ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2347/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă în data de 06.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. x/10.02.1998 de BNP D. cu privire la imobilul situat în București, str. x, susținând că acest contract a fost întemeiat pe o cauză atât imorală, cât și ilicită; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966 și 968 C. civ. de la 1864, precum și pe prevederile art. 86 din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Prin cererea precizatoare depusă în 27.01.2021, reclamanții au indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind în sumă de 577.119,62 RON. Prin sentința nr. 810/02.02.2021, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1547/10.11.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes; a respins, ca nefondată, acțiunea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 127/A/03.02.2023. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B.. Ulterior expunerii situației de fapt, recurenții au învederat următoarele critici: - În mod greșit instanța de apel a reținut că recurenții nu ar fi criticat, prin cererea de apel, calificarea pe care prima instanță a dat-o contractului în discuție. Menționează că au precizat expres, prin cererea de apel, că înțeleg să supună unei devoluțiuni totale hotărârea primei instanțe, solicitând instanței de apel să rejudece cauza în integralitate, atât în fapt, cât și în drept (fiind astfel incidente dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ.). În mod evident, o astfel de solicitare a inclus-o și pe aceea de a se reanaliza calificarea pe care prima instanță a făcut-o în legătură cu contractul contestat, despre care afirmă că au arătat în mod constant că, indiferent de denumirea atribuită, a reprezentat un mijloc prin care s-a urmărit împiedicarea lor de a moșteni imobilul, respectiv un act deghizat, bazat pe o cauză ilicită și imorală. De altfel, dacă instanța de apel ar fi avut dubii cu privire la întinderea apelului, în virtutea rolului activ, avea posibilitatea de a solicita lămuriri apelanților. - Instanța de apel nu a aplicat prezumția legală instituită de art. 845 C. civ. de la 1864 și a menținut, în mod nelegal, calificarea contractului ca fiind unul de întreținere, iar nu o donație deghizată prin care a fost încălcată rezerva succesorală a recurenților. Legiuitorul a instituit expres o prezumție legală potrivit căruia sunt prezumate a fi donații deghizate înstrăinările către sucesibilii în linie dreaptă, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere, prezumție ce a fost menținută și în actuala reglementare. Prezentul litigiu are ca obiect tocmai această situație, respectiv existența unui act de înstrăinare cu rezervă de uzufruct, încheiat între autor (mama părților) și succesibilul său în linie dreaptă (intimatul-pârât). În acest context, instanțele anterioare au interpretat greșit întinderea atributului dreptului de proprietate de care beneficiază titularul acestuia, statuând, în mod neîntemeiat, că acesta are libertatea de a dispune de propriul bun fără a ține cont de drepturile succesorale ce se vor naște la moartea sa. Împrejurarea că, potrivit reținerilor instanței de apel, "reclamanții nu au contestat faptul că pârâtul a prestat întreținere creditoarei pe durata vieții acesteia, iar perioada în care debitorul a executat obligația de întreținere este una îndelungată, de 22 de ani", nu este de natură să răstoarne prezumția instituită de dispozițiile art. 845 C. civ. de la 1864, aceste aspecte depășind de altfel obiectul cauzei și fiind de interes în cadrul dezbaterii succesiunii, la momentul stabilirii cotelor ce revin fiecăruia dintre moștenitori. Afirmă, așadar, că instanța de apel nu aplicat, prin decizia recurată, prezumția legală prevăzută de art. 845 C. civ. de la 1864 și a omis, astfel, din analiza sa, limitele impuse chiar de legiuitor în ceea ce privește întinderea libertății de dispoziție aferentă dreptului de proprietate, menținând în mod netemeinic și nelegal calificarea contractului ca fiind unul de întreținere, iar nu o donație deghizată, prin care a fost încălcată rezerva succesorală a recurenților-reclamanți. Arată, de asemenea, că acest aspect a constituit și argumentul principal formulat în cadrul acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București. - Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 86 din Codul familiei, sens în care au arătat că atunci când dreptul la întreținere izvorăște din dispozițiile legale, acesta nu poate fi "dublat" de un alt drept, născut între aceleași părți, dar pe cale convențională. Arată că instanța de apel a apreciat eronat faptul că existența unei obligații legale de întreținere născută în baza textului legal nu l-ar împiedica pe beneficiarul acestei obligații să încheie un contract de întreținere cu același conținut ca cel prevăzut de dispozițiile legale menționate și între aceleași persoane cărora le revine, potrivit legii, această obligație. În cauză, întrucât însăși legea reprezintă izvorul obligației de întreținere, o convenție cu același obiect care să vizeze exheredarea moștenitorilor rezervatari nu poate fi apreciată ca având o cauză licită. Intenția părților contractului de a-i înlătura pe recurenții-reclamanți de la moștenire se poate deduce și din coroborarea hotărârii de divorț (sentința civilă nr. 2537/04.07.1978) cu a celei de partaj (sentința civilă din 04.05.1984), instanța de apel apreciind în mod greșit că aceste înscrisuri nu ar fi relevante pentru soluționarea apelului. Din cuprinsul celor două hotărâri judecătorești se poate constata că desfacerea căsătoriei dintre mama părților din prezenta cauză și tatăl recurenților-reclamanți a intervenit urmare a violențelor exercitate de fostul soț atât asupra fostei sale soții, cât și asupra copiilor (aspect, de altfel, reținut și de instanța de apel). Așa fiind, chiar dacă această căsătorie a fost desfăcută anterior cu 20 de ani anterior încheierii contractului, faptul că după atât timp autoarea, în mod deliberat, a încercat să împiedice recurenții să dobândească bunul pe care aceasta îl deținea în proprietate, dovedește că nu a depășit traumele psihice create de violență domestică, sancționând recurenții pentru propriile sale experiențe traumatizante, deși acestea nu sunt imputabile recurenților. Această susținere este confirmată și de faptul că și în ipoteza în care s-ar considera că la momentul încheierii contractului autoare nu avea reprezentarea efectelor acestuia asupra drepturilor succesorale ale recurenților, ea a luat cunoștință de ele ulterior formulării de către recurenți a acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București și nu a întreprins demersuri în a anula contractul sau de a pune capăt acestuia. În concluzie, cauza contractului este evident ilicită și imorală, fiind confirmată atât de legiuitor (prin instituirea prezumției legale prevăzute de art. 845 C. civ. de la 1864), cât și de înscrisurile de la dosar, coroborate cu circumstanțele de fapt ce au precedat cauza de față, impunându-se constatarea nulității absolute a contractului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. A arătat că este frate cu recurenții, iar în timpul vieții mamei acestora, E., s-a încheiat, în favoarea sa, în calitate de fiu, contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. x/10.02.1998 de notar public D., convenindu-se înstrăinarea imobilului situat în București, str. x, contra prestației, până la sfârșitul vietii acesteia. Menționează că recurenții au înțeles să solicite constatarea nulității absolute a contractului, susținând că acesta a fost întemeiat pe o cauză imorală și ilicită. Arată că este neîntemeiat primul motiv de recurs, respectiv că instanța de apel ar fi apreciat în mod nelegal că recurenții nu ar fi criticat, prin cererea de apel, calificarea pe care prima instanță a dat-o contractului. Susține că, din cuprinsul cererii de apel, nu rezultă că aceștia au criticat hotărârea primei instanțe, care în mod corect a apreciat că recurenții au fost de acord cu calificarea dată contractului a cărui nulitate se invocă. Criticile din apel nu au vizat calificarea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere încheiat în cursul anului 1998 și, așa cum reține în mod corect în motivarea sa de la pagina 8, instanța de apel s-a raportat la data încheierii contractului și, față de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, normele care guvernează încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului sunt prevăzute de C. civ. de la 1864, opinie cu care și intimatul-pârât este de acord. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv că decizia apelată ar fi fost dată cu ignorarea prezumției legale instituite în mod expres de dispozițiile art. 845 C. civ. de la 1864, arată că și acesta este neîntemeiat, față de argumentele date în motivarea deciziei civile, la alin. (11) de la pagina 9, unde se arată că rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziție a defunctei mame numai în ceea ce privește liberalitățile. În acest sens, art. 841 C. civ. de la 1864 stabilește că liberalitățile făcute prin acte între vii sau prin testament nu pot trece de anumite părți din moștenire, determinate în funcție de numărul descendenților. Așa cum rețin instanțele anterioare, în timpul vieții sale, defuncta putea să dispună de propriul bun așa cum găsea de cuviință, față de fiul care a avut grijă de ea și căruia a înteles să-i lase încă din timpul vieții bunul său. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, respectiv că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 86 din Codul familiei, ignorând caracterul ilicit al contractului, arată că și acesta este neîntemeiat. Din lecturarea alin. (5) de la pagina 10 a deciziei civile apelate rezultă că în mod corect instanța de apel a apreciat că obligația convențională de întreținere, al cărei conținut se determină de către părțile actului, nu se confundă cu obligația legală de întreținere, la care, în conformitate cu art. 86 din Codul familiei, are dreptul numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci. Chiar dacă se amintește de către recurentii-reclamanti că aceștia împreună cu mama lor au suferit violențe de la tatăl lor, B., și că, prin sentința civilă nr. 2537/1978, s-a desfăcut căsătoria la data de 04.07.1978, nimic nu o putea împiedica pe mama lor să dispună de imobilul (casă de locuit) atribuit către aceasta în urma sentinței civile nr. 3128/04.05.1984 pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/1983. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Este lipsită de fundament critica recurenților conform căreia instanța de apel ar fi reținut în mod eronat necriticarea, de către aceștia, pe calea apelului formulat împotriva sentinței primei instanțe, a calificării juridice conferite de către prima instanță contractului contestat, aspect care, în opinia acestora, ar fi împietat devoluțiunea totală a cauzei, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel formulată. Prealabil, deși încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica formulată pune în discuție doar o eventuală încălcare a formelor de procedură, subsumabilă pct. 5 al aceluiași articol, urmând a fi examinată strict din această perspectivă. Analizând criticile formulate, se constată că recurenții au dedus judecății o acțiune prin care au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ. de la 1864, să se constate nulitatea absolută a contractului contestat, susținând că acest act juridic a fost întemeiat pe o cauză imorală și ilicită, arătând, în esență, că acesta a fost încheiat cu intenția de a elimina din masa succesorală imobilul înstrăinat și de a-i înlătura de la succesiunea mamei lor, invocând, totodată, lipsa cauzei, prin aceea că întreținerea părintelui de către copil constituie o obligație legală conform prevederilor art. 86 din Codul familiei. Subsecvent, prin memoriul de recurs, în dezvoltarea celei dintâi critici formulate, recurenții au arătat că, "prin toate argumentele din cadrul cererii de apel, au susținut că, în pofida caracterului pretins oneros al contractului, acesta este un act deghizat". Pe lângă faptul că recurenții au omis să formuleze o critică efectivă în privința calificării juridice date de prima instanță contractului (ca fiind unul de întreținere), cât timp s-au limitat doar la a arăta, în mod generic, că "oricare ar fi denumirea lui, acesta este un contract translativ de proprietate, intenția fiind aceea de eludare a dispozițiilor ce reglementează succesiunea legală, prin înlăturarea de la succesiune a celor doi fii din prima căsătorie", aspect ce denotă mai degrabă o solicitare de reanalizare a valabilității actului din perspectiva cauzei acestuia, iar nu o critică propriu-zisă în privința dezlegării date de tribunal acestei chestiuni litigioase, se constată și că, prin critica formulată, este pusă în discuție doar în mod formal o eventuală nesocotire a efectului devolutiv al cauzei în apel. Aceasta întrucât, din moment ce cadrul judecății din apel este prefigurat de limitele stabilite prin principiile tantum devolutum quantum apellatum (consacrat de prevederile art. 477 C. proc. civ.), respectiv tantum devolutum quantum iudicatum (prevăzut de dispozițiile art. 478 din același cod), în mod firesc cercetarea jurisdicțională din respectiva fază procesuală nu poate fi disociată, cum în mod eronat tind recurenții, de pretențiile ce constituie însăși cauza juridică a acțiunii deduse judecății. Se observă, în consecință, că recurenții reclamă doar o falsă necercetare a cauzei sub toate aspectele ei, în condițiile în care instanța de apel, fiind ținută de cadrul procesual fixat prin cererea introductivă de instanță, nu putea depăși limitele judecății din fața primei instanțe (astfel cum au fost conturate chiar de către reclamanți), astfel cum s-a arătat prin memoriul de recurs, în sensul calificării contractului ca fiind "un act deghizat". Or, contrar afirmațiilor recurenților, efectul devolutiv al apelului ar fi fost nesocotit tocmai în ipoteza în care s-ar fi procedat în sensul indicat de către recurenți, cât timp în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, conform dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Așa fiind, cercetarea actului ca fiind "o donație deghizată" constituia un aspect nesupus analizei primei instanțe, cât timp, prin cererea introductivă de instanță, s-a invocat, pe de o parte, existența unei cauze ilicite și imorale, prin aceea că, prin încheierea actului respectiv, s-ar fi urmărit înlăturarea reclamanților de la moștenire, iar, pe de altă parte, inexistența cauzei, prin prisma naturii legale a obligației de întreținere a copiilor față de părinții lor, aspecte ce au făcut, de altfel, obiectul examinării instanței de apel, prin decizia atacată. Or, din moment ce limitele obiectului dedus judecății și cauza acțiunii, astfel cum au fost stabilite prin acțiunea formulată, erau clare, fiind câștigate judecății, instanța de apel nu putea realiza controlul judiciar al sentinței în alte coordonate decât cele avute în vedere cu ocazia soluționării în primă instanță a pricinii. În consecință, criticile formulate nu pot fi primite, nefiind apte să releve o încălcare a formelor de procedură referitoare la devoluțiunea cauzei în apel ori a unei nesocotiri a rolului activ al judecătorului, cum în mod greșit se invocă, recurenților opunându-li-se tocmai principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., în raport cu actul procedural declanșator a litigiului pendinte, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. - Nu pot fi primite, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului de legalitate din apel) criticile recurenților referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864. Subsumat acestei critici, recurenții susțin, în esență, că instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea acestor dispoziții legale, prin care se instituie o prezumție legală potrivit căreia sunt prezumate a fi donații deghizate înstrăinările către sucesibilii în linie dreaptă, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere, arătând că aceasta este și situația din prezentul litigiu. În acord cu cele reținute anterior, aspectul invocat este unul străin de judecata înfăptuită în fața instanțelor de fond, care a vizat nulitatea contractului pentru cauză ilicită/imorală, respectiv pentru lipsa cauzei, iar nu caracterul simulat, deghizat al înstrăinării, care ar rezulta din încheierea actului cu un succesibil în linie dreaptă. Drept urmare, în raport cu prezenta fază procesuală, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Cum susținerile referitoare la nesocotirea prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864 nu își au corespondentul în motivele de apel ale reclamanților (din moment ce au fost invocate pentru prima oară în recurs), fiind străine, așadar, de raționamentul instanței de apel, acestea nu pot forma obiectul analizei direct în prezenta fază procesuală, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Interdicția instituită de acest text de lege sancționează deopotrivă partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și totodată se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate. Suplimentar aspectului invocării criticii cu nesocotirea regulii non omisso medio, se observă și că aceasta nu putea fi primită nici prin aceea că, sub aparența unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864, recurenții tind, în mod inadecvat procedural, la o restabilire a cadrului factual, în sensul recalificării juridice (în afara limitelor judecății, astfel cum au fost stabilite prin cererea introductivă de instanță) a contractului contestat, urmare a cercetării clauzelor acestuia, ca fiind "o donație deghizată", ceea ce face, în egală măsură, ca respectiva susținere să nu poată fi dedusă judecății în prezenta cale extraordinară de atac. - Nefondată este și cea din urmă critică a recurenților, referitoare la aplicarea greșită, în apel, a prevederilor art. 86 din Codul familiei. Subsumat acestei critici, recurenții susțin că în mod eronat s-ar fi reținut, de către instanța de prim control judiciar, faptul că obligația legală de întreținere prevăzută de art. 86 din Codul familiei nu l-ar împiedica pe creditorul obligației să încheie și un contract de întreținere cu același debitor. Contrar afimațiilor recurenților, obligația legală și cea convențională de întreținere nu se confundă, din moment ce temeiurile juridice ale acestora sunt deosebite, cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, astfel încât între aceste forme pozitive de prestare a întreținerii nu există incompatibilitate. În acest sens, raționamentul logico-juridic al instanței de apel, realizat în urma devoluțiunii depline a cauzei, a conturat conținutul obligației convenționale de întreținere (stabilit ca fiind de "asigurare a locuinței, asigurare a hranei, a supravegherii în caz de nevoie, a asistenței medicale prin prezența medicului în caz de necesitate, precum și a medicamentelor prescrise, a îngrijirii și curățirii locuinței și a asigurării unui trai civilizat, raportat la veniturile cumpărătorului întreținător"), pentru ca ulterior să evidențieze, în mod just, caracterul distinct al acesteia în raport cu regimul general aplicabil obligației legale instituite de art. 86 din Codul familiei, întreținere la care este îndreptățit "numai acela care se află în nevoie, neavînd putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci". Drept urmare, cum obligația legală de întreținere nu o exclude ab initio pe cea stabilită convențional, acestea pot coexista și se pot completa. Totodată, se observă și că principiul libertății de voință a părților nu poate fi restrâns în privința sferei persoanelor între care poate interveni o obligație contractuală de întreținere, întrucât aceasta ar echivala cu o nesocotire a caracterului intuitu personae, care este de însăși natura acesteia. De asemenea, cât privește critica recurenților referitoare la greșita reținere, de către instanța de apel, ca nefiind relevante înscrisurile depuse de aceștia în faza apelului (sentința de divorț nr. 2537 din 4 iulie 1978 și sentința de partaj din 4 mai 1984), se observă că susținerea tinde, în realitate, la o reevaluare a utilității elementelor de probatoriu, aspect incompatibil cu controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs, motiv pentru care nici această din urmă susținere nu poate fi primită. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 127 A din 3 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.