ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată, la 16.11.2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. dosar x/2012, astfel cum a fost modificată la 19.03.2013 și, apoi, la 06.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credință, asupra imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. București, Intrarea Platon, nr. 5, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. și pe dispozițiile ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză, iar pentru dovadă s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, depoziții de martori și expertiză tehnică.

Prin întâmpinarea formulată inițial, înainte de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

După comunicarea cererii modificatoare, prin notele scrise depuse la data de 5.10.2016, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal pentru prescripția dreptului la acțiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Motivând excepția prescripției, pârâta a arătat că reclamantul putea să invoce un drept de creanță în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în nici un caz în anul 2012 sau 2016.

Prin notele scrise de la termenul din 2.11.2016, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea interlocutorie din 2.11.2016, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 1953/19.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând spor de valoare al fondului, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 24.086 RON.

În pronunțarea acestei soluții, analizând susținerile și apărările părților, din perspectiva probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a reținut, în sinteză, următoarele:

Prin hotărârea judecătorească, irevocabilă, pronunțată în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că raporturile juridice dintre părți, analizate pe baza acelorași elemente factuale descrise și în cauza de față, se plasează sub incidența dispozițiilor art. 492, 494 din vechiul C. civ., stabilindu-se că pârâta este proprietarul terenului, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul, la data de 6.06.2003, precum și asupra construcției ridicate, în baza accesiunii imobiliare, reglementate de art. 488 din același C. civ., cu obligația de despăgubire către cel ce a edificat construcția. Dreptul pretins de reclamant (constructor de bună-credință) asupra acelei construcții a fost calificat ca fiind un drept de creanță, conferit de dispozițiile art. 494 C. civ., ce poate fi valorificat pe cale separată, iar nu un drept de coproprietate pe cote-părți ori un drept de superficie, lipsind dovada convenției la care se referă dispozițiile coroborate ale art. 644 și 492 C. civ. și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4127/2013.

Față de aceste statuări, la momentul actual orice discuție asupra existenței ori inexistenței unui drept de (co)proprietate al reclamantului asupra construcției în litigiu, ca și asupra calității reclamantului de constructor de bună-credință, cu drepturile conferite de art. 494 C. civ., sunt definitiv tranșate, tribunalul reținând că natura juridică și conținutul raporturilor juridice create prin edificarea acelei construcții au fost deja lămurite în sensul incidenței dispozițiilor art. 494 C. civ.. drept consecință, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, reclamantul este dispensat de altă dovadă în privința elementelor esențiale ale cererii sale de restituire a sporului de valoare adus fondului (terenului) proprietatea pârâtei, anume calitatea sa de constructor de bună-credință, care nu ar putea fi obligat la ridicarea construcției și căruia i se cuvine o despăgubire constând fie în sporul de valoare, fie în contravaloarea materialelor și prețul muncii (art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.).

Acesta fiind obiectul (precizat al) pretenției deduse judecății, reclamantul cerând sporul de valoare adus fondului, s-a observat că pârâta, deși avea un drept de opțiune între cele două variante de despăgubire, conferit prin dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., nu și-a exprimat acest drept nici până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată și nici ulterior, pe parcursul procesului, negând de principiu orice pretenție a reclamantului în legătură cu acea construcție; în atare condiții, alegerea variantei de despăgubire, făcută de reclamant, trebuie considerată valabilă. S-a apreciat că o altă abordare a problemelor semnalate ar însemna o afectare în substanță a dreptului reclamantului la un proces echitabil, acesta fiind expus situației de a nu-și vedea satisfăcută creanța sa în contra pârâtei, din cauza deciziei acesteia de a nu acționa (de a nu-și exprima opțiunea conferită de lege), lăsând în incertitudine dreptul reclamantului, fără ca pentru aceasta, să existe o justificare rezonabilă.

În aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., tribunalul, reținând că pârâta, ce are proprietatea și posesia imobilului construit, nu a dezdăunat pe reclamant, a apreciat acțiunea formulată de acesta ca fiind întemeiată, obligația derivată din dispozițiile legale evocate nefiind stinsă printr-o pretinsă restituire a vreunui împrumut, ce nu a fost în niciun mod probat.

Cu privire la cuantumul despăgubirii la care reclamantul este îndreptățit, tribunalul a avut în vedere că, potrivit concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, sporul de valoare adăugat fondului (teren inițial neconstruit, proprietatea pârâtei), prin edificarea construcției (creșterea valorii de piață și a vandabilității fondului) este de 453.408 euro, echivalentul a 2.063.505 RON. Obiecțiunea formulată de reclamant cu privire la calculul efectuat de expert a fost înlăturată, dat fiind că expertul a ținut cont de documentația cadastrală, pe care a atașat-o în anexele raportului de expertiză, documentație din care rezultă că suprafața utilă (totală) a construcției este cea rezultată din însumarea suprafețelor utile ale fiecărui nivel al clădirii, potrivit releveelor de la filele x (adică 378,87 m.p., cât a reținut și expertul). Așadar, nu s-a avut în vedere o suprafață utilă totală de 395,51 m.p. care nu concordă cu măsurătorile anexă la documentația de înscriere în cartea funciară.

Drept consecință, reținând și lipsa oricăror obiecțiuni din partea pârâtei cu privire la concluziile expertului, tribunalul a admis în parte acțiunea, în limita sumei stabilite prin raportul de expertiză ca fiind echivalentul sporului de valoare a fondului, obligând pe pârâtă, în temeiul textului de lege menționat, să plătească reclamantului acest spor de valoare, însemnând suma de 453.408 euro, în echivalentul ei în RON la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 1953/19.12.2017 și a încheierii de ședință din data de 02.11.2016, prin care a fost respinsă excepția prescripției extinctive invocate, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă a formulat apel pârâta B., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1882A/23.12.2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1953 din data de 19.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a schimbat parțial sentința și încheierea de ședință din data de 02.11.2016, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, pe cale de consecință, cererea modificată, ca prescrisă.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale încheierii, precum și dispoziția sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale active; a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată și a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

- Curtea observă că excepția prescripției dreptului material la acțiune, reprezintă o excepție de fond, absolută și peremptorie. Curtea de Apel notează incidența, sub aspectul regimului juridic aplicabil prescripției analizate, a Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și a C. civ. 1864, potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din noul C. civ., acestea fiind actele normative în vigoare la data începerii prescripției analizate, în cauza pendinte, respectiv finalul anului 2010.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune. Termenul de prescripție cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică inclusiv obligații de a face pecuniare, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

- Potrivit art. 494 C. civ., "Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului".

Potrivit practicii și doctrinei juridice unanime în această direcție, întrucât dreptul de creanță pur și simplu al autorului lucrării (constructorul) se naște numai în momentul exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, este firesc, simetric, logic și juridic, ca și termenul de prescripție să înceapă să curgă tot din acest moment, corespondent regulii instituite de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Proprietarul terenului dobândește în temeiul accesiunii, un drept de proprietate pur și simplu asupra lucrării construite, în momentul în care își manifestă voința de a o lua în stăpânire. Din această perspectivă, exercitarea dreptului de accesiune se transpune într-un act unilateral de voință al proprietarului terenului, care poate îmbrăca mai multe forme: introducerea unei acțiuni în revendicarea terenului, introducerea unei acțiuni în evacuare, o notificare prin intermediul executorilor judecătorești sau orice altă formă, inclusiv una verbală, cât timp se poate face dovada manifestării de voință, potrivit regulilor de probă din materia actului juridic. Așadar, acest act unilateral îmbracă și alte forme decât acțiunea în revendicare (sens în care se face trimitere la Stoica, V. - "Drept civil. Drepturile reale principale", Editura Humanitas, București, 2004 - 2006, pag. 295, 260, 265).

- Dând eficiență în cauză acestor considerente de ordin teoretic, instanța de apel notează că, potrivit deciziei civile nr. 1085/19.10.2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, rezultă că prin întâmpinarea depusă de apelanta prezentă, la data de 29.10.2010, în dosarul civil având aceleași părți procesuale și, ca obiect, ieșirea părților din indiviziune asupra construcției prezente litigioase, această parte procesuală și-a manifestat în mod inechivoc, voința de a lua construcția în stăpânire, exhibându-și expres, dreptul de proprietate asupra acesteia.

Astfel, instanța de apel reține că, în cadrul deciziei civile respective, s-a ilustrat conținutul întâmpinării formulate de apelanta prezentă în faza procesuală a fondului, conținut conform căruia:

"Pârâta a susținut că reclamantul nu se încadrează în categoria subiectelor de drept apte să introducă o cerere de ieșire din indiviziune - nefăcând dovada calității de proprietar asupra imobilului supus partajării, cererea de ieșire din indiviziune putând fi formulată numai de partea care dovedește un drept de proprietate asupra unui imobil, reclamantul neîncadrându-se în acesta categorie.

(…) pârâta a arătat că este proprietara terenului intravilan în suprafață de 275,55 mp situat în București, Intrarea Platon, nr. 5, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/06.06.2003 încheiat între A., în calitate de vânzător și B., în calitate de cumpărătoare, iar pe acest teren a fost ridicată o construcție S+P+1E+M, conform autorizației de construire nr. x/03.06.2003 - eliberate pe numele lui A. (întrucât la acel moment el era proprietar al terenului pe care urma să fie edificată construcția), ulterior s-a eliberat pe numele subsemnatei autorizația de construire nr. x/03.09.2004. De-a lungul timpului, pentru acest imobil au fost încheiate mai multe contracte de închiriere cu diferite societăți comerciale sau persoane fizice. În prezent, se află în vigoare contractul de închiriere nr. x/14.12.2009 (înregistrat la Administrația Financiară a Sectorului 5), prin care ea, în calitate de proprietar a închiriat unei societăți comerciale imobilul (S+P+2 E) situat în București, Intrarea Platon nr. 5, termenul de închiriere fiind de un an.

Astfel, a susținut pârâta, că din analiza înscrisurilor anexate întâmpinării rezultă că ea este unicul proprietar al imobilului a cărui partajare se cere, iar atâta vreme cât reclamantul nu arată titlul în baza căruia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și nici bunurile asupra cărora părțile au un drept de proprietate comun, reiese că acțiunea de ieșire din indiviziune promovată de reclamantul A. apare ca inadmisibilă" .

Instanță de apel constată, în cauza pendinte, că nici una dintre părțile procesuale din prezentul litigiu nu a infirmat primirea respectivei întâmpinări de către intimatul prezent, în cadrul procesului civil vizând ieșirea din indiviziune asupra imobilului. În egală măsură, Curtea constată că nici în cuprinsul deciziei civile enunțate (ca de altfel, nici în cel al celorlalte hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele inferioare în acel litigiu), nu se atestă vreo eventuală neregularitate a procedurii de comunicare judiciară a actului procedural al întâmpinării, către prezentul intimat reclamant (ce avea și în acel litigiu, calitatea de reclamant).

Așadar, din perspectiva acestor considerente care se contrapun constatărilor sub acest aspect, ale tribunalului din cuprinsul încheierii de ședință din data de 02.11.2016, Curtea constată că apelanta și-a manifestat, în mod expres, voința de a lua în stăpânire imobilul construcție, la finalul anului 2010, acest act juridic unilateral fiind notificat în mod oficial, intimatului reclamant, în cadrul procesului judiciar respectiv de ieșire din indiviziune, prin intermediul comunicării actului procedural al întâmpinării.

Deci, întrucât de la momentul exercitării dreptului de accesiune, aduse la cunoștință intimatului, s-a născut și dreptul de creanță în discuție al autorului construcției, intimatul reclamant, rezultă că punctul de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, este finalul anului 2010.

Calculând acest termen de 3 ani, de la data indicată finalul anului 2010, Curtea constată că el s-a împlinit la finalul anului 2013.

Or, prezenta cerere de chemare în judecată formulată de intimatul reclamant, având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, cerere întemeiată pe a sa calitatea de autor al lucrării (constructor) și fundamentată expres pe dispozițiile art. 494 C. civ., este datată din 06.07.2016, adică la interval de ani după momentul epuizării termenului de 3 ani defipt legal.

Este corect faptul că dosarul prezent a fost înregistrat pe rolul instanței de fond la data de 16.11.2012, însă Curtea constată că cererea sa de chemare în judecată, inițială, avea un cu totul alt obiect, distinct de cel de față și un alt temei juridic, fără legătură cu cel din prezenta cauză.

Astfel, cererea introductivă de instanță a vizat exclusiv obținerea fructelor civile (sumele percepute cu titlu de chirie) ale imobilului construcție, pretenție justificată prin calitatea exhibată de intimat, de coproprietar al construcției și fiind întemeiată în drept, pe prevederile art. 480 C. civ. și dispozițiile corespondente din noul C. civ. aferente dreptului coproprietarilor la fructele bunului aflat în proprietate comună.

Precizarea din 19.03.2013 a cererii introductive de instanță nu a schimbat datele problemei, intimatul reclamant solicitând prin acest act procedural ulterior, aceleași pretenții formulate în cadrul cererii inițiale de chemare în judecată, cu recunoașterea însă, a unei cote de 91% din construcție în favoarea acestuia.

Din perspectiva acestei distincții nete de obiect, cauză și temei juridic dintre cererea de chemare în judecată inițială (fie ea și în forma precizată la data de 19.03.2013) și cererea prezentă, vizând acordarea sporului de valoare înregistrat, a lipsei unei interdependențe juridice între aceste două cereri, Curtea de Apel a reținut că nu poate fi translată data cererii de acordare a chiriilor către coproprietar, și asupra cererii de acordare a sporului de valoare înregistrat, formulate în iulie 2016 de autorul lucrării.

Prin prisma acestor elemente expuse, Curtea de Apel a constat că respectiva cerere modificatoare privind acordarea sporului de valoare înregistrat, produce efecte sale juridice de ordin substanțial sau procesual, începând cu data formulării sale concrete - 6 iulie 2016 și nu cu data cererii inițiale diferite esențial, categoric (2012), fie ea și precizată (2013).

Așadar, întrucât cererea modificată a fost promovată în anul 2016, rezultă că ea a fost formulată ulterior datei împlinirii termenului de prescripție extinctivă (finalul anului 2013), astfel încât excepția prescripției dreptului la acțiune se impunea a fi admisă.

- Curtea reține și faptul că, potrivit art. 16 alin. (1) din decret, "Prescripția se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea".

Existența procesului civil de ieșire din indiviziune nr. 16724/301/2010, nu are valența unui act juridic întrerupător al prescripției extinctive, deoarece el a fost declanșat la data de 26.05.2010, el neputând constitui de plano o astfel de cauză de întrerupere, cauză care ab initio, trebuie să fie ulterioară din punct de vedere cronologic, datei de debut al prescripției extinctive (în cazul de față, finalul anului 2010).

Chiar dacă s-ar aprecia (prin absurd) că acest proces anterior ar avea această aptitudine juridică de întrerupere, Curtea de Apel nu ar putea decât a constata că dosarul de ieșire din indiviziune a fost soluționat în sensul respingerii cererii în mod irevocabil, astfel încât, potrivit alineatului secund al normei juridice citate, prescripția nu este întreruptă.

În egală măsură, Curtea notează în temeiul art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ("Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.."), că în cauză, nu este întrunită nici situația de excepție prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., întrucât această a doua cerere (adică chiar prezenta) este esențial diferită decât prima, astfel cum deja s-a ilustrat și, oricum, aceasta a fost promovată (la data de 06.07.2016) cu depășirea termenului de 6 luni enunțat în textul legal, calculat de la data respingerii irevocabile a primei cereri (19.10.2015) și chiar și de la data motivării deciziei irevocabile de respingere a primei cereri (18.11.2015).

În fine, instanța de apel mai constată și împrejurarea că argumentele deciziei civile nr. 1085/2015 a Curții de Apel București, similare de altfel, și celor ale instanțelor de judecată inferioare care s-au pronunțat în respectiva cauză de ieșire din indiviziune, considerente care infirmă calitatea intimatului prezent de coproprietar asupra construcției edificate și care recunosc chiar expres în patrimoniul acestuia, dreptul de creanță presupus de art. 494 C. civ., nu pot fi interpretate decât ca având un caracter declarativ și nicidecum constitutiv de drepturi, în privința nașterii dreptului de creanță al constructorului intimat și subsecvent, asupra nașterii dreptului material la acțiune aferent acestui drept personal, neexistând nici un argument care să determine ignorarea mecanismului juridic al nașterii acestor drepturi evocat în considerentele deja expuse.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat, a schimbat parțial sentința și încheierea de ședință din data de 02.11.2016, în sensul că a admits excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, pe cale de consecință, cererea modificată, ca prescrisă, devenind în raport de această soluție care s-a impus (în referire la motivul de apel vizând excepția de prescripție extinctivă), inutilă analiza celorlalte motive de apel invocate.

Pe cale de consecință, Curtea a obligat, aferent fazei procesuale a fondului, reclamantul să plătească pârâtei, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (în raport de munca efectiv desfășurată de avocatul ales, care nu a fost una de mare amploare, dar mai ales în raport de complexitatea concretă a cauzei ce prin prisma obiectului său - acordarea sporului de valoare înregistrat, nu a fost una sporită, soluționarea grefându-se predominant pe efectuarea unei expertize judiciare evaluatorii a acestui spor) și a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată și a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii de ședință apelate, precum și dispoziția sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale active.

Curtea a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată, reținând culpa procesuală a acestuia în declanșarea și desfășurarea prezentei faze procesuale și l-a obligat să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reprezentând onorariu avocat ales redus, ca urmare a muncii efective a avocaților aleși ai acestei părți procesuale, apelul judecându-se în doar trei termene de judecată, din care la primul termen, cauza a fost amânată la cererea apelantei pârâte, pentru pregătirea apărării, astfel încât s-a apreciat că acest cuantum, redus, corespunde cerințelor legale presupuse de art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru judecarea, pe fond, a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1953 din 19.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civila, în dosarul nr. x/2012.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a pretins incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin 1 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greșite a dispozițiilor Decretului nr 167/1958.

S-a arătat că, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a procedat la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, stabilind că acest termen începe să curgă de la data manifestării exprese de voință a pârâtei, în sensul că aceasta este proprietar al construcției. Instanța de apel a identificat această manifestare de voință ca fiind întâmpinarea depusă la data de 29.10.2010, de către B., în dosarul nr. x/2010.

Recurentul pretide că, în examinarea obiectului cererii modificatoare din prezenta cauză, respectiv obligarea pârâtei B. la plata sumei reprezentând sporul de valoare, instanța de apel nu a analizat corect și complet mecanismul prescripției dreptului material la acțiune.

Se arătă că, prin acea întâmpinare, B. nu pretindea că nu ar datora nicio sumă de bani către A., astfel încât să se poată considera că aceasta neagă dreptul de creanță al reclamantului A. constând în sporul de valoare. Din această perspectivă, arată că, în examinarea incidenței prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel nu a avut în vedere și aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Prescripția se întrerupe:...a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."

Așadar, chiar daca s-ar considera ca termenul de prescripție a început să curgă la data de 29.10.2010, instanța de apel trebuia să observe că această prescripție a fost întreruptă prin recunoașterea de către pârâtă a calității de constructor de bună credință a reclamantului A. și a recunoașterii participării financiare a reclamantului A. la edificarea construcției din str. x.

Astfel, o primă recunoaștere a fost făcută de către pârâta prin răspunsul la interogatoriul din 21.04.2011, în dosarul nr. x/2010, unde, la întrebarea nr. 6, pârâta recunoaște participarea financiară a lui A. la edificarea construcției din str. x. Apoi, în același dosar nr. x/2010, prin concluziile scrise depuse la 27.02.2014, pârâta B. recunoaște, din nou, în mod expres, creanța constând în finanțarea de către A. a construcției din str. x, însă, pretinde că ar fi achitat integral acea creanță din chiriile încasate.

Tot o recunoaștere, în sensul textului legal evocat, o reprezintă și manifestarea de voință a pârâtei menționată în încheierea de ședință din data de 05.10.2016, din prezenta cauză, atunci când pârâta arată că "nu a negat niciodată faptul că reclamantul este constructor de bună credință".

Mai mult, prin notele scrise depuse la datele de 05.10.2016 și 24.10.2016, în prezenta cauză (dosar nr. x/2012), pârâta recunoaște, expres, o creanță în sumă de 178980 USD față de reclamantul A., creanța reprezentând contribuția financiară a reclamantului A. la realizarea construcției.

Un alt act de recunoaștere indubitabil este și răspunsul pârâtei B. la întrebarea nr. 11 din interogatoriul din prezenta cauză, de la data de 09.12.2016, când pârâta recunoaște fără niciun fel de rezerva că reclamantul A. a fost singurul care s-a ocupat, din punct de vedere financiar, de edificarea construcției din strada x, nr. 5.

Pretinde recurentul că, problema prescripției dreptului material la acțiune trebuia soluționată prin raportare la obiectul cererii modificatoare și anume recuperarea creanței constând în sumele cu care reclamantul a participat la edificarea construcției. Or, cu privire la această creanță, atitudinea pârâtei a fost aceea de a recunoaște expres, atât în cadrul vechiului dosar de partaj, cât și în prezenta acțiune, dreptul său de creanță.

Pe de altă parte, pârâta a recunoscut creanța, dar s-a aparat în sensul că ar fi achitat această creanță. Apreciază că, această apărare nu mai ține de instituția prescripției, ci de judecata pe fond a cauzei.

Astfel, odată ce creanța, constând în finanțarea de către reclamant a edificării construcției, a fost recunoscută de către pârâtă, atât în dosarul nr. x/2010, cât și în prezenta cauză, în mod corect prima instanță, pe fondul cauzei, a stabilit valoarea creanței și, apoi, în ce măsura sunt probate susținerile pârâtei legate de restituirea sumelor reprezentând finanțarea construcției.

Apreciază că excepția prescripția dreptului material la acțiune în a solicita restituirea finanțării nu poate fi primită, cât timp pârâta a recunoscut, chiar în prezenta cauză, prin notele scrise și prin răspunsurile la interogatoriu, contribuția sa la edificarea construcției.

Toate aceste manifestări de voință ale pârâtei, în sensul recunoașterii calității de constructor de bună credință a reclamantului A. și a recunoașterii creanței sale, constând în sumele de bani cu care a finanțat edificarea construcției, reprezintă, în mod indubitabil, acte de întrerupere a prescripției în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care atrag respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauză de pârâtă.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea, pe larg, a situației de fapt, intimata a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată corect de instanța de apel. Au fost reiterate apărările formulate în cuprinsul cererii de apel, arătându-se, în esență, că dreptul de creanță care face obiectul cererii reclamantului, rezultat din calitatea sa de constructor de bună credință, își are originea în perioada 2003-2005, perioadă în care a fost edificată construcția, astfel încât la data formulării cererii modificatoare (06.07.2016), termenului de prescripție era împlinit.

Acțiunea modificatoare formulată de reclamant constituie un demers prin care i se solicită și mai mulți bani, peste cei deja achitați, deoarece nu se poate trece peste faptul că, în perioada 2005-2010 a plătit materialele cumpărate de recurent și munca prestată de acesta, astfel încât plățile făcute către reclamant, în perioada 2005-2010, nu pot fi considerate inexistente. Recurentul vine cu o solicitare nouă și anume întreruperea termenului de prescripție în 2010, recunoscând, singur, că pârâta i-a achitat sumele de bani solicitate. Față de această apărare, apreciază că instanța de fond trebuia să constate că reclamantul urmărește obținerea unor sume de bani peste sumele deja achitate și nu plata sumelor reprezentând sporul de valoare adus la imobilul proprietatea sa.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru considerentele care succed:

Motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant pune în discuție greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva modului în care au fost examinat mecanismul prescripției extinctive, guvernat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Recurentul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel, în examinarea obiectului cererii sale modificatoare, respectiv solicitarea privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând sporul de valoare adus imobilului proprietatea acesteia, în calitatea reclamantului de constructor de bună credință, nu a analizat corect și complet mecanismul prescripției dreptului material la acțiune. S-a pretins că, instanța de apel nu a examinat incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretului nr. 167/1958 care reglementează întreruperea cursului prescripției, ca efect al recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Criticile recurentului, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se vădesc a fi întemeiate, întrucât apărările formulate de intimatul-reclamant (referitoare la motivul din apel care viza modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune) nu au fost examinate de instanța care a pronunțat decizia recurată, în condițiile în care importanța acestor argumente era considerabilă din punct de vedere al examinării, riguroase și complete, a acestei excepții.

Astfel, prin cererea înregistrată, inițial, la 16.11.2012, pe rolul Tribunalului București, sub nr. x, astfel cum a fost modificată la 06.07.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credință, imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. București, Intrarea Platon, nr. 5, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ.

În raport de comunicarea cererii modificatoare, pârâta B., prin notele scrise depuse la 05.10.2016 și, apoi prin cele din 24.10.2016, a solicitat respingerea acțiunii, în principal pentru prescripția dreptului la acțiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Motivând excepția prescripției, pârâta a arătat că reclamantul putea să pretindă un drept de creanță în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în niciun caz în anul 2012 sau 2016, astfel cum a fost demarat litigiul de față.

Reclamantul, prin notele scrise, depuse la termenul din 02.11.2016, a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. În privința excepției învocate, reclamantul a pretins, printre altele, aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 din Decretului nr. 167/1958, susținând întreruperea cursului prescripției, prin recunoașterea, de către pârâtă, a calității sale de constructor de bună credință și a participării sale financiare la edificarea construcției litigioase.

Prima instanță, prin încheierea interlocutorie din 02.11.2016, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând împrejurarea că drepturile constructorului de bună credință se nasc, în contra proprietarului terenului pe care s-a construit, de la momentul la care acesta din urmă își exprimă opțiunea în legătură cu păstrarea construcției sau obligarea constructorului să o ridice. Instanța de fond a avut în vedere, astfel cum și pârâta recunoaște, că până la data cererii de chemare în judecată, o astfel de opțiune nu a fost exprimată, ceea ce face ca termenul nici să nu fi început să curgă. Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 1953/19.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând spor de valoare al fondului, precum și suma de 24.086 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâta B., prin decizia civilă nr. 1882A din 23.12.2019, a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința atacată și încheierea de ședință din 02.11.2016, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea modificată, ca prescrisă.

În esență, instanța de apel a stabilit momentul de început al curgerii termenului de prescripție. Astfel, s-a stabilit că termenul de prescripție de 3 ani cu privire la cererea modificatoare, din prezenta cauză, a început să curgă de la data de 29.10.2010, data la care B. a formulat întâmpinarea din dosarul nr. x/2010 (având aceleași părți litigante și, ca obiect, ieșirea acestora din indiviziune asupra construcției, ce face obiectul cauzei de față), întâmpinare prin care și-a manifestat, în mod neechivoc, intenția de a lua în stăpânire clădirea, exhibând, în mod expres, dreptul de proprietate asupra acesteia. Fiind exercitat dreptul de accesiune și adus la cunoștința intimatului, în acea modalitate procesuală, Curtea de Apel a stabilit că de la acel moment s-a născut și dreptul de creanță al reclamantului, autor al construcției și, deci, și punctul de debut al curgerii termenului de prescripție de 3 ani.

Instanța de apel a stabilit că la data de 06.07.2016, când a fost formulată cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, fundamentată pe calitatea reclamantului de constructor de bună credință și întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 494 C. civ., termenul de prescripție era deja împlinit, de la finele anului 2013.

În continuare, astfel cum rezultă din raționamentul dezvoltat de instanța de apel, nu a existat niciun motiv de întrerupere al prescripției.

Sub acest aspect, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, existența procesului civil, de ieșire din indiviziune nr. 16724/301/2010, nu are valența unui act juridic întrerupător al prescripției extinctive, deoarece acesta a fost declanșat anterior (26.05.2010) datei de debut al prescripției extinctive și, oricum, cererea de ieșire din indiviziune a fost respinsă irevocabil. S-a apreciat că termenul de prescripție nu este întrerupt nici din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 2539 alin. (2), teza a II a din noul C. civ.

Cu toate acestea, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, raționamentul Curții de Apel se vădește a fi lacunar, întrucât analiza efectuată, în coordonate expuse, este incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului argumentelor, care fundamentau apărările reclamantului-intimat, axate pe incidența cazului legal de întrerupere a cursului prescripției extinctive, înscris în art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția..."

Or, conform doctrinei, recunoașterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, prin care se atestă existența unui drept potrivnic și care este de natură să producă asupra sa consecințe juridice negative.

Întreruperea prescripției extinctive, ce are ca efect înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze înteruptive și începerea cursului unui nou termen de prescripție, operează, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cele trei cazuri, limitativ, prevăzute: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv efectuarea unui act începător de executare. Dispozițiile art. 16 alin. (2) din decret, reglementează condițiile pe care trebuie să le respecte ultimele două cauze de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune pentru a-și produce efectul: instanța să nu fi pronunțat încetarea procesului, cererea de chemare în judecată sau de executare să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată, iar autorul acesteia să nu fi renunțat la ea.

Considerentele instanței de apel se rezumă a examina doar incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1), lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și, respectiv, a celor înscrise în art. 2539 alin. (2), teza a II a din noul C. civ., a căror verificare a fost realizată, de către instanța de apel, conform art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., fiind lăsate neanalizate, de către instanța de apel, argumentele esențiale prin care reclamantul a reiterat susținerile, formulate și în cursul judecății desfășurate în fața instanței de fond, referitoare la efectele juridice produse de actele de recunoaștere ale pârâtei, cu privire la creanța constând în participarea sa financiară, în calitate de constructor de bună credință, la edificarea construcției din str. x.

Or, prin aceste apărări constante, cât și prin susținerile, punctuale, din cuprinsul cererii de recurs de față, reclamantul-recurent a pretins că prescripția dreptului material la acțiune este întreruptă prin recunoașterea de către pârâtă a calității sale de constructor de bună credință și a participării financiare la edificarea imobilului, acte efectuate atât în cadrul dosarului de ieșire din indiviziune (cu referire la interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014, în dosarul nr. x/2010), cât și în cadrul dosarului de față (trimiterea recurentului la notele scrise din 05.10.2016 și 24.10.2016, respectiv interogatoriul din 09.12.2016).

Or, în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost evaluate și nu au primit un răspuns din partea instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanța ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății, prin aceasta fiind înfrânte exigențele care rezidă din prevederile art. 129 C. proc. civ.. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 care guvernează materia prescripției extinctive.

Așa fiind, în rejudecare, pornind de la împrejurarea că momentul de început al curgerii termenului general de prescripție nu a fost contestat în cauză, fiind cel la care pârâta B. a formulat, la 29.10.2010, întâmpinarea din dosarul nr. x/2010, instanța de apel va stabili, în contextul apărărilor formulate de reclamant, dacă poziția procesuală exprimată de pârâtă în cuprinsul actelor procedurale, efectuate în dosarul de ieșire din indiviziune nr. 16724/301/2010, pot constitui acte de recunoaștere ce atestă dreptul său de creanță, reprezentat de contravaloarea participării sale financiare la edificarea construcției din strada x, nr. 5,

Ca atare, pe baza unei analize, concrete și particulare, a circumstanțelor cauzei deduse judecății, instanța de rejudecare va examina actele procedurale îndeplinite de pârâtă, la care recurentul a făcut referire expresă, respectiv interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014, ce sunt plasate, temporal, anterior momentului la care acțiunea reclamantului a fost modificată (06.07.2016) și va examina consecințele juridice ale respectivelor manifestări de voință a părții în plan procesual, în sensul dacă acestea se circumscriu unor cauze legale întreruptive a cursului prescripției. În ceea ce privește susținerile recurentului care vizează actele procedurale îndeplinite de pârâtă în cursul dosarului pendinte (respectiv, notele scrise din 05.10.2016 și 24.10.2016), se observă că acestea sunt lipsite de relevanță juridică în privința chestiunii de drept ce se impune a fi dezlegată, de vreme ce actele evocate se situează ulterior datei la care acțiunea reclamantului a fost modificată.

Pentru argumentele expuse, numai după evaluarea concretă a susținerilor și apărărilor formulate în proces de ambele părți, examinare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil și numai după deplina stabilire a situației de fapt în cazul particular dedus judecății, se va putea aprecia asupra incidenței dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

În consecință, având în vedere viciile de nelegalitate reținute în precedent, care atrag incidența cazurilor de casare înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1882A din 23 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.