ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 13 februarie 2019 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Cabinet de Avocat "B." și B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părți, cu privire la imobilul apartament nr. x, situat în București, strada x nr. 21. La 26 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere precizatoare/modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea calității sale de unic cumpărător a imobilului apartament nr. x, situat în București, strada x nr. 21, conform contractului de vânzare nr. x/20.06.2007, respectiv a calității sale de unic vânzător a imobilului. De asemenea, a solicitat instanței să constate că pârâtul Cabinet de Avocat B. nu a achitat prețul vânzării, de 121.550 euro. La 28 iulie 2020, reclamantul a depus cerere precizatoare la cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că petitele 2 și 3 din cererea modificatoare reprezintă simple apărări.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Prin sentința civilă nr. 1635/10.12.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, a admis, în parte, excepția prescripției cu privire la motivul de nulitate vizând vicierea consimțământului, a respins motivul de nulitate a contractului vizând vicierea consimțământului, ca prescris și a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Cabinet de Avocat "B." și B..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1472A din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1635/10.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1472A din 25 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A.. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel este nelegală din perspectiva neidentificării motivului temeinic care a stat la baza înlocurii, în primă instanță, a judecătorului care a participat la cercetarea judecătorească, ceea ce a determinat o compunere nelegală a completului de judecată care a pronunțat soluția. Astfel, în opinia recurentului, nu reprezintă un motiv temeinic pentru înlocuirea președintelui completului de judecată împrejurarea că acesta se află în imposibilitate de a participa la deliberare, astfel cum, în mod nelegal, a reținut instanța de judecată prin raportare la prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cauza fiind, din această perespectivă, în mod greșit repusă pe rol, în condițiile în care imposibilitate de prezentare a membrului completului de judecată nu era pentru o perioadă de timp mai îndelungată. Critica este susținută și de faptul că la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020, cererea de amânare formulată de reclamant, în scopul respectării principiului continuității completului de judecată, a fost respinsă de instanță, pe motiv că partea adversă s-a opus acesteia, în contextul în care, în pricini similare, aflate la același termen de judecată, instanța a admis cererea de amânare pentru respectarea principiului continuității completului de judecată. Ca atare, instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 19 și art. 214 din C. proc. civ., ceea ce determină constatarea nulității hotărârii de fond. Subsumat aceluiași motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât nu a răspuns criticilor de nelegalitate și netemeinicie formulate prin motivele de apel, critici care vizau depășirea limitelor judecății cu care a fost investită și nesocotirea hotărârii civile nr. 3570/16.03.2016 definitivă și irevocabilă, prin includerea în masa bunurilor comune și apartamentul ce face obiectul prezentului dosar. În concret, recurentul consideră că nici apartamentul și nici sumele de bani obținute din vânzarea apartamentului prin contractul de vânzare -cumpărare ce face obiectul prezentului dosar, nu au făcut obiectul partajului dintre soți, astfel că instanța de fond, prin hotărârea atacată, în mod nepermis, a nesocotit cele statuate deja printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Din această perspectivă, instanțele erau datoare să analizeze cauza de nulitate invocată prin raportare la probele existente la dosar care dovedeau că apartamentul nr. x din București a fost cumpărat doar de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007, cu sume de bani proveniți din vânzarea unui bun succesoral, bun propriu. Cum sumele de bani cu care a fost achiziționat imobilul în litigiu provin din înstrăinarea de către reclamant a unui imobil dobândit prin moștenire, bun propriu, rezultă că și imobilul cumpărat cu respectivele sume este tot un bun propriu al acestuia. Acest aspect rezultă și din împrejurarea că prețul imobilului a fost achitat de reclamant prin transfer bancar din contul personal, fără ca intimata să probeze participarea în vreun fel la plata prețului imobilului în discuție. Or, instanța de apel nu a oferit o argumentare proprie acestor critici, limitându-se la a prelua considerentele instanței de fond. Instanța de apel nu oferă o motivare proprie nici criticii privitoare la împrejurarea că organele de cercetare penală nu au identificat nicio fraudă la lege cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 2009, cu toate că, la momentul perfectării actului de vânzare, intimata B. cu ocazia redactării contractului de vânzare cumpărare, a menționat, în mod mincinos, că imobilul a fost dobândit de soți, în timpul căsătoriei acestora, înscris care a constituit probă în dovedirea dreptului de proprietatea a acesteia asupra imobilului în litigiu. Astfel, cunoscând situația reală cu privire la proveniența sumelor de bani cu care a fost achiziționat imobilul în litigiu și profitând de împrejurarea că în contractul prin care a cumpărat imobilul în litigiu a fost menționat faptul că reclamantul este căsătorit, intimata B. a denaturat situația de fapt pentru a-și crea o situație patrimonială favorabilă. Un alt aspect în privința căruia instanța de apel nu a oferit o motivare care să respecte cerințele legale impuse de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. se referă la faptul că aceasta nu a expus considerentele pentru care a dat eficiență în analiza cauzei de nulitate declarației inserate în contractul de vânzare-cumpărare, fără a analiza probele de la dosarul cauzei care conduceau la concluzia că intimatul Cabinet de avocat B. nu a achitat prețul vânzării. Potrivit reținerilor din cuprisnul sentinței civile nr. 3570 din 16 martie 2016, care se opun cu autoritate de lucru judecat, cuantumul veniturilor realizate de intimata Cabinet de avocat B. aferente perioadei 2003-2010 au fost de 217.696,75 RON, ceea ce demonsotrează că aceasta nu a fost în măsură să achite prețul imobilului în litigiu, având un preț cu mult mai mare decât veniturile pe care acesta le-a încasat în respectiva perioadă.

Apărările formulate în cauză La 29 martie 2024, intimatele pârâte au depus întîmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond au solicit respingerea recursului, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul vizează, pe de o parte, dispoziția instanței de apel de menținere a soluției adoptate de tribunal la termenul de judecată din 08 octombrie 2020, prin care, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, față de imposibilitatea președintelui de complet de a participa la deliberări, a fost dispusă repunerea pe rol a cauzei, dispoziție pe care recurentul o apreciază ca fiind nelegală, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul și-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., care se referă la insuficienta motivare a hotărârii, mai precis, la analiza sumară a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de apel cu privire la incidența dispozițiilor art. 19 și art. 214 din C. proc. civ., și încălcarea de către instanță a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., o parte a argumentelor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă nesocotirea unor norme de procedură care atrag sancțiunea nulității, reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătorești, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menționat. În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează validarea de către instanța de apel a soluției instanței de fond privind înlocuirea președintelui de complet și repunerea pe rol a cauzei, se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat de recurentul- reclamant, cât și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Recursul astfel formulat pune în discuție, atât modul de aplicare a normelor de drept procesual civil referitoare la continuitatea completului de judecată, cât și a celor ce reglementează motivarea hotărârii judecătorești, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurentul- reclamant, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale cererii pe care partea a dedus-o judecății în prezentul proces. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 13.02.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Cabinet de Avocat "B." și B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părți, care privește imobilul apartament nr. x, situat în București, strada x nr. 21, etaj 2 pentru lipsa calității de proprietar-vânzător a pârâtei B., imobilul fiind cumpărat doar de către reclamant de la C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 2674/20.06.2007 pentru suma de 110.000 euro, suma de bani provenind din vânzarea unui imobil cu privire la care era singur proprietar, dobândit în calitate de moștenitor. În atare context, reclamantul a susținut că, în mod mincinos și fraudulos, pârâta B. a menționat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/06.08.2009 că apartamentul a fost dobândit de părți, în calitate de cumpărători în timpul căsătoriei, în scopul de a-și acorda drepturi de proprietate de la care, potrivit art. 31 lit. f) coroborat cu art. 31 lit. b) din Codul familiei, era exclusă. De asemenea, reclamantul a arătat faptul că pârâtul Cabinet de Avocat "B." nu a achitat prețul de 121.550 euro, neplata prețului rezultând neîndoielnic din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare în care nu este menționată data certă și modalitatea pretinsă de achitare a prețului În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 31 Codul familiei, art. 948 C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ. La 26.09.2019, reclamantul a depus cerere modificatoare a acțiunii, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.08.2009, constatarea calității sale de unic cumpărător a imobilului apartament nr. x, situat în București, strada x nr. 21, obiect al contractului de vânzare nr. x/20.06.2007, a calității sale de unic vânzător/proprietar a reclamantului asupra aceluiași imobil, precum și să se constate că pârâtul Cabinet de Avocat B. nu a achitat prețul vânzării de 121.550 euro. La 28 iulie 2020, reclamantul a depus o cerere precizatoare a cererii de modficare a acțiunii prin care a menționat că petitele 2 și 3 din cererea modificatoare reprezintă apărări pe fondul cauzei, în susținerea primului capăt de cerere. Prin sentința civilă nr. 1635/10.12.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate, a admis, în parte excepția prescripției, doar cu privire la motivul de nulitate vizând vicierea consimțământului, a respins motivul de nulitate a contractului vizând vicierea consimțământului, ca prescris, și a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A.. Declarând apel împotriva acestei sentințe, reclamantul a susținut, sub un prim aspect, că înlocuirea judecătorului investit cu soluționarea cauzei nu s-a produs conform legii, pentru motive temeinice, neinvocându-se vreo cauză de împiedicare a acestuia de a soluționa cauza, soluția adoptată fiind de natură a încălca dispozițiile art. 214 raportate la art. 19 C. proc. civ. Prin decizia recurată, instanța de apel a înlăturat criticile aduse de reclamant sentinței tribunalului, reținând, în esență, că schimbarea, pe parcursul judecății, în fața primei instanțe, a compunerii completului, în sensul că la administrarea probelor și la dezbaterea inițială pe fond a participat un judecător iar ulterior repunerii pe rol, la dezbaterea pe fond a cauzei, a participat un alt judecător, nu este de natură să constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate, prima instanță făcând o corectă aplicare și interpretare a preevederilor art. 214 și art. 19 din C. proc. civ., nefiind incident cazul de nulitate al sentinței pentru încălcare a principiului continuității completului de judecată, așa cum s-a afirmat. Pe calea prezentului recurs, așa cum s-a arătat deja, reclamantul solicită să se constate că instanța de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce priveau aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (4) și ale art. 214 C. proc. civ., analizând, în mod sumar, acest motiv de apel, iar, pe de altă parte, că, prin menținerea sentinței tribunalului, a încălcat ea însăși aceste dispoziții legale, în sensul în care, în situații similare, în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2019, în respectarea principiului continuității completului de judecată, a fost admisă cererea de amânare pentru a permite judecătorului învestit inițial să soluționeze cererea dedusă judecății. Cu referire la acest prim aspect, ce vizează insuficienta motivare a soluției de respingere a criticii privitoare la nerespectarea principiului continuității completului de judecată, Înalta Curte reține că obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Totodată, Înalta Curte reamintește că prezenta fază procesuală este limitată, astfel cum s-a arătat, la verificarea conformității cu legea a deciziei atacate, iar nu de a cenzura judecata înfăptuită într-o altă pricină, așa cum se acreditează prin cererea de recurs. Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei. Din verificarea hotărârii atacate cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale deduse judecății și a răspuns criticii formulate de reclamant privitoare la nerespectarea principiului continuității completului de judecată, motivarea deciziei pronunțate cuprinzând argumente prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost respinsă această critică, cu referiri exprese la condițiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de măsură să poată fi luată, așa cum rezultă ele din cuprinsul dispozițiilor din regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, condiții a căror îndeplinire a fost stabilită prin raportare directă și explicită la elementele de fapt. Din considerentele deciziei atacate rezultă implicit, dar neîndoielnic, că au fost avute în vedere inclusiv susținerile reclamantului referitoare la caracterul netemeinic al motivului care a justificat înlocuirea judecătorului și repunerea pe rol, a cauzei, instanța de apel reținând că la 30.07.2020, completul initial învestit, după încuviințarea și administrarea probatoriilor, constatând închise dezbaterile, a reținut cauza în pronunțare, măsură menținută, în mod succesiv, prin încheierile de ședință din 27.08.2020, 10.09.2020, 24.09.2020, față de imposibilitatea obiectivă, justificată de motive medicale, a doamnei judecător, singurul titular al completului F16, de a lua măsuri pentru amânarea pronunțării, astfel cum reiese din procesele-verbale încheiate cu această ocazie. Prin încheierea de ședință din 08.10.2020, în conformitate cu art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, președintele de secție a tribunalului a dispus repunerea cauzei pe rol și acordarea unui nou termen de judecată la 26.11.2020, când, după reluarea dezbaterilor, instanța a rămas în pronunțare. Înalta Curte constată că motivarea curții de apel întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluția adoptată și răspunzând criticii formulate privitoare la nerespectarea de către tribunal a principiului continuității completului de judecată, oferind temeiurile legale care au justificat demersurilor administrative efectuate de către tribunal în procesul de înlocuire a singurului membru al completului de judecată, aflat în imposibilitate să participe la pronunțarea soluției, astfel că susținerile reclamantului vor fi înlăturate ca neîntemeiate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 19 și art. 214 din C. proc. civ. În esență, recurentul consideră că dispoziția tribunalului, de repunere pe rol a cauzei de un alt complet de judecată, cu o altă componență față de cea inițială, în fața căruia nu au avut loc administrări de probatorii, atrage sancțiunea nulității hotărârii judecătorești, curtea de apel validând în mod nelegal, soluția tribunalului. Critica este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. - ca text echivalent, în reperele lui esențiale, celui conținut în art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil pe care normele în discuție îl evocă, atribuindu-i valențele unui reper fundamental al judecății, trebuie înțeles ca fiind un concept sinteză, posedând valențe integratoare, căci el însumează o mare parte dintre componentele pe care buna administrare a justiției le pretinde și în absența cărora o bună justiție nu ar putea fi realizată. Între regulile cu valoare de garanție a dreptului la un proces echitabil se regăsește și principiul - fundamental - al continuității, afirmat prin dispozițiile art. 19 din C. proc. civ.: "Judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii." Această idee directoare este reafirmată de legiuitor în cuprinsul art. 214 din C. proc. civ. Nu doar corecta, ci însăși deplina înțelegere a principiului continuității obligă la a observa că acest principiu este afirmat inclusiv prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora "Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective", noua ambianță legislativă menținând, în mod consecvent, reglementarea și în cuprinsul art. 13 din Legea nr. 304/2022. Complementar și întregitor, dispozițiile din Legea nr. 304/2004 prevăd că repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, fiind astfel precizată legal modalitatea în care repartizarea aleatorie este realizată, anume în sistem informatizat. Totodată, în cuprinsul aceluiași act normtaiv, este reiterat principiul continuității, fiind evidențiate forța lui imperativă și caracterul excepțional al derogărilor de la acest principiu conform cărora cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege. Spre deosebire de C. proc. civ., care evocă și reglementează numai principiul continuității, art. 11 din Legea nr. 304/2004 se referă, în conținutul său, și la principiul distribuirii aleatorii a dosarelor. Această manieră de reglementare nu poate fi considerată întâmplătoare: dispunând astfel, legiuitorul recunoaște puternica legătură dintre cele două principii, interferența lor dobândind, între anumite limite și cu anumite particularități, valențele unei veritabile consubstanțialități. Impunând principiul repartizării aleatorii a dosarelor, legiuitorul a avut în intenție înlăturarea oricăror forme de control al modului de repartizare a proceselor către completele de judecată, considerând că unul dintre elementele care asigură independența și imparțialitatea instanței este reprezentat de instituirea repartizării aleatorii în sistem informatizat a cauzelor; aceasta este, așadar, înțeleasă ca fiind o modalitate de atribuire sustrasă oricăror forme de influență subiectivă și oricăror interese nelegitime, ea având aptitudinea de a contribui la garantarea efectivă a dreptului părților la un proces echitabil. Astfel fiind, rezultă din cele de mai sus că, în mod specific și sub anumite aspecte, principiul continuității instanței reprezintă complementul natural al regulii repartizării aleatorii a proceselor. Aplicarea conjugată a acestor două reguli, bazată pe fructificarea relației dintre ele, presupune că dacă un proces a fost repartizat unui complet de judecată, acesta, prin judecătorii care îl alcătuiesc, trebuie, în principiu, să procedeze la judecarea cauzei, el fiind acela care va efectua toate actele și demersurile procesuale care, potrivit legii, cad în sarcina instanței și, la final, va pronunța hotărârea. Dacă nu s-ar proceda astfel, îngăduindu-se schimbarea nejustificată a componenței completului pe parcursul judecății, regula repartizării aleatorii ar rămâne fără substanță, deci fără consecințe reale și efective în planul asigurării unei justiții independente și imparțiale și, mai mult, ferite de suspiciuni și neîncredere. Dintr-o asemenea perspectivă este necesar să fie înțelese dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, precum și cele ale art. 19 și art. 214 din C. proc. civ., situațiile în care s-ar putea dispune sau ar putea interveni schimbarea componenței completului de judecată trebuind să rămână excepționale, adică permise doar pentru motive temeinice (obiective). Deși legea nu definește și, în genere, nu oferă elemente care să faciliteze, cu referire la situațiile în care un judecător desemnat aleatoriu nu ar putea participa la judecată, înțelegerea sintagmelor "pentru motive temeinice", respectiv "din motive obiective", nu încape nicio îndoială că trebuie să fie vorba despre situații cu adevărat serioase și justificate, care exclud (sau trebuie să aibă vocația de a exclude) orice formă de influențare nelegitimă a repartizării aleatorii realizate la momentul înregistrării dosarului. Sub acest aspect, se cuvine menționat că prin Decizia nr. 644 din 13 decembrie 2022, Curtea Constituțională a statuat că "Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituționalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situații obiective. În acest sens, dispozițiile art. 52 alin. (1) teza finală prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești" (paragraful 25). Caracterul excepțional al situațiilor în care poate interveni schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată este stabilit și prin prevederile art. 101 alin. (5) din teza a doua din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, cu modificările ulterioare (Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești), potrivit cărora "Schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii", fiind considerate ca motive întemeiate (obiective) în raport cu care este posibilă, din punct de vedere legal, schimbarea componenței completului de judecată situațiile în care, spre exemplu, judecătorii s-ar afla în imposibilitate de a lua parte la judecată din cauza bolii, exercitării dreptului la concediu de odihnă, îndeplinirii altor obligații profesionale, detașării, delegării, transferului, suspendării din funcție, încetării calității de judecător sau promovării la o altă instanță. De asemenea, constituie un motiv de înlocuire a judecătorului inițial desemnat să judece cauza admiterea unei declarații de abținere sau a unei cereri de recuzare. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speță, soluția instanței de apel de respingere a criticii reclamantului privitoare la nesocotirea de către tribunal a principiului continuității completului de judecată este legală. Astfel, după reținerea cauzei spre soluționare la 30 iulie 2020, tribunalul, prin încheierea din aceeași dată, a amânat pronunțarea la 13 august 2020, și ulterior la 27 august 2020, când, constatând imposibilitatea unicului membru al completului de judecată de a se prezenta pentru a dispune măsuri în dosar, din motive medicale, președintele completului de judecată fiind în concediu medical, în temeiul dispozițiilor art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, președintele de secție, doamna judecător D. a dispus amânarea pronunțării la 10 septembrie 2020, și ulterior pentru aceleași considerente, la 24 septembrie 2020, respectiv la 08 octombrie 2020. Prin încheierea din 08 octombrie 2020, constatând că imposibilitatea președintelui de complet, doamna judecător E. de a participa la deliberări este de lungă durată, aceasta fiind în concediu medical, în raport de prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, președintele secției V-a civilă a Tribunalului București, doamna judecător F. a repus cauza pe rol și a acordat termen la 26 noiembrie 2020, componența completului de judecată F16 căruia i-a fost repartizată pricina fiind stabilită conform planificării de permanență de la respectivul termen de judecată, așa cum reiese din conținutul procesului-verbal întocmit cu această ocazie. La termenul de judecată din 26 noiembrie 2020, completul de judecată, format din domnul judecător G., desemnat conform planificării de permanență pentru respectivul termen de judecată, a acordat părților prezente cuvântul în dezbaterea excepțiilor invocate și asupra fondului cauzei. În consecință, soluția de repunere pe rol a cauzei a fost dispusă, în mod corect, de către președintele de secție, în acord cu prevederile art. 123 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, constatând că imposibilitatea de a participa la deliberări a președintelui care compune completul de judecată este de lungă durată, componența noului complet de judecată fiind în mod legal stabilită în raport de planificarea de permanență de la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020 care a asigurat reluarea dezbaterilor și soluționarea cauzei. Cum dispozițiile legale ale art. 19, respectiv cele ale art. 214 din C. proc. civ. impun respectarea continuității completului de judecată numai în ceea ce privește judecătorii care au participat la dezbateri, și având în vedere că, în prezenta cauză, la termenul din 26 noiembrie 2020, ulterior repunerii pe rol, dezbaterile asupra fondului au fost reluate de noul complet de judecată legal învestit, nu se poate reține o nesocotire a principiului continuității completului de judecată, așa cum se afirmă prin motivele de recurs de către recurent, aceasta intervenind în ipoteza în care la dezbateri au participat alți judecători decât cei care au pronunțat soluția, situație care nu se regăsește în pricina dedusă judecății, așa cum s-a arătat. Reținând că instanța de apel a aplicat corect normele procedurale instituite de art. 19 și art. 214 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, susținerile în sens contrar formulate de reclamant urmând a fi înlăturate, ca neîntemeiate. Sub un alt aspect, reclamantul a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că aceasta "nu cuprinde niciun motiv propriu prin care să fie justificată soluția de respingere a apelului formulat, instanța limitându-se a preciza că "în mod corect, a reținut instanța de fond," reluând argumentele tribunalului. Criticile sunt neîntemeiate. În mod evident, aceasta reflectă nemulțumirea reclamantului față de soluția de respingere a cererii privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. x/2009 încheiat între reclamant și pârâta B., în calitate de vânzători, pe de o parte, și pârâtul Cabinet de Avocat B., în calitate de cumpărător, pe de altă parte, pentru lipsa calității de proprietar a pârâtei B., vicierea consimțământtului reclamantului, lipsa cauzei licite la semnarea contractului și neplata prețului. În privința vicierii consimțământului reclamantului la încheierea contractului, prima instanță a constatat intervenită prescripția extinctivă, aspect care nu a fost contestat prin motivele de apel, soluția devenind, astfel, definitivă prin neapelare. În cee ace privește pretinsa existență a unei cauze ilicite la semnarea actului de vânzare, tribunalul a reținut că acest aspect nu a fost argumentat în niciun fel de către reclamant prin cererea de sesizare, iar din cuprinsul ordonanței din 17 octombrie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul penal nr. x/2017 prin care a fost dispusă clasarea, organele de urmărire penală nu au identificat existența vreunei fraude la lege, chestiune care nu a fost criticată, pe fond, prin motivele de apel, ci doar sub aspectul existenței unui viciu de motivare, respins, de altfel, de curtea de apel. Reținând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 317/2017 a Curții de apel București în raporturile dintre părțile litigante, în considerentele sentinței pronunțate, prima instanță a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de ambii soți, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2007, cu sume de bani provenite din comunitatea de bunuri, iar achitarea prețului din contul reclamantului nu dovedește împrejurarea că prețul imobilului a fost achitat din bani proprii. Curtea de apel, fiind investită cu judecarea apelului declarat împotriva acestei sentințe, a avut a analiza, în limitele stabilite conform dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., în primul rând dacă soluția dată de prima instanță este corectă. Instanța de apel, constatând caracterul nefondat al criticilor reclamantului, a întărit motivarea făcută de tribunal, făcând, la rândul său, în considerentele deciziei pronunțate, referiri la cele statuate prin sentința apelată. Procedând în acest mod, nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "motivele pe care se întemeiază hotărârea" sunt argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția din dispozitivul acesteia. Înalta Curte reamintește că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor invocate de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, în condițiile în care instanța a demonstrat corectitudinea soluției primei instanțe, de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare nr. x/2009. Răspunzând criticilor referitoare la depășirea limitelor învestirii, dar și la nereținerea probelor care demonstrau caracterul de bun propriu a sumelor cu care a fost achitat prețul imobilului aflat în litigiu, curtea de apel a făcut referiri concrete la dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei sectorului 2 București, care a stabilit cota de contribuție a reclamantului la cumpărarea imobilului, în funcție de care a tranșat originea și modalitatea în care a fost utilizată de către reclamant suma provenită din bunurile moștenite, aspect pe care a constatat că nu îl mai poate fi pune în discuție, în raport de puterea de lucru judecat a celor dezlegate în respectiva cauză, decizia recurată, cuprinzând toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar, contrar afirmațiilor recurentului. În plus, curtea de apel a mai reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009, astfel că susținerile referitoare la proveniența sumei cu care a fost achitat prețul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 2674/20.06.2007, prin care reclamantul a cumpărat de la C. imobilul în litigiu pentru suma de 110.000 euro, nu prezintă relevanță în legătură cu cauza dedusă judecății atât timp cât instanța nu a fost învestită cu soluționarea unui litigiu în legătură cu acest act juridic. În cazul în care s-ar fi constatat întemeiată acțiunea reclamantului, bunul s-ar fi întors în patrimoniul foștilor soți, respectiv reclamantul și pârâta B., neprezentând nicio relevanță modalitatea în care aceștia au dobândit la rândul lor bunul. În privința cauzei ilicite a contractului, curtea de apel a statuat că reclamantului îi revenea sarcina de a indica dispoziția legală care interzice vânzarea unui astfel de bun sau să dovedească deturnarea ilicită a unor dispoziții legale de la scopul lor, prin încheierea contractului, prevederile art. 31 lit. b) și lit. f) din Codul familiei care reglementează modalitatea în care bunurile sunt comune ori bunuri proprii ale fiecărui soț, nereprezentând relevanță în cauză, constatările primei instanțe în privința celor reținute în cuprinsul ordonanței de clasare emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București din 17.10.2017, dispuse în dosarul nr. x/2017, fiind pe deplin legale. În ceea ce privește motivul de nulitate a contractului pentru pretinsa neplată a prețului, curtea de apel a dat relevanța cuvenită clauzei contractuale prin care vânzătorii au declarat că l-au primit, în întregime de la cumpărător, prin reprezentantul său legal, înainte de autentificarea actului, și coroborând cu restul materialului probator existent la dosar, reprezentat de ordonanța din 17.10.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul penal nr. x/2017, dar și de registrul-jurnal și jurnalul pentru cumpărări, a apreciat că și acest motiv de apel este nefondat, soluția primei instanțe fiind legală și din această perspectivă. Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel București a dat o bază legală suficientă deciziei sale și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate, din motivarea hotărârii rezultând caracterul nefondat al tuturor susținerilor reclamantului referitoare la constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat sub nr. x/06.08.2009 între părți. Rezultă, cu evidență, din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor reclamantului, precum și a hotărârilor judecătorești anterioare pronunțate între părțile litigante, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei, susținerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind nefondate. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nu a expus propriile argumente în combaterea criticilor din apel, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns curtea de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în speță a acestui caz de casare. Deși recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, gruparea argumentelor fiind admisibilă atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări proprii a deciziei atacate, prin prealuarea tale quale a considerentelor primei instanțe, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanța de recurs va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.