ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1190/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la Tribunalul Constanța la 2 martie 2000 și înregistrată sub nr. 1540/2000, reclamanții P.V., în nume propriu și ca mandatar procesual al numiților T.M., P.E., D.C. și P.Ș. (ca moștenitori ai defunctei E.P.), B.I., B.V., B.D., B.M. și L.M. (ca moștenitori ai defuncților E.P. și A.B.) au chemat în judecată pe pârâții Primăria Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Cooperativa V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul și construcția situate în Municipiul Constanța, care au aparținut autorilor lor.

Pe parcursul judecății la fond, cadrul procesual al acțiunii a fost modificat, conform precizărilor depuse la termenul din 12 iunie 2000, în sensul că prezenta acțiune a fost îndreptată și împotriva Statului Român, reprezentat de M.F.P., Consiliului Județean - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, Municipiului Constanța și Consiliului Local Constanța. Prin sentința civilă nr. 608 din 11 septembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Municipiul Constanța, compus din teren în suprafață de 294 mp, și construcție; a respins acțiunea față de Consiliul Județean Constanța, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei entități (statuare necontestată), iar prin Decizia civilă nr. 152/C din 25 aprilie 2001, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile pârâților, a desființat hotărârea primei instanțe și a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare.

Prin Decizia nr. 5015 din 09 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia din apel, a admis apelurile pârâților Statul Român prin M.F.P., Consiliului Local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și SCM V. împotriva sentinței nr. 608/2000 a Tribunalului Constanța, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță, reținând că, în speță, s-a probat titlul autorului - actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1941, transcris la Grefa Tribunalului Constanța din 22 septembrie 1941, ca lotul 7 din careul 314, teren compus din 294 mp, situat în prezent în str. P.; că după decesul lui A.B. (intervenit în anul 1945), copiii acestuia, B. (P.) E. și B.A.

au fost dislocați, fixându-li-se domiciliu obligatoriu la Sf. Gheorghe/Covasna, în perioada martie 1949 - august 1963; că, în această perioadă, imobilul a fost preluat prin efectul Decretului nr. 111/1951, astfel cum relevă sentința nr. 2528/1960 a Judecătoriei Constanța, recursul formulat de succesorii fostului proprietar fiind admis conform Deciziei civile nr. 464 din 11 iulie 1968 a Tribunalului Județean Constanța, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei; că, ulterior, printr-o nouă sentință de primă instanță, din 17 septembrie 1969, bunul este din nou trecut în proprietatea statului în baza aceluiași act normativ; că greșit s-a stabilit de către Curtea de Apel Constanța că reclamanții nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme calitatea de succesori legali ai lui B.A.

și B.E. de pe urma numitului B.A. rezultă cu prisosință din conținutul sentinței civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța; că, mai mult, manifestarea lor de voință, în sensul de a promova recurs împotriva soluției pronunțate de Judecătoria Constanța, denotă acceptarea tacită a succesiunii tatălui lor, act săvârșit în condițiile art. 689 C. civ. 1865. De asemenea, s-a reținut că instanța de apel a greșit atunci când a negat reclamanților calitatea procesuală activă din perspectiva neacceptării succesiunii autorilor lor B.A.

și B. (P.) E., pentru că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 și ale art. 13 din Legea nr. 18/1991 - prin cererea depusă atestând în conformitate cu legea că acceptă moștenirea celor cărora li s-a preluat abuziv imobilul de către stat; că greșită a fost și dezlegarea instanței de apel referitoare la preluarea valabilă a acestui bun imobil de către stat, pentru că atât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât și din cea a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de autoritățile statului prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, nu puteau fi incluse decât în sfera celor preluate abuziv; că, nu are vreo relevanță faptul că sentința nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța nu a mai fost atacată cu recurs, față de contextul social-politic al vremii, și că nu au fost administrate acele probe menite să ducă la identificarea imobilului în litigiu pentru a se clarifica ulterior care este actuala lui situație juridică (în ce măsură sunt sau nu pe acest teren edificate construcții, dacă acestea sunt vechile construcții care, potrivit susținerilor reclamanților, au fost preluate de stat ori, dacă, dimpotrivă, pe acest teren există construcții noi, edificate ulterior preluării).

Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Constanța, sub nr. 11.047/118/2011. Prin încheierea din 02 februarie 2013, tribunalul a stabilit că Statul Român, prin M.F.P., nu are nici o calitate procesuală în cauză. La același termen, s-a luat act de cererea reclamanților de a fi introdus în cauză în calitate de pârât primarul Municipiului Constanța. În aceste condiții, s-a reținut că în cauză au calitate procesuală pasivă C.L. Constanța, Municipiul Constanța, primarul Municipiului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și SCM V. Întrucât în urma administrării probelor s-a constatat că asupra construcțiilor existente pe terenul menționat se regăsesc cu titlu de proprietari numiții I.Ș. și I.N., cadrul procesual pasiv a fost extins și asupra acestor persoane, reclamanții pretinzând de la acești pârâți lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului - teren și construcție, care a aparținut antecesorului lor.

Prin sentința civilă nr. 1940 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Constanța a respins acțiunea față de pârâții Statul Român, prin M.F.P., SCM V. și R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea reclamanților P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ș., G.L.M., B.V., B.D. și L.M., prin procurist P.V., formulată în contradictoriu cu pârâții C.L. Constanța, Municipiul Constanța, primarul Municipiului Constanța, I.Ș.

și I.N.; a obligat pe pârâții Municipiul Constanța și primarul Municipiului Constanța să propună reclamanților acordarea de despăgubiri bănești, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul - teren, în suprafață de 382,5 mp, și construcție demolată - situat în Constanța, jud. Constanța; a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale, și a obligat la cheltuieli de judecată, în sumă de 5.000 lei, pe pârâții căzuți în pretenții, reținând, în esență, următoarele; Limitele trasate prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte au vizat doar identificarea imobilului și a actualilor deținători, precum și stabilirea situației juridice a acestuia.

Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, instanța de fond a reținut că după trecerea imobilului în proprietatea statului acesta a fost dat în folosința Cooperativei ,,P.’’ Constanța, care a construit pe teren un atelier de lăcătușărie; că activul a fost la rândul său preluat de fosta S.C.C.A.V.

(societate cooperatistă) în anul 1986, care a deținut spațiul comercial în baza contractului de închiriere din 01 decembrie 1986; că, prin Hotărârea nr. 292 din 30 aprilie 1996, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a respins cererea reclamanților de reconstituire a dreptului de proprietate, cu motivarea că terenul este ocupat de construcții cu caracter definitiv; că o nouă cerere a reclamanților, fondată de această dată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin Hotărârea nr. 760 din 23 ianuarie 2000 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cu motivarea că imobilul-construcție ce a aparținut autorului reclamanților a fost demolat, iar pe teren Cooperativa V. a construit o hală industrială cu profil tinichigerie; că, prin sentința civilă nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, Judecătoria Constanța a constatat, la solicitarea numitului Z.I.

și în favoarea acestuia, un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra ,,construcției complexe’’ (construcții cu caracter industrial, ateliere metalice tip hală, spații birouri și locuință) și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 526 mp, aferent construcției, hotărâre ce a fost intabulată în Cartea funciară, și că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003, numiții Z.I. și V. au transmis familiei I.Ș. și N. dreptul de proprietate asupra construcțiilor.

Prin urmare, a arătat instanța de fond, dreptul de proprietate asupra terenului aparține în prezent unității administrativ-teritoriale, ca domeniu privat al Municipiului Constanța, fiind în folosința familiei I., cumpărătorii imobilului menționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003. Cu privire la construcție, a arătat judecătorul fondului că aceasta nu este aceea ce a aparținut autorilor reclamanților, ci cea edificată inițial de S.C.C.A.V. și extinsă de numiții Z. (potrivit considerentelor sentinței civile nr. 11.110 din 10 decembrie 2001 - fila 192, dos. tribunal. Cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, tribunalul a arătat că, potrivit adresei din 23 februarie 2012 (fila 8, vol. II Dosar civil nr. 11047/118/2011) emisă de S.P.I.T.V.B.L.

Constanța, în registrul fiscal al imobilului situat în str. M.C., în perioada anilor 1955-1957, a figurat A.B. cu o suprafață de teren de 294 mp, și construcții. Pentru anii 1958-1961 apare menționat B.A., în dreptul imobilului apărând mențiunea „trecut I.L.L. 1963”. În prezent, imobilul apare în proprietatea numiților I.Ș. și N., care l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2003 de la Z.I. și V., care la rândul lor l-au dobândit în baza sentinței civile nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Constanța. De asemenea, potrivit concluziilor raportului de expertiză imobiliară, (filele 18 și urm., vol. II), precum și ale expertului topograf rezultă că întreaga suprafață de teren ce a aparținut autorilor reclamanților este „ocupată” în prezent de suprafața de teren deținută de familia I., de 526 mp, conform actelor, și 504,68 mp, conform măsurătorilor.

Cu privire la incidența art. 480-481 C. civ., instanța de fond a stabilit că ea nu ridică probleme din moment ce acțiunea în revendicare a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind posibilă compararea titlurilor; că în acest proces se pune problema comparării dreptului de proprietate al proprietarilor inițiali cu dreptul de superficie al unor dobânditori ulteriori, care se prevalează, în egală măsură, de buna lor credință, chiar dacă nu au obținut recunoașterea dreptului lor în contradictoriu cu adevărații proprietari ai imobilului. În cauză, pârâții I. au făcut dovada dobândirii construcției prin contractul de vânzare-cumpărare de la un vânzător care își obținuse titlul prin hotărâre judecătorească.

La nașterea dreptului de folosință pârâții I. au avut acordul proprietarului terenului, respectiv, Municipiului Constanța. În aceste condiții, nu se poate aprecia că existența acordului dat de stat nu ar avea nici o relevanță juridică, pe motiv că terenul a fost preluat abuziv, iar într-o eventuală comparare de titluri dreptul reclamanților ar triumfa în mod neechivoc. Fiind consacrat și recunoscut în instanță prin hotărâre judecătorească irevocabilă, contractul în discuție poate fi opus cu succes reclamanților, având valoarea afirmată de pârâți în raport de proprietarii terenului cu privire la efectele instituirii dreptului de superficie asupra terenului aferent construcțiilor. Reclamanții nu se pot apăra invocând inopozabilitatea convenției prin care li s-a atribuit pârâților folosința terenului de sub construcții, câtă vreme această convenție nu a fost anulată pe considerentul bunei credințe a dobânditorului construcțiilor.

Este suficient că pretinsul acord provine de la proprietarul terenului la acel moment, unitatea administrativ teritorială încheind convenția de superficie cu dobânditorul construcției ca deținător aparent al suprafeței în litigiu. S-a conchis, că pârâții I. sunt dobânditori de bună-credință ai imobilului în litigiu, iar actul de proprietate al acestora nu poate fi înlăturat, de plano, prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.

Cu referire la buna credință, instanța de fond a trimis la jurisprudența C.E.D.O., care a apreciat constant că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât, „persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri’’ (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă nr. 365/1997, C.E.D.H.

2002 - VIII ; cauza Raicu contra România, hot. din 19 octombrie 2006). În egală măsură și reclamanții justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar privarea de drept a acestora, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., (Stoian și alții contra România, nr. 57001/2000 din 21 iulie 2005; Păduraru contra România, nr. 63252/2000 din 1 decembrie 2005; Porțeanu contra România, nr. 4596/03 din 16 februarie 2006). S-a conchis, că, în condițiile în care restituirea în natură a construcției dobândite de pârâți cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestui imobil, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit reclamanții sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat, singura modalitate de reparație de care aceștia pot însă beneficia fiind aceea instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la daune morale, apreciindu-se că împrejurarea că reclamanților nu li s-a oferit satisfacție echitabilă într-un termen rezonabil a fost determinată de parcurgerea întregii faze judiciare, pe de o parte, iar pe de altă parte, că aceștia nu au făcut dovada unor eventuale prejudicii morale suferite. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 115/C din 22 decembrie 2014, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți și intimați P.V. și P.E., D.C., P.Ș., G.L., B.V., B.D., L.M. și T.M., prin procurist P.V., împotriva sentinței civile nr. 1940 din 18 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 11047/118/2011; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea în revendicare formulată, în contradictoriu cu pârâții C.L.

Constanța, Municipiul Constanța, I.Ș. și I.N.; a obligat pe pârâții menționați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul de 190,06 mp, situat în Municipiul Constanța, astfel cum a fost identificat prin expertiza topografică efectuată de exp. Iordache I. între notațiile 1-2-3-11-1, reprezentând curte și terenul aferent halei atelier C2; a respins, ca nefondată, acțiunea, în contradictoriu cu aceiași pârâți, pentru suprafața de teren de 103,94 mp, afectată de construcția C3 (identificată cu culoare galbenă și verde, în expertiza judiciară imobiliară efectuată de expert A.N.), precum și pentru construcția cu două camere și hol, identificată cu culoare galbenă în aceeași expertiză judiciară imobiliară; a menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate cât privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin M.F.P., S.C.M.V.

și R.A.E.D.P.P. Constanța, precum și respingerea daunelor morale; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți și intimați P.V. și P.E., D.C., P.Ș., G.L., B.V., B.D., L.M. și T.M., prin procurist P.V., împotriva încheierii din 11 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 11047/118/2011; a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanții pârâți și intimați C.L. Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, împotriva aceleiași sentințe, și a obligat pe pârâții Municipiul Constanța și C.L. Constanța la 6.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamanți (onorarii expert și avocat), conform art. 276 C. proc.

civ., reținând, în esență, următoarele; Reclamanții au promovat la 2 martie 2000, așadar, mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare clasică privind restituirea imobilului - teren în suprafață de 294 mp, și construcție - situat în Municipiul Constanța, care a aparținut autorului comun, B.A., decedat în anul 1945 și ulterior moștenitorilor săi, B.A. și B. (P.) E. Problema calității procesuale a reclamanților, atât din perspectiva raportării lor succesorale la fostul titular al dreptului de proprietate, cât și a îndrituirii lor la confirmarea dreptului real, a fost tranșată cu putere de lucru judecat odată cu pronunțarea Deciziei nr. 5015 din 09 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a dispus casarea Deciziei nr. 152/C din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel Constanța (pct. I din motivare).

Fiind așadar constatate irevocabil atât calitatea procesuală activă a reclamanților, ca succesori legali ai autorului comun A.B., ce a dobândit, prin actul de vânzare autentificat din 22 septembrie 1941 la Tribunalul Jud. Constanța, terenul în suprafață de 294 mp, (lot 7 din careul 314), preluat, conform hotărârilor judecătorești menționate, prin efectul Decretului nr. 111/1951, ca teren construit, apelul formulat de pârâți - pe unicul argument al dubiului asupra titlului și implicit asupra calității reclamanților - a fost apreciat ca nefondat. În ceea ce privește apelul reclamanților, Curtea a reținut că acesta este întemeiat.

Astfel, sesizat fiind cu o cerere fondată pe dreptul comun - care a fost suspendată timp de 10 ani pentru a se verifica îndeplinirea cu prioritate a procedurilor prevăzute prin Legea nr. 10/2001 - tribunalul urma a analiza prin comparare de titluri dacă asupra imobilului (teren și construcție) există drepturi de proprietate oponente, care drept real este mai bine caracterizat și dacă, în ipoteza analizată, inclusiv prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii ,,pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției’’ - cum ar fi, spre exemplu, o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

S-a reținut, că această analiză nu a fost finalizată în acest caz, întrucât instanța de fond, soluționând cauza în raport de procedura specială a Legii 10/2001, a obligat pârâții să propună reclamanților acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nesocotind principiul disponibilității în materie civilă și înlăturând temeiul de drept pe care s-a fundamentat acțiunea; că prima instanță a pronunțat o hotărâre care a vizat o suprafață de 382,50 mp, în condițiile în care terenul cumpărat de A.B. în 1941 și preluat de stat, conform Decretului nr. 111/1951, măsura doar 294 mp; că a constatat că vechea locuință a fost demolată, fără a da valoare juridică înscrisurilor contradictorii regăsite la dosar și fără a observa concluziile expertizei tehnice imobiliare, care nu a confirmat fără dubiu, prin măsurătorile și evaluările efectuate, această susținere a autodemolării; că nu a avut în vedere că acțiunea formulată de reclamantul Z.I.

împotriva Municipiului Constanța, prin primar, și C.L. Constanța a fost depusă la 3 septembrie 2001, deci după promovarea prezentei acțiuni în revendicare, hotărârea judecătorească de recunoaștere în favoarea acestuia a dreptului de superficie fiind pronunțată de Judecătoria Constanța la 10 decembrie 2001, când acțiunea în revendicare se afla deja pe rolul instanței supreme, și că, în compararea de titluri, superficiarul nu putea opune dreptul său foștilor proprietari și pentru suprafața ocupată de construcții cu caracter provizoriu, ci cel mult pentru terenul afectat de construcții definitive, noi, edificate cu autorizație de construire. Pornind de la aceste premise, în apel, s-a avut în vedere că preluarea abuzivă a imobilului (stabilită irevocabil prin decizia de casare) confirmă dreptul valabil al fostului proprietar și îndreptățirea sa de a obține, în viziunea art. 480 C. civ.

1865, lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui bun către titularii de drept. Prin urmare, reclamanții nu au avut doar o speranță legitimă în recunoașterea unui vechi drept de proprietate, ci chiar un ,,bun’’ în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Retrocedarea acestui imobil - asupra căruia dreptul de proprietate era indiscutabil - nu putea fi negată din cauza recunoașterii ulterioare a unui drept de superficie, care nu s-a bazat pe vreun acord al proprietarilor de drept și care a fost constituit după promovarea prezentei acțiuni în revendicare. O atare situație echivalează cu o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților reclamanți, hotărârea judecătorească de recunoaștere a superficiei nefiindu-le opozabilă, iar dobândirea acestui drept a fost cerută de numitul Z.I., administratorul C.M.M.

T.C.S. Constanța - persoană juridică creată prin reorganizarea fostei entități cooperatiste care deținuse imobilul în baza unui contract de închiriere încheiat cu autoritățile publice locale la 1 decembrie 1986. Din această perspectivă, compararea făcută de judecătorul fondului, între dreptul de proprietate al moștenitorilor lui B.A. (exhibat prin titlul de proprietate din 1941) și dreptul de superficie constituit în decembrie 2001 lui Z.I. (și transferat prin act de vânzare-cumpărare în februarie 2003 pârâților I.), s-a apreciat că nu răspunde exigențelor art. 480 C. civ., cel puțin pentru suprafețele regăsite sub construcțiile cu caracter provizoriu, și că reaua credință a numitului Z.I., iar nu buna lui credință în aproprierea bunului, cum susține instanța de fond, rezultă în egală măsură din faptul că Z.I.

cunoștea situația faptică și juridică a acestui imobil, fiind semnatarul contractului de închiriere dintre S.C.C.A.V. și C.M.M. Total Confecții și Servicii, încheiat la 13 decembrie 1994, pentru acest imobil (filele 82-83, dos. Înaltei Curții de Casație și Justiție). Terenul de 294 mp, menționat în titlul de proprietate al autorului apelanților reclamanți, a fost identificat prin expertiză topografică judiciară (expert I.I.) ca fiind delimitat de notațiile 1-2-3-11-1 (fila 203, vol. II tribunal), ca parte integrantă a unei suprafețe mai mari, de 504 mp, care a făcut obiectul tranzacției între vânzătorul Z.I. și pârâții cumpărători I.Ș. și I.N.

În raport de probatoriul administrat în cauză, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a concluzionat că acest teren de 294 mp, a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român fără un titlu valabil, întrucât, deși aparent statul și-a apropriat bunul în temeiul Decretului nr. 111/1951, imobilul în litigiu nu putea fi considerat a fi ,,părăsit’’ ,,abandonat’’, de titularii dreptului de proprietate, conform art. 1 lit. d) din acel act normativ, câtă vreme aceștia fuseseră supuși unor măsuri represive de înseși autoritățile comuniste, impunându-li-se domiciliu forțat într-o altă zonă a țării (fila 308, vol. II tribunal); că, pe terenul astfel identificat, a fost permisă de către autorități edificarea de construcții noi cu caracter definitiv ori provizoriu, destinate activității comerciale, construcții care au ocupat cea mai mare parte a suprafeței aferente proprietății revendicate, și că din vechiul imobil, parțial demolat, mai există părți componente, alipite, cu amenajări minime efectuate de-a lungul vremii, construcției recent ridicate, în perioada 1994-1997.

Dacă însă reaua-credință a statului și a persoanei fizice Z.I. a fost în acest caz dovedită, cu privire la pârâții I.Ș. și I.N. nu s-a probat aceeași situație. Apelanții reclamanți nu au procedat la notarea litigiului în cartea funciară și, în genere, la orice act de publicitate în legătură cu revendicarea acestui imobil, spre a se face opozabil litigiul oricărui subdobânditor al bunului, după cum nici nu au cerut constatarea, în instanță, a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Z.I. și pârâții I. Este real că în cadrul unei acțiuni în revendicare în procedura de drept comun nu este necesară anularea titlului pârâtului spre a se putea evalua în comparație titlul mai bine caracterizat, totuși, în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, atât procedura de drept comun, cât și legea specială operează cu distincțiile cuvenite respectării noilor drepturi născute cu bună-credință asupra unor asemenea bunuri.

De altfel, C.E.D.O., în jurisprudența sa, a arătat că îndreptarea situațiilor care au generat, sub un alt regim, încălcarea dreptului de proprietate nu trebuie să creeze în prezent noi nedreptăți. În speță, imobilul pentru care a fost promovată acțiunea fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. 1865 avea deschisă carte funciară în anul 2002, după cum reiese din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2003 și din extrasul de C.F. (fila 82, dos. tribunal), iar la data înstrăinării construcției casă de locuit (C3), nici o mențiune privitoare la derularea unui proces în legătură cu ea nu era menționat în evidențele cadastrale. În aceste condiții, lipsa oricărui demers de constatare a nulității titlului pârâților I., combinat cu absența procedurilor de publicitate referitoare la situația litigioasă a bunului și cu mențiunile din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003, din care rezultă că pârâta I.N.

a efectuat propriile cercetări în legătură cu situația bunului imobil cumpărat, neregăsind mențiuni legate de sarcini sau procese, creează în favoarea terților subdobânditori un drept de proprietate opozabil reclamanților cât privește construcția C3 - identificată prin expertiza A.N. - pârâții I. având în acest caz, la rândul lor, un,,bun’’ care se bucură de protecția conferită prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că va respinge cererea de revendicare formulată de reclamanții apelanți pentru această parte a imobilului, respectiv, construcția C3 și terenul aferent acestei construcții; că pentru partea de imobil ce nu a putut fi retrocedată în prezenta acțiune în revendicare apelanții reclamanți urmează a primi măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, având în vedere că au depus notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Constanța din 14 august 2001; că, în acest mod, se va asigura justul echilibru în ce privește valorificarea drepturilor invocate de reclamanți și cele dobândite de terții cumpărători asupra corpului de construcție C3; că imobilul construcție cumpărat de pârâții I. împreună cu terenul aferent are deschidere la drumul public, nefiind necesară asigurarea servituții de trecere, aceste din urmă părți având la alegere acțiuni personale de desocotire cu vânzătorul bunului; că, în egală măsură, restituirea terenului de sub construcție ar eluda regimul juridic al construcției definitive edificate pe acesta, apelanții reclamanți fiind însă îndreptățiți să rezolve această situație în procedura legii speciale, și că va face însă obiect al retrocedării în procedura de drept comun terenul în suprafață de 190,06 mp, situat în Municipiul Constanța, astfel cum a fost identificat prin expertiza topografică efectuată de exp.

I.I. între notațiile 1-2-3-11-1, reprezentând curte (49,28 mp,) și teren aferent halei atelier C2 (de 140,78 mp,conform exp. A.N. - fila 5, vol. II apel). Afectarea acestei părți din terenul ce a aparținut autorilor reclamanților apelanți cu construcții provizorii, destinate susținerii activităților comerciale derulate de societățile pârâților I. (filele 177-193, vol. I apel) și pentru care nu au fost prezentate autorizații de construire, nu constituie un impediment în ceea ce privește restituirea bunului către adevărații proprietari, terții menționați având doar în folosință terenul ce aparține domeniului privat al Municipiului Constanța și neputând opune vreun drept de proprietate titularilor dreptului real (ca în cazul construcției C3).

În ceea ce privește soluția de respingere a daunelor morale, s-a apreciat că ea urmează a fi menținută, întrucât procedura de drept comun a revendicării deschide și în această materie calea legală a reparării prejudiciului material. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva încheierii din 11 aprilie 2013 a Tribunalului Constanța, cu motivarea că nicio statuare cu caracter interlocutoriu nu a făcut obiect de critică distinctă în etapa apelului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C.L. Constanța, Municipiul Constanța prin primar, primarul Municipiului Constanța, reclamanții P.V. și B.D.V., B.V., D.C., G.L.M., L.M., P.E., P.Ș., T.M., toți prin mandatar P.V., și pârâții I.N.

și I.Ș.. Prin recursul lor, pârâții primarul Municipiului Constanța, C.L.

Constanța și Municipiul Constanța au arătat că solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate cu consecința,în principal, a respingerii cererii de restituire în natură a suprafeței de teren de 190,06 mp, reprezentând curte și teren aferent halei C2, și, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a menținerii soluției de respingere a restituirii suprafeței de teren de 103,94 mp, afectată de construcția C3 și construcția cu două camere și hol, obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea acțiunii deduse judecații, și menținerea hotărârii în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind plata daunelor morale, pentru cele ce succed; Urmare a trecerii imobilului în proprietatea statului, acesta a fost dat în folosință Cooperativei P. Constanța, care a construit un atelier de lăcătușerie, atelier preluat în anul 1986 de S.C.C.A.V., care deținea spațiul în baza contractului de închiriere nr. 199/1986.

Începând cu anul 1994, imobilul a fost închiriat către C.M.M., C.T.C. și, ca urmare a unui protocol încheiat de R.A.E.D.P.P. Constanța, imobilul construcție a fost radiat ca efect al autodemolării. Prin sentința civilă nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, Judecătoria Constanța a constatat în favoarea numitului Z.I. un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcției și de folosință a terenului în suprafață de 526 mp, aferent construcției. Prin contractul de vânzare cumpărare din 2003, Z.I. și V. au înstrăinat familiei I. dreptul de proprietate asupra construcțiilor. Față de cele arătate, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a dispus obligarea pârâților C.L.

Constanta, Municipiul Constanta, I.Ș. și I.N. la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafața de 190.06 mp, reprezentând curte și teren aferent halei C2, întrucât, prin sentința civilă nr. 11.110/2001, Judecătoria Constanța a constatat, la solicitarea numitului Z.I. și în favoarea acestuia, un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 526 mp, aferent construcției, sentința fiind intabulata în Cartea Funciara. Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 2003, numiții Z.I. și V. au transmis pârâților I.Ș. și I.N. dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosința asupra terenului.

Pârâții I. sunt dobânditori de bună credință ai imobilului în litigiu, iar actul acestora de proprietate nu poate fi înlăturat prin simpla comparare a titlurilor. Aceștia au făcut dovada dobândirii construcției de la un vânzător care și-a obținut titlul prin sentință judecătorească. Intr-adevăr, prin imposibilitatea restituirii în natura a construcției, reclamanții sunt privați de dreptul de proprietate asupra imobilului, însa sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a acestuia, singura modalitate fiind aceea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Buna credință a dobânditorilor coroborată cu absența procedurii de publicitate imobiliară referitoare la situația litigioasă a bunului impunea soluția de respingere a acțiunii pentru întreaga suprafață de teren revendicată.

Prin recursul lor, reclamanții, după ce au expus situația de fapt și istoricul cauzei, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele; Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și, respectiv, aplicarea greșită a legii, și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a dreptului reclamanților la apărare. Astfel, la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2014, apărătorul reclamanților, avocat M.S., a formulat o cerere solicitând apelarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, respectiv, amânarea judecății cauzei în cazul în care nu va putea ajunge la instanță, întrucât a avut de susținut o cauză în fața Judecătoriei Mangalia.

Instanța de apel nu a soluționat această cerere, pe care nu a admis-o, dar nici nu a respins-o în mod explicit și motivat, reținând doar că apelantul-reclamant P.V., care este și mandatarul celorlalți apelanți-reclamanți, a învederat că poate susține motivele de apel în cazul respingerii cererii avocatului (și nu în caz de neprezentare, cum greșit s-a menționat). Or, prin respingerea implicită a acestei cereri reclamanții au fost lipsiți de dreptul la apărare tocmai la termenul dezbaterilor asupra fondului apelurilor, având în vedere complexitatea cauzei aflată în rejudecare în apel, vârsta de 91 de ani a mandatarului P.V., precum și lipsa pregătirii sale juridice (motiv pentru care au angajat avocat).

Au concluzionat, că, procedând astfel, instanța de apel nu a respectat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcat principiul respectării dreptului la apărare, precum și principiul contradictorialității, întrucât mandatarul lor nu a fost în măsură să răspundă susținerilor apelanților-pârâți. Un al doilea motiv de recurs, s-a arătat că privește motivele contradictorii ale deciziei, în sensul că instanța de apel a arătat că, în compararea de titluri, superficiarul nu putea opune dreptul său foștilor proprietari și pentru suprafața ocupată de construcții cu caracter provizoriu, ci cel mult pentru terenul afectat de construcții cu caracter definitiv, noi, edificate cu autorizație de construire.

Or, aceasta vine în contradicție cu soluția de respingere în parte a acțiunii, cât timp pârâții nu au putut proba că locuința cu două camere și hol, și construcția C3 sunt construcții noi edificate cu autorizație de construire. Astfel, chiar curtea a reținut că și expert A.N. a ajuns la concluzia menținerii și amenajării unei părți din vechea clădire având în vedere că vechea locuință, cu două camera cu suprafețele utile de 12,60 mp, 8,70 mp, și un hol de 12,63 mp, se regăsește în actuala structură constructivă. Anexa 4 la raport nu reprezintă edificii noi, ci părți component ale vechii clădiri alipite, cu amenajări minime, construcției recente. Totodată, curtea a reținut și că experta a arătat că nu există autorizație de construire pentru corpurile de construcție identificate la data deplasării în vederea măsurătorilor.

Prin urmare, curtea a pronunțat o soluție greșită care vine în contradicție cu însăși motivarea sa. De asemenea, reclamanții au mai arătat că instanța de apel a reținut că preluarea abuzivă a imobilului confirmă dreptul valabil al fostului proprietar, precum și îndreptățirea sa de a obține retrocedarea, care nu poate fi negată din cauza recunoașterii ulterioare a unui drept de superficie care nu s-a bazat pe acordul proprietarilor de drept. Aceste motivări sunt în contradicție cu soluția de respingere a acțiunii pentru partea de teren afectată de construcțiile definitive și chiar dacă s-ar recunoaște un drept de superficie pârâților I., terenul ar trebui restituit în proprietate reclamanților, niciuna din susținerile curții nejustificând rămânerea dreptului de proprietate în patrimoniul municipiului.

S-a invocat și aplicarea greșită a legii având în vedere că prin compararea de titluri s-a ajuns la concluzia că pârâții I. au și ei, la rândul lor, un "bun" care se bucură de protecția conferită prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Or, pârâții I. nu pot prezenta ca titlu de proprietate pentru cele doua clădiri decât contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Z.I. în anul 2003, imobile pentru care nu există autorizație de construire, astfel că ei au cumpărat pe riscul lor imobile cu o situație juridică incertă, a căror demolare poate fi dispusă oricând chiar de autorități, ceea ce pune sub semnul întrebării buna lor credință, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu este legal să se acorde preferință unui drept născut prin încălcarea legii (ridicarea unor construcții fără autorizațiile cerute de lege) în detrimentul dreptului adevăratului proprietar.

Curtea de Apel a invocat și motive străine de natura pricinii, respectiv, a reținut crearea unui drept de proprietate opozabil dreptului adevăratului proprietar prin simpla prezumare a bunei credințe la momentul dobândirii imobilului. Or, în materia proprietății imobiliare nu există instituția prescripției achizitive instantanee (ca în materia bunurilor mobile). În ceea ce privește bunurile imobile, buna credință produce efecte juridice numai în prescripția achizitivă de scurtă durată și numai după trecerea perioadei cerute de lege pentru a uzucapa în condițiile existenței unui just titlu.

S-a concluzionat, că, deși instanța a reținut corect că este învestită cu judecarea unei acțiuni în revendicare imobiliară, aceasta a invocat motive străine de natura pricinii pentru a respinge parțial acțiunea cu privire la o parte din imobil, considerând că simpla bună credință existentă la momentul dobândirii imobilului produce efecte juridice cu privire la opozabilitatea și prevalența titlului terțului dobânditor față de titlul adevăratului proprietar, și că, invocarea existenței bunei credințe la momentul dobândirii imobilului de către pârâți pentru a paraliza acțiunea în revendicare promovată de adevărații proprietari, constituie o gravă încălcare a legii, iar soluția pronunțată în acest sens este lipsită de temei legal.

S-a mai arătat, că în aprecierea bunei credințe a pârâților I. s-a produs o aplicare greșită a legii, deoarece buna credință se prezumă numai atâta timp cât terții cumpărători au făcut toate demersurile obișnuite pentru a cunoaște adevărata situație juridică a imobilului cumpărat. În caz contrar, cumpărătorii își asumă riscul dobândirii unui imobil cu o situație juridică incertă, nemaiputând invoca buna credință. În speță, pârâții I. au acceptat să cumpere un imobil pentru care nu există autorizație de construire și a cărui demolare poate fi dispusă oricând. În același timp, s-a arătat că pârâții I. nu s-au interesat deloc de existența vreunei notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în str. P. Curtea a apreciat că lipsa notării litigiului în cartea funciară a făcut ca pârâții I. să nu aibă cunoștință de vreun litigiu privitor la imobilul în litigiu și, ca urmare, să fie de bună credință la cumpărarea sa.

Totuși, pârâții puteau afla despre notificarea depusă de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, prin care aceștia cereau restituirea imobilului situat în str. P., dacă s-ar fi adresat Primăriei Municipiului Constanța, cu atât mai mult cu cât știau că terenul aferent construcțiilor cumpărate se afla în patrimoniul acesteia. Dacă ar fi efectuat aceste demersuri, pârâții ar fi aflat cu siguranță situația juridică reală a imobilului și ar fi hotărât în cunoștință de cauză. Întrucât pârâții I. nu au făcut demersurile pentru a se asigura că bunul cumpărat nu are probleme de ordin juridic, ei nu mai pot invoca buna credință pentru apărarea drepturilor lor. De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nu a respectat pe deplin dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în decizia de casare, care sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, s-a arătat că, deși desființarea sentinței civile pronunțată în primul ciclu procesual are ca motivație numai identificarea terenului pe care reclamanții îl solicită și clarificarea actualei lui situații juridice (dacă pe teren sunt edificate construcții, dacă acestea sunt vechile construcții preluate de stat sau sunt construcții noi, edificate ulterior preluării de către stat), nici tribunalul și nici curtea de apel nu au insistat pentru stabilirea cu exactitate a suprafeței terenului avut în proprietate de autorii reclamanților și a situației clădirilor, astfel că s-a ajuns la restituirea unei părți mai mici de teren decât întreaga curte din str. P., conform vechilor planuri cadastrale.

Mai mult, curtea nici nu a luat în considerare, ca probe, înscrisurile din care rezultă cu claritate că terenul a avut o suprafață mai mare decât cea de 294 mp, aceasta fiind doar suprafața curții (teren liber rămas după ce bunicul reclamanților a construit locuința). În realitate, loturile vândute în zonă au avut toate lățimea de 14 m și lungimea de 28 m, rezultând o suprafață de 392 mp. În acest sens, s-a arătat că au fost ignorate adresa Confort Urban din 4 noiembrie 1994, raportul imobilului R.A.E.D.P.P. din 31 decembrie 2006 (fila 147, Dosar nr. 2016/2001), planul cadastral al Municipiul Constanța scara 1:500, eliberat de Direcția Patrimoniu, etc. Cu privire la construcția demolată, s-a arătat că în primul raport de expertiză tehnică imobiliară întocmit de A.N.

se precizează că expertul nu-și însușește formularea de construcție demolată atât timp cât din planul cadastral anexat la raport rezultă că exista un corp de clădire cu destinația de locuință; că pe terenul administrat sau deținut în folosință conform legii nu se puteau realiza construcții fără autorizație de construire, iar autorizația pentru construcții definitive se acorda numai proprietarului terenului; că obiectivul expertizei topo a fost de a identifica suprafața de 290 mp, teren, care s-a aflat în proprietatea autorilor reclamanților, urmând ca expertul să stabilească suprafața lotului, și că pentru a se conforma dispozițiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin decizia de casare, reclamanții au solicitat, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., efectuarea unui supliment de expertiză cu suprapunerea vechiului imobil peste cel actual, luând în considerare toate înscrisurile relevante. S-a mai arătat, că o altă situație de încălcare a legii este aceea că s-a respins capătul de cerere referitor la daunele morale, întrucât nu există nici o justificare pentru a respinge cererea privind acordarea daunelor morale provocate de încălcarea unui drept fundamental, iar într-o speță similară aceeași instanță a dispus acordarea de daune morale, și că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea trebuie acordate pentru toate fazele procesuale. Prin recursul lor, pârâții I.N. și I.Ș., indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au arătat următoarele; Soluția pronunțată în apel este nelegală, motiv pentru care se impune modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în întregime a cererii în revendicare promovată împotriva recurenților pârâți I.Ș.

și I.N. Așa cum reiese din documentele existente la dosarul cauzei, bunul imobil revendicat a aparținut în trecut autorilor reclamanților, iar la momentul introducerii cererii de chemare în judecată dreptul eventual asupra bunului imobil revendicat se afla în coproprietatea următoarelor persoane, moștenitori ai autorilor inițiali: P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ș. (moștenitori ai E.P.), B.V., B.M., L.M., B.D.V. și B.I. Calitatea de moștenitori a persoanelor sus-enumerate a fost confirmată cu titlu irevocabil în baza actelor de stare civilă și a certificatelor de moștenitor, chiar de Înalta Curte, în primul ciclu procesual. O atare situație presupunea faptul că acțiunea în revendicare nu putea fi introdusă în cauza decât respectând regula unanimității prin manifestarea de voința a tuturor persoanelor indicate mai sus și, cu toate acestea, cererea nu a fost formulata de toți moștenitorii coproprietari.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost formulată de P.V., care este singurul coproprietar care și-a manifestat voința în sensul emiterii acestui act de dispoziție. P.V. a arătat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că manifestarea sa de voință este făcută în nume propriu și în calitate de reprezentant al celorlalți coproprietari. Verificând actele dosarului, se observa faptul că la pag. 89-93 din dosarul de fond din primul ciclu procesual, Dosar nr. 1540/2000 al Tribunalului Constanța, se regăsesc procurile date în formă autentică și care atestă calitatea de mandatar a lui P.V. pentru T.M., P.E., D.C., P.Ș. (moștenitori ai E.P.), B.V., B.M., L.M. și B.D., și că nu există un mandat acordat lui P.V.

de către coproprietarul B.I. - și el moștenitor al proprietarilor inițiali. Aceasta situație dovedește faptul ca B.I. nu și-a manifestat acordul în sensul formulării cererii în revendicare pentru imobilul în discuție. În această situație, întrucât s-a încălcat regula unanimității, soluția legală ar fi fost aceea a respingerii cererii de chemare în judecată, întrucât aceasta este un act de dispoziție care nu cuprinde manifestarea de voința a tuturor coproprietarilor. În privința chestiunii antamate la acest punct, pârâții au mai susținut că practica și doctrina întemeiate pe vechile dispoziții ale legislației civile române au fost o lungă perioada de timp constante în sensul celor arătate, și că, după pronunțarea soluției C.E.D.O.

în cauza Lupaș s.a. c. României, practica în ceea ce privește admisibilitatea acțiunilor în revendicare, în care nu este respectată regula unanimității, a fost nuanțată. Astfel, în cauza Descariu s.a. c. România, C.E.D.O. s-a pronunțat în același sens, respectiv, că, în raport de mențiunea instanței de recurs și jurisprudența constantă a instanțelor române care aplicau la data faptelor în mod strict principiul unanimității, reclamanții se puteau aștepta ca acesta să fie aplicat unei acțiuni în revendicare introduse de ei. În consecință, Curtea a analizat eficacitatea unei astfel de acțiuni în cauza concretă, pentru a vedea dacă reclamanții erau exonerați de a o exercita anterior sesizării C.E.D.O.

Astfel, Curtea a avut în vedere două criterii: 1) reclamanții nu întâmpinau nicio dificultate în a-i identifica pe ceilalți coproprietari și 2) în ciuda conflictului aparent dintre reclamanți și ceilalți coproprietari, nimic nu îi permite să stabilească în mod cert faptul că aceștia din urmă ar fi refuzat să li se alăture primilor pentru exercitarea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu terții. În sfârșit, Curtea, alegând să nu speculeze cu privire la modul de soluționare a acțiunii în revendicare și la atitudinea adoptată de ceilalți coproprietari, a subliniat și că datele speței nu confirmă existența unei imposibilități pentru reclamanți de a-și valorifica drepturile în cadrul acțiunii în discuție.

S-a conchis, că la data introducerii acțiunii din prezenta cauză, în anul 2000, practica era constantă în sensul aplicării regulii unanimității, astfel încât reclamanții puteau să prevadă o soluție negativă în cazul nerespectării acestei reguli, că nu a existat nicio dificultate în a se stabili coproprietarii din prezenta speță, și că nici nu a existat un conflict cu privire la eventualele cote ce s-ar cuveni acestora, iar, în acest condiții, neaplicarea regulii unanimității nu ar avea nici o justificare, chiar și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., care a analizat această regulă din dreptul românesc ca o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de Convenția Europeană.

Tot în legătura cu chestiunile privind modul în care s-a formulat cererea de chemare în judecată, s-a arătat că se impune a fi avut în vedere și faptul că nu și-a manifestat acordul în formularea acțiunii în revendicare nici reclamantul B.D. Astfel, din procurile atașate la dosarul cauzei rezultă că P.V. a fost împuternicit de numitul B.D.V., așa cum rezultă din procura autentificată din 29 mai 2000, aflată la pag. 93, Dosar nr. 1.540/2000 al Tribunalului Constanța (fond, primul ciclu procesual), însă această împuternicire nu se referă la reclamantul B.D., întrucât, așa cum se observă, numele reclamantului B.D. este diferit de cel al mandantului B.D.V.

În continuare, pârâții au arătat că, procedând la verificarea titlurilor părților și stabilirea titlului care prevalează titlului celeilalte părți, instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra regulilor legale ce au incidența în cauză, prin raportarea la compararea titlului reclamanților, pe de o parte, și al recurenților pârâți I.Ș. și, pe de altă parte. Astfel, jurisprudența și doctrina, în aplicarea textelor de lege existente dar nesistematizate în vechea legislație, au statuat că judecătorul revendicării va aplica reguli legale diferite după cum dreptul revendicat supus judecații a fost dobândit de părți sau de autorii lor prin acte juridice sau ca urmare a unor fapte juridice. În sp