instanțele anterioare să se pronunțe

explicit, cu precădere, dacă litigiul pendinte, prin pretenția concretă

formulată, pune sau nu problema raportului lege generală - lege specială, cu

toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de abordare.

În

ipoteza admiterii existenței unei reglementări cu caracter special, instanța

fondului este chemată să dea eficiență criteriului referitor la dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunul, situație în care se impune

suplimentarea probatoriului pentru obținerea de date relevante sub acest

aspect.

S-a

apreciat că instanța de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă

procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990

(modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată,

întrucât intervenția instanței de judecată a fost strict reglementată, după cum

urmează

„dacă la termenul stabilit

pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la

niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți,

partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului

comun".

De

principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este

chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost

definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală,

tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o

asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin și printr-o intervenție activă a

instanței, circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - convocarea

comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile

legii, existența sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității

constituirii comisiei etc. - cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la

concluzia existenței unei reglementări speciale, instanța nu va mai putea ieși

din limitele impuse de cadrul normativ special. În această ultimă ipoteză, s-a

apreciat că, instanța va fi obligată să respecte opțiunea legiuitorului care a

înțeles să reglementeze într-o anumită modalitate situația imobilelor cu o

anumită afectațiune - lăcașuri de cult, acesteia nefiindu-i permis să cenzureze

oportunitatea legii.

În

condițiile în care legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului

comun", instanța de judecată este obligată să stabilească semnificația

normei legale incidente (posibilitatea formulării oricărei acțiuni în justiție,

la alegerea titularului dreptului subiectiv pretins, prin care acesta înțelege

să-și valorifice dreptul -cercetându-se, pe cale prejudicială, modalitatea de

deposedare a reclamantului de bunul său - ori o acțiune personală în

retrocedare cu caracter special).

În

egală măsură, s-a mai apreciat că instanța de apel va trebui să se pronunțe și

dacă Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu

caracter reparator în ceea ce privește lăcașurile de cult, prin comparație cu

conținutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri

reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii,

precum și modul de sesizare a instanței de judecată de către persoana

îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării acțiunii

m

justiție (Legea nr. 18/1991,

Legea nr. 169/1997

,

Legea nr.

nr.

1/2000,

O.U.G.

nr. 94/2000, Legea nr.

10/2001, etc).

Trimiterea

la

dreptul

comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la

dimensiunea

pur procedurală,

aceea de acces la instanță, ci are

și

semnificația aplicării, în cadrul acțiunii în justiție, a

anumitei reguli de drept substanțial, pe care instanța fondului este obligată

să le identifice (rezolvând astfel și eventuala problemă a raportului lege

generala-lege specială) și să le aplice, într-un context probator adecvat.

În

privința (a cererii reconvenționale, s-a susținut cu deplin temei că nu au fost

administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilita.

Pentru

toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte a admis recursul

pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin

Decizia civilă nr. 8 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Oradea a

admis ca fondat

apelul civil declarat de apelanta reclamanta Parohia Greco - Catolică Crucișor,

împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâta P.O.R.

Crucișor, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.050 lei în

favoarea reclamantei.

S-a respins ca

nefondat apelul formulat de pârâta P.O.R. Crucișor cu sediul în localitatea

Crucișor, împotriva aceleași sentințe,fiind menține restul dispozițiilor

sentinței.

A obligat pârâta P.O.R.

Crucișor jud. Satu Mare să plătească părții apelante Parohia Greco - Catolică

Crucișor suma de 2.575 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel Oradea, procedând la rejudecarea apelului după

casarea cu trimitere spre rejudecare a constatat următoarele:

Reclamanta Parohia

Greco Catolică Crucișor este proprietară de carte funciară asupra imobilului

înscris în C.F. Crucișor, în natura biserică si teren aferent în suprafață de

881 mp.

Potrivit art. 32 și

33 din Legea nr. 115/1938 preluat integral de Legea nr. 7/1996, dreptul de

proprietate în regim de carte funciară se dovedește exclusiv cu cuprinsul

cărții funciare, dreptul acolo înscris se prezuma că există în folosul celui

inscris, în cazul nostru reclamanta principala.

În concluzie, în

speță, proprietar al imobilului revendicat este reclamanta, iar posesia acestui

imobil aparține paratei P.O.R. Crucișor, aceasta necontestând faptul posesiei.

Potrivit Decretului

Lege nr. 126/1990, situația lăcașelor de cult ce au aparținut fostei biserici

unitariene si care, după desființarea acestei biserici, au intrat în posesia

cultului ortodox se va rezolva prin bună înțelegere între cele doua culte.

În speță aceasta

înțelegere a fost imposibil de realizat (comisia mixtă nu a fost constituita),

motiv pentru care reclamanta a formulat acțiune de drept comun, conformându-se

dispozițiilor art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990,astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 182/2005,in sensul ca daca reprezentanți celor doua culte nu se

pot întruni in comisia stipulata de lege pentru a dispune cu privire la lăcașul

de cult,partea interesata are deschisa calea unei acțiuni civile de drept

comun, competenta revenind în prima instanța tribunalului.

Aceasta acțiune de

drept comun este acțiunea în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C.

civ. si face obiectul prezentului dosar.

În concluzie, cum

reclamanta a dovedit cu prisosință că este proprietar de carte funciara asupra

imobilului revendicat, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a admis

acțiunea în revendicare a proprietarului de carte funciara împotriva

posesorului ce nu justifica titlu legitim asupra bunului revendicat.

Totodată, s-a

apreciat că în mod corect a fost respinsă și cererea reconvențională formulată

de pârâta reclamantă reconvențională Parohia Ortodoxă Crucișor prin care s-a

solicitat anularea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu

motivarea ca parata a uzucapat imobilul din litigiu.

În rejudecarea

apelului reclamanta reconvențională a invocat în susținerea cererii sale

reconvenționale doar numărul mai mare de credincioși ortodocși decât cei

greco-catolici, argument nerelevant raportat la aspectele ce vor fi arătate în

cele ce urmează.

Astfel, în speță s-a

apreciat că reclamantei nu i se poate opune o posesie utila exercitată de pârâtă

cât timp cultul greco-catolic a fost desființat abuziv de statul comunist prin

Decretul 358/1948, abuz recunoscut chiar de legiuitorul român imediat după

evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 9/1989 dispunându-se

abrogarea Decretului nr. 358/1948 alături de alte acte normative edictat de

fostul regim și considerate abuzive de noua putere.

Așadar, posesia

pârâților a fost întemeiata pe violență, aceștia, au preluat imobilul cu

încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, lege care prevedea

modalitatea legala prin care bunurile unui cult religios pot trece în

patrimoniul altui cult, procedura prevăzuta de art. 37 din Lege, care se

finaliza cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către judecătoria

competentă, prin care se constata îndeplinirea condițiilor stipulate în

articolul de mai sus si se dispunea trecerea patrimoniului cultului părăsit la

noul cult îmbrățișat de majoritatea credincioșilor.

În speță, s-a

apreciat că nu numai că nu s-a urmat o astfel de procedură, dar nici nu a fost

trecuta proprietatea bisericii greco - catolice în favoarea statului așa cum

prevedea Decretul nr. 358/1948, care stipula expres ca bunurile bisericii unite

ce nu au trecut in proprietatea ortodoxilor, conform Decretului nr. 177/1948,

vor trece in proprietatea Statului Roman, care urmează să dispună de aceste

bunuri.

Se impune a se adăuga

ca in anul 1948 in vigoare,in regim funciar, era Legea nr. 115/1938, care la art.

26 stipula expres cazurile in care se poate dobândi proprietatea fără înscriere

în cartea funciara, iar legea nu era unul dintre ele.

Concluzionând, reclamanta

principala nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, ci doar posesia acestuia, prin violenta si abuz comise de Statul

Roman împotriva unui cult religios.

Așa fiind, toate

apărările formulate de pârâta reclamanta reconvențională s-a apreciat că au

fost corect înlăturate de Tribunalul Satu Mare.

Reclamata,

proprietară de C.F. așa cum s-a arătat mai sus poate revendica imobilul

proprietatea sa din mâna oricărui posesor, posesor care în prezenta speță nu-i

poate opune reclamantei nici un titlu valabil asupra imobilului revendicat.

Dreptul de

proprietate este unul din drepturile fundamentale ale omului, protejat ca atare

atât prin Constituția României, art. 43 cât și prin art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O.,

texte legale în baza cărora se consfințește nu doar dreptul proprietarului de

a-și recupera bunurile din mana oricărui posesor ci și condițiile în care atare

drept poate fi îngrădit, aceasta putându-se face doar în ipoteza unor cauze de

utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire a proprietarului.

În speță, instanța a

reținut că nu este vorba de o astfel de cauză de utilitate publică care să

justifice încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei ca fiind o măsură

proporțională și de interes general, cu atât mai mult cu cât este vorba de

corectarea unui abuz comis de regimul comunist si recunoscut ca atare de

regimul politic de după 1989.

Astfel, reclamanta a

fost abuziv desființată de Statul Roman în anul 1948, fiindu-i confiscate toate

bunurile, iar preoții greco - catolici au fost persecutați politic, mulți fiind

încarcerați, o parte au murit în închisorile comuniste,toate acestea sunt fapte

istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult impunându-se,

pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva

cultului greco-catolic, restituirea proprietăților ce le-au aparținut si nu

doar simpla recunoaștere a acestor abuzuri.

Un stat de drept se

legitimează nu doar prin respectarea unor principii fundamentale cum ar fi

separația puterilor în stat, respectarea dreptului de proprietate, dreptul la

libera exprimare etc., ci și prin protejarea minorităților, motiv pentru care

este nerelevant numărul credincioșilor greco - catolici ori ortodocși din raza

localității Crucișor, atare argument fiind străin acțiunii în revendicare pe

care instanța este chemată să o soluționeze.

Față de cele mai sus

expuse s-a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei ca nefondat în

condițiile art. 296 alin. (1) C. proc. civ.

A fost admis însă

apelul reclamantei în ceea ce privește cheltuielile de judecată neacordate la

instanța de fond fiind schimbată sub acest aspect sentința și obligată pârâta

în favoarea reclamantei la cheltuieli de judecată de 3.050 lei câtă vreme, sunt

îndeplinite condițiile prev. de art. 274 C. proc. civ., pretențiile reclamantei

fiind admise, iar aceasta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate

cu susținerea procesului, împuternicirea avocațială având specificată și

cuantumul onorariului, necontestat de altfel.

Totodată în baza art.

274 C. proc. civ. a fost obligată apelanta pârâtă P.O.R. Crucișor la cheltuieli

de judecată în apel în cuantum de 2.575 lei în favoarea apelantei reclamante

Parohia Greco-Catolică Crucișor.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâta P.O.R. Crucișor.

Prin Decizia civilă nr.

5335 din data de 19 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă P.O.R.

Crucișor și a admis recursul declarat de pârâta Parohia Română Crucișor

împotriva Deciziei civile nr. 8 din 22 februarie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel Oradea pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de

apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este

nefondată excepția nulității recursului invocată de intimata reclamantă Parohia

Greco-Catolică Crucișor.

Astfel s-a reținu că

recurenta - pârâta a invocat critici ce vizează necompetența instanței, greșita

soluționare a excepției uzucapiunii, nestabilirea corectă a situației de fapt,

lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii, chiar dacă aceste

criticii nu au fost ordonate și sistematizate de pârâtă, prin indicarea expresă

a unuia din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

S-a mai reținut că

din cuprinsul motivelor de recurs s-a putut reține și critica privind

nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la

obligativitatea hotărârii pronunțată de instanța de recurs.

Așa fiind, nu s-a

putut reține ca temei excepția nulității recursului, întrucât parte din critici

vizează aspecte legate de necompetență, de greșita aplicare a legii precum și

nesocotirea dispozițiilor obligatorii statuate de instanța de recurs.

S-a apreciat ca fiind

fondată critica din recurs privind încălcarea de către instanța de apel, în

rejudecare, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, față de

statuările

și limitele rejudecării, rezultate din decizia de casare

mai sus evocată, s-a constatat că instanța de apel nu a dat eficientă deplină

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Prin Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri

referitoare la B.R.U. cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a

bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în sensul deja

reținut și stabilit prin decizia de casare a instanței supreme.

Cadrul normativ special impune drept criteriu, dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile în litigiu, iar soluționând

litigiul în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, s-a apreciat că

instanța de apel în rejudecare, nu a dat eficiență raportului dintre legea

generală și cea specială, ignorând faptul că rezolvarea acestuia se realizează

în favoarea legii speciale.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din

Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) se reține că

alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic și ținând

seama, de finalitatea legii, ceea ce instanța de apel, în rejudecare, a

ignorat.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv

alin. (2)

-(4)

prin O.G.

nr.

64/2004

(aprobată

ulterior prin

Legea nr. 182/2005),

rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea

accesului la justiție, în condițiile în care, unele instanțe apreciau la acel

moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschid

calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia

„dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește

sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia

nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în

justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării

cererii în retrocedare -reglementată de norma specială - într-o cerere în

revendicare de drept comun.

Investită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu

poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de

care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunurile, aspect care nu a fost

analizat pe fond de către instanța de apel.

Altfel spus, înalta Curte a constatat că, deși după primul

ciclu procesual, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat că, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în

fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin

emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu

împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din

limitele impuse de cadrul normative special - se impune rejudecarea.

Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui

lăcaș de cult, s-a reținut că instanța de apel nu a stabilit în mod corect,

cadrul normativ special, în care pot fi valorificate asemenea pretenții.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității

invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și la criteriul

voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea

Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul

Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase

(Deciziile nr. 23/1993 și nr. 49/1995).

Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat

anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a

averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă

iar nu de activitate jurisdicțională, în același timp, nu se poate susține că o

asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea

criteriului voinței credincioșilor.

Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de

către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate

fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea

majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Or,

restituirea bunurilor

ce

au

aparținut Bisericii

Greco-

Catolice, fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și

securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face

în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor

prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate.

Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare

de drept comun, reclamanta trebuie să se poată prevala de existența unui „bun”,

a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel

valorifica pe calea demersului judiciar.

Împrejurarea că prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost

recunoscută oficial B.R.U. cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării

Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia,

vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este

supusă unei anumite proceduri, reprezentată de dispozițiile Decretului-Legea

nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.

S-a mai arătat că, instanța de trimitere va soluționa

pricina, în raport de statuările deciziei de casare, în cuprinsul căreia

instanța supremă a stabilit că examinarea unei acțiuni de drept comun, nu

elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile ce

reglementează lăcașele de cult.

Așa fiind, s-a apreciat că, întrucât sunt aplicabile

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de reglementarea cu

caracter special, prevăzută de Decretul nr. 126/1990, care determină admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se mai impune analizarea

celorlalte critici.

Referitor la cererea de completare a Deciziei nr. 8/R din 22

februarie 2013, s-a constatat că aceasta a fost soluționată de instanța

competentă, potrivit dispozițiilor art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv Curtea de Apel Oradea care, prin Decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, a

repins-o, ca nefondată, iar recurentul nu a atacat această decizie în cadrul

prezentului dosar.

Așadar, întrucât au fost nerespectate îndrumările,

recomandările și limitele rejudecării cauzei, stabilite la finele primului

ciclu procesual, prin Decizia nr. 2319 din 29 martie 2012, înalta Curte în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 315 C. proc. civ., a respinge

excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis

recursul și a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Procedând la

rejudecarea apelurilor declarate de Reclamanta Parohia B.R.U. Greco - Catolică

Crucișor și de pârâta Parohia Ortodoxă Crucișor, după casarea cu trimitere spre

rejudecare de către instanța supremă, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă,

prin Decizia civilă nr. 360/2014 - A.P. din 23 septembrie 2014 a respins ca

nefondate apelurile formulate de cele două apelante împotriva sentinței civile nr.

1721/A din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care a

păstrat-o în întregime.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut următoarele:

Procedând la

rejudecarea apelurilor declarate de apelanta reclamantă Parohia B.R.U. Greco -

Catolică Crucișor și apelanta Parohia Ortodoxă Cruciușor, după casarea cu

trimitere spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea

de Apel Oradea constată următoarele:

Din analiza

extrasului de carte funciară - fila 2 dosar fond - se reține faptul că, imobilul

înscris în C.F. Crucișor - în natură reprezentând biserică și 882 mp teren

aferent, reprezintă dreptul de proprietate al intimatei reclamante Parohia

Greco-Catolică din Crucișor, cu titlul juridic de posesiune faptică, drept

întabulat la foaia B prin încheierea de intabulare din 1906.

Potrivit adresei din 1

septembrie 2008 emisă de Cabinetul avocațial U. - M., în numele Parohie B.R.U.

Greco - Catolice Crucișor, se reține faptul că apelanta Parohia B.O.R. a fost

invitată pentru data de 14 octombrie 2008 orele 13,00 la Cabinetul Avocațial,

în vederea încercării de soluționare amiabilă a dreptului litigios, a ajunge la

o înțelegere referitor la mai multe imobile printre care și cel în litigiu,

sus-menționat, la care nu există dovezi că s-ar fi răspuns în vreun fel.

Conform art.

34 din Legea nr. 7/1996, astfel cum era în vigoare la data promovării litigiului:

09 februarie 2009 - orice persoană interesată poate cere rectificarea

înscrierilor de carte funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă

s-a constatat că - înscrierea sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea

nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greșit calificat, dacă nu mai sunt

întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat

efectele actului

juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; înscrierea din cartea funciară

nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.

Câtă

vreme în speță nu s-a dovedit faptul că înscrierea dreptului de proprietate în

anul 1906 cu titlu de posesiune faptică în favoarea Parohiei Greco-Catolice

Crucișoir sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în C.F. nu ar fi

fost valabil, că dreptul înscris ar fi greșit calificat, că nu ar mai fi

întrunite condițiile de existență a dreptului înscris, că ar fi încetat

efectele actului juridic în baza căruia s-a efectuat înscrierea, că aceasta nu

ar mai fi în concordanță cu situația reală, actuală a imobilului, în mod corect

instanța de fond a respins cererea reconvențională prin care s-a solicitat

rectificarea colii de carte funciară.

Faptul că

apelanta pârâtă Biserica Ortodoxă Crucișor folosește imobilul nu este un motiv

de aplicare a acestor dispoziții legale, nefiind depus la dosar vreun act din

care să reiasă că acestă posesiune, folosință ar fi fost exercitată cu acordul

proprietarului tabular, că ar exista un act de înstrăinare valabil al dreptului

de proprietate care să emane de la aceasta.

Este o

chestiune notorie însă faptul că prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco –

catolic a fost desființat, fiind scos în afara legii, că și-a pierdut

personalitatea juridică, patrimoniul, însă, urmare a Decretului - Lege nr. 126/1990

acest cult și-a recăpătat personalitatea juridică și implicit avea

posibilitatea legală de a întreprinde toate demersurile pentru a redobândi

bunurile confiscate, în speță însă, în cartea funciară nu s-au efectuat

înscrieri care să necesite pentru revendicarea imobilului să fie rectificate

anterior.

Nu s-a

făcut, în speță, dovada faptului că după desființarea cultului greco - catolic

s-ar fi urmat procedura instituită de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 ce

prevedea condițiile pentru a opera strămutarea averii cultului părăsit de cel

puțin 75% din numărul credincioșilor în patrimoniul comunității locale a

cultului adoptat, că s-ar fi apelat la Judecătoria Populară a locului pentru a

se constata acest aspect, ori, nici raportat la aceste aspecte nu există motive

pentru a determina concluzia că se impune rectificarea colii de carte funciară

solicitate de apelanta pârâtă Biserica Ortodoxă Crucișor.

Ca

urmare, criticile aduse sentinței în sensul că nu pot fi înlăturate efectele

Decretului nr. 177/1948 și ale Decretului nr. 358/1948 apar ca nefondate.

Deoarece trecerea credincioșilor de la cultul greco - catolic la cel ortodox

s-a făcut urmare a desființării celui greco - catolic, implicit nici posesia nu

poate fi apreciată ca fiind una utilă, neexistând o folosință lipsită de vicii

ci dimpotrivă aceasta s-a bazat pe violență. Condițiile pentru a opera

uzucapiunea nefiind îndeplinite, buna-credință de altfel lipsind, posesia,

nefiind una utilă, lipsind chiar și justa cauză în sensul art. 1895

C. civ. respectiv nici cele prevăzute în art. 27-28

din Decretul - Lege nr. 115/1938, criticile apar ca neîntemeiate.

Astfel

cum s-a reținut mai sus, imobilul în litigiu a rămas întabulat în cartea

funciară pe numele Parohiei Greco - Catolice Crucișor, întabulare nerectificată,

neanulată, nemodificată din anul 1906, neexistând nici motive de rectificare a

înscrierilor nici în prezent. Ceea ce a pierdut proprietarul tabular, în speță,

a fost doar un atribut al dreptului de proprietate - posesia - care se exercită

de apelanta pârâtă Parohia Ortodoxă Crucișor, fără a avea un titlu legal.

Prin

Decretul - Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948,

prin Decretul-Lege nr. 9/1989, la art. 3 s-a prevăzut că situația juridică a

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române

Unite cu Roma - Greco Catolică și au fost preluate de B.O.R., se va stabili de

către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, ținând cont de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

Urmare a

îndrumărilor date de instanța de casare, conform art. 315 C. proc. civ.,

obligatorii pentru curte, la rejudecarea cauzei în apel, s-a procedat la

verificarea aspectului prevăzut de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,

respectiv cel al constituirii unei comisii mixte clericale din partea ambelor

parohii. Deși prin adresa din 18 iunie 2014 Parohia Ortodoxă a fost invitată ca

în data de 24 iulie 2014, orele 10,00 să se prezinte la sediul avocatului

Parohiei Greco - Catolice în vederea realizării unei încercări de conciliere -

constituire comisie interconfesională formată din reprezentanți ai ambelor

culte, a câte 5 - 10 credincioși din ambele culte, P.O.R. Crucișor prin adresa din

23 iulie 2014 a comunicat că nu doresc credincioșii și consilierii a renunța la

nici un lăcaș de cult, ei reprezentând 90% din comunitatea de credincioși,

urmași ai greco - catolicilor.

S-a mai

arătat în acest răspuns că încercarea de conciliere nu poate avea loc, că nu se

vor prezenta la data stabilită în locația menționată, aspect din care Curtea

reține faptul că din culpa apelantei pârâte dispozițiile legale enunțate nu au

putut fi puse în aplicare și de altfel, acest aspect reiese și din faptul că și

la cealaltă adresă din data de 01 septembrie 2008 arătată mai sus, formulată

tot în vederea soluționării amiabile a litigiului, nu s-a răspuns afirmativ.

Doar în

măsura în care se răspundea afirmativ încercării de a se constitui o comisie

mixtă pentru soluționarea situației juridice a lăcașului de cult în sensul art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 se puteau analiza celelalte aspecte referitor

la obligația de a fi avută în vedere dorința credincioșilor din comunitățile

care deținea bunul, ori, în lipsa îndeplinirii acestei condiții nu se mai

impune o astfel de analiză și de altfel este clar că dorința credincioșilor din

cele două culte nu coincide.

Atâta

timp cât în speță s-a dovedit imposibilitatea urmării procedurii instituite de

o lege specială în materie - Decretul-Lege nr. 126/1990 raportat la

dispozițiile art. 3 conform căreia - dacă reprezentanții celor două culte nu se

pot întruni în comisia stipulată de lege pentru a dispune cu privire la lăcașul

de cult, partea interesată are deschisă calea unei acțiuni civile de drept comun

– acțiunea în revendicare potrivit art. 480 C. civ. - în vigoare la data

promovării litigiului - art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului din perspectiva cărora vor fi analizate criticile

aduse de apelanta Parohia Ortodoxă Crucișor.

Potrivit art.

480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune

de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitatea publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Din

cuprinsul art. 44 alin. (2) al Constituției României se reține faptul că

proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent

de titular.

Ca

urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al Parohiei Greco - Catolice Crucișor

este întabulat în cartea funciară, posesia exercitată de P.O.R. Crucișor

neavând un temei legal, neexistând o cauză de utilitate publică care să

justifice încălcarea unui atribut al dreptului de proprietate al apelantei

reclamante, în mod corect inst