ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2024

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A. și B., în temeiul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, au solicitat obligarea pârâților C., D., E. și F. la plata sumei de 500.000 euro, la cursul zilei BNR, reprezentând (estimativ) prețul îmbunătățitor aduse imobilului situat în București, str. x, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului menționat, unde figurează în cartea de imobil și unde au din anul 1990 domiciliu neîntrerupt. La data de 31 ianuarie 2018, reclamanții au formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin completarea cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei G., motivat de faptul că este terța persoană care i-a evins, urmând a fi obligată, în solidar cu ceilalți pârâți la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra celor 8 camere ori la plata prețului, despăgubiri și excedentele valorii acumulate în timpul evicțiunii.

Sentința Tribunalului București: Prin sentința nr. 2034 din octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată. A admis excepția autorității de lucru judecat. A respins acțiunea pentru existența autorității de lucru judecat. A obligat pe reclamant la plata către pârâta G. a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A luat act că pârâții H. au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia Curții de Apel București: Prin decizia nr. 304/A din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o, în parte și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A menținut sentința civilă apelată cu privire la soluția data asupra excepției inadmisibilității.

Recurs - Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 914 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâții H. împotriva deciziei civile nr. 304A/08.04.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Al doilea ciclu procesual - rejudecare fond - Tribunalul București: În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub dosar nr. x/2021. La termenul de judecată din 17 noiembrie 2021 pârâta G. a arătat că susține excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care le-a invocat anterior, și a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Prin sentința civilă nr. 1729 din 16 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții F., C., D. și E.. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții F., C., D. și E., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiate, atât excepția lipsei calității procesuale active, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta G.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta G.. A respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta G.. A luat act că pârâții F., C., D. și E. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A obligat pe reclamanți la plata către pârâta G. a sumei de 38.290,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apel - Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1729 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă G. împotriva aceleiași sentințe. A obligat pe apelanții-reclamanți, în solidar, la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă G., cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs. De asemenea, pârâta G. a declarat recurs incident. a) Recursul principal declarat de reclamanții A. și B.: În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac și casarea în tot a hotărârii atacate, urmând ca dosarul să fie trimis spre rejudecare la instanța de fond, apreciind a fi incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 6 C. proc. civ. Prima critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., face referire la faptul că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul că textele legale menționate vizează posibilitatea de acordare a unor despăgubiri cu obiect diferit, stabilind în mod expres persoanele care sunt titularii obligației de restituire, persoana îndreptățită în cazul art. 48, respectiv Ministerul Finanțelor în ipotezele prevăzute de art. 50 1 și art. 50 din Legea nr. 10/2001. Deși instanța de apel a recunoscut calitatea procesuală activă în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a reținut că argumentul reclamanților referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, însă nu poate justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâților subdobânditori ai imobilului, respectiv C., D., E., F., câtă vreme textul legal stabilește în mod expres titularul obligației deduse judecății, în cauză - pârâta G.. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând existența unor motive străine de natura cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că, în mod eronat, instanța a reținut autoritatea de lucru judecat, deși au prezentat situația de fapt și au arătat faptul că în niciun alt dosar nu s-a judecat obiectul cererii pendinte, având ca temei legal art. 48 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a respins apelul ca nefondat, deși a reținut că instanța supremă a arătat că, tot ceea ce reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina statului prin dispozițiile legale menționate, respectiv faptul că urmează a fi recuperată creanța de către cei îndreptățiți în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspecte reglementate prin dispoziția art. 48 din Legea nr. 10/2001). Curtea a reținut eronat că dispozițiile legale invocate sunt tot prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 50 1 și art. 48, deoarece este vorba doar de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar prezenta cerere vizează art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu există autoritate de lucru judecat. Recurenții-reclamanți menționează că vizează dreptul de proprietate strict asupra lucrărilor de construcții noi edificate pe amprenta veche a fostei case, întrucât prin decizia nr. 565 A pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și intervenienta B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului suma de 488.990,5 RON și intervenientei suma de 488.990,5 RON, reprezentând doar valoarea imobilului inițial cumpărat de către reclamanți, situat în București, str. x, valoarea imobilului de la data evicțiunii (09.03.2009) adică doar 4 camere. Instanța a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume fixe, fără impunerea unei condiții legale, neținându-se cont de dobânzile aferente și de indicele de inflație. Apreciază că, luând ca punct de referință momentul producerii evicțiunii, imobilul asupra căruia s-a raportat instanța este total diferit de acela cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, este diferit chiar de imobilul revendicat și restituit, fostei proprietare G., fiind un imobil nou, cu 12 camere, față de 4 pe care îl deținea la părăsirea țării și pentru care a primit o sumă de bani nemeritată, prin îmbogățire fără justă cauză. Deși există o dispoziție a instanței de casare, se pare că instanța nu a observat substituirea dispusă Statului Român în locul aceleia care a revendicat și care ar fi avut obligația de despăgubire pentru îmbunătățirile aduse imobilului, pe care ulterior l-a și vândut cu tot acel patrimoniu aparținând I., încorporat în imobil, încălcând astfel legea, ia G. îmbogățindu-se fără justă cauză în detrimentul reclamanților, înstrăinând ceva ce nu-i aparținea. Soluția acordării de despăgubiri la prețul de piață ar trebui să țină cont de jurisprudența CEDO, care a stabilit că în astfel de cazuri se impune acordarea de despăgubiri care să fie în raport cu valoarea reală a imobilului de care partea a fost privată - prețul obținut din vânzarea acestuia, mai precis, noul imobil, noua construcție care avea toate dotările si îmbunătățirile aduse de foștii I.. Terțul evingător a profitat de cheltuielile făcute cu imobilul și trebuia ca să fie obligat să-l despăgubească pe cumpărător, vânzătorul fiind numai garantul subsidiar al acestei obligații de garanție pe care va trebui să o îndeplinească, fiind sub incidența art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii dreptului de despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului. În finalul cererii de recurs, cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel, recurenții-reclamanți solicită diminuarea onorariului de avocat. b) Recursul incident declarat de pârâta G.: Recurenta-pârâtă a precizat că înțelege să formuleze recurs față de soluția de respingere a apelului incident, indicând dispozițiile art. 491 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu ocazia judecății fondului, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamaților și excepția lipsei calității sale procesele pasive. Instanța de fond a respins aceste excepții, iar instanța de apel a respins apelul incident pe care pârâta l-a formulat, menținând soluția pronunțată la judecata fondului. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și, subsecvent, a calității sale procesuale pasive a fost invocată în raport de temeiul juridic al cererii introductive de instanța, respectiv art. 48 din Legea nr. 10/2001. Recurenții nu mai aveau calitatea de chiriași la data finalizării procesului de revendicare, ci pe aceea de proprietari, câtă vreme au cumpărat bunul și au fost proprietari până la data la care s-a admis acțiunea în revendicare. Devenind proprietari, li se cuveneau despăgubiri de la Ministerul de Finanțe (inclusiv valoarea îmbunătățirilor făcute, care intra în valoarea de piață a imobilului) în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Valoarea de piață urma să se stabilească prin expertiză și nu exclude valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului câtă vreme legea nu face o astfel de distincție. Faptul ca recurenții nu au primit contravaloarea îmbunătățirilor în procesul intentat Ministerului de Finanțe este, evident, o eroare de speță și nu naște un drept la despăgubire de la pârâtă în calitate de persoana îndreptățită. Aplicarea ipotezei descrise de art. 48 din Legea 10/2001 este dependentă în mod esențial de calitatea de chiriaș a petentului. Practic, ipoteza se referă strict la persoanele care aveau calitatea de chiriași la data revendicării imobilului de către fostul proprietar. Doar atunci, contravaloarea îmbunătățirilor se poate recupera de la persoana îndreptățită. Devenind proprietari, recurenții se subscriu unei alte ipoteze - cea prevăzută de art. 50 1 din Legea 10/2001. În niciun caz aceste două texte nu pot "funcționa" în același timp. Apreciază că îmbunătățirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 50 1 din Legea 10/2001. Este vădit eronată concluzia instanței de apel care consideră că recurenții au deschisă calea recuperării contravalorii îmbunătățirilor de la persoana îndreptățită și a valorii de piață a imobilului de la Statul Român. Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că recurenții nu aveau calitate procesuală activă, iar pârâta, subsecvent, nu avea calitate procesuală pasivă față de temeiul invocat - art. 48 din Legea 10/2001.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți C., D., E. și F. au depus întâmpinare la recursul principal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă G. a depus, de asemenea, întâmpinare la recursul principal, comunicată, invocând excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 19 martie 2024, completul de filtru a respins excepția tardivității și excepția nulității recursului principal, invocate prin întâmpinarea depusă la dosar de recurenta-pârâtă G.. A admis, în principiu, recursul principal formulat de reclamanții A. și B. și recursul incident formulat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A fixat termen la data de 21 mai 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursurilor, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Fără a relua în mod detaliat parcursul procesual al dosarului, rezumând aspectele factuale, se reține că, în cea de-a doua etapă procesuală, în rejudecare, analiza instanțelor de fond a vizat doar primul petit al cererii de chemare în judecată, acela prin care reclamanții (care au avut calitatea de chiriași și, ulterior, de proprietari - urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995) au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând prețul îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, temeiul de drept al cererii fiind dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Tot cu relevanță în punctarea circumstanțelor factuale ale litigiului, se reține că, așa cum reiese din actele dosarului, pârâta G. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva reclamanților din cauză, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 (aspect necontestat de către părți). Astfel, prin sentința civilă nr. 1665 din 6 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul anterior menționat, au fost obligați numiții A. și B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, astfel cum a fost modificat. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională a reclamanților din prezenta cauză (în contradictoriu cu pârâta G.), privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Soluția a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 984 din 9 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. În considerentele decizorii expuse de instanțele de fond și de control învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2007, s-a reținut calitatea de proprietar al imobilului preluat fără titlu în favoarea numitei G., precum și calitatea de chiriași cumpărători, cu privire la același imobil, a numiților A. și B., în temeiul Legii nr. 112/1995. Revenind la cauza dedusă judecății, se constată că instanța de apel, validând soluția pronunțată de prima instanță - de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune - a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 9 iunie 2009 (momentul finalizării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, anterior evidențiat) și s-a împlinit la 9 iunie 2012, astfel încât, a constatat că prezenta acțiune, înregistrată la data de 31 octombrie 2017, a fost promovată ulterior împlinirii termenului de prescripție. Împotriva acestei soluții, reclamanții A. și B. au declarat recurs principal, iar pârâta G. a formulat recurs incident. a) Recursul principal declarat de reclamanții A. și B.: Prima critică, subsumată de recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., face referire la faptul că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul că "textele legale menționate vizează posibilitatea de acordare a unor despăgubiri cu obiect diferit, stabilind în mod expres persoanele care sunt titularii obligației de restituire: persoana îndreptățită în cazul art. 48, respectiv Ministerul Finanțelor în ipotezele prevăzute de art. 50 1 și art. 50 din Legea nr. 10/2001". Instanța de apel a recunoscut calitatea procesuală activă în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a reținut că argumentul reclamanților referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, însă nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâților subdobânditori ai imobilului, respectiv C., D., E., F., câtă vreme textul legal stabilește în mod expres titularul obligației deduse judecății, care în cauză este pârâta G.. Înalta Curte constată că motivul de recurs ce face referire la titularii obligației de restituire, astfel cum a fost formulat, nu se subscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile judecătorești), invocat de recurenții-reclamanți. În cererea de recurs, astfel cum a fost formulată, nu se identifică nicio critică vizând depășirea de către instanță a atribuțiilor judecătorești, astfel încât se constată că acest motiv de nelegalitate a fost invocat fără o susținere pertinentă, reală, argumentată. Prin sintagma "depășirea atribuțiilor judecătorești" din cuprinsul textului legal, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând acestor autorități. Or, critica prezentată de recurenții-reclamanți reproșează instanței de apel faptul că, deși și-ar fi însușit argumentul acestora referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, totuși instanța nu a înțeles să justifice legitimarea procesuală pasivă a pârâților subdobânditori ai imobilului. Cu privire la acest aspect, se reține că operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, iar aspectele învederate de recurenții nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum anterior s-a evidențiat. De altfel, reținerea instanței de apel a fost în cu totul alt sens decât cel intepretat de reclamanți, neputându-se deduce faptul că instanța și-a însușit argumentul acestora: "În ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă, articolul 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că aceasta revine persoanei îndreptățite, în speță, pârâta G.. Argumentul apelanților reclamanți în sensul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogățirii fără justă cauză, nu poate justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâților subdobânditori ai imobilului C., D., E., F., cătă vreme textul legal stabilește în mod expres titularul obligației deduse judecății." Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând existența unor motive străine de natura cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că, în mod eronat, instanța a reținut autoritatea de lucru judecat, deși au prezentat situația de fapt și au arătat faptul că în niciun alt dosar nu s-a judecat obiectul cererii pendinte, având ca temei legal art. 48 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că excepția autorității de lucru judecat a primit dezlegare definitivă (chiar favorabilă reclamanților) în prima etapă procesuală și nu mai poate face obiect al analizei în cadrul prezentului recurs. În continuare, în cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a respins apelul ca nefondat, deși a reținut că instanța supremă a arătat că, tot ceea ce reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina statului prin dispozițiile legale menționate, respectiv faptul că urmează a fi recuperată creanța de către cei îndreptățiți în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspecte reglementate prin dispoziția art. 48 din Legea nr. 10/2001). Într-un mod deloc străin de natura cauzei ori contradictoriu, instanța de apel a reținut că litigiul soluționat prin decizia definitivă nr. 555 din 15 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a vizat raporturile juridice dintre reclamanți (în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995) și Ministerul Finanțelor Publice, fiind solicitată restituirea prețului de piață a imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar nu raporturile juridice dintre reclamanți și persoana îndreptățită la restituire (fostul proprietar, respectiv moștenitorii acestuia) privind sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cuprinsul acestei decizii, instanața supremă a reținut, într-adevăr, că: "tot ceea ce reprezintă element de construcție nou sau creanțe rezultând din îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligației speciale de garanție instituite în sarcina statului prin dispozițiile legale sus menționate (art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 s.n), aceste creanțe urmând a fi recuperate de cei îndreptățiți în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale și de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre exemplu, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001)." Așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, aspectele anterior redate, nu fac altceva decât să justifice motivul pentru care contravaloarea îmbunătățirilor pretinse nu a fost inclusă în prețul de piață al imobilului, însă nu poate avea ca efect stabilirea unui alt punct de plecare a termenului de prescripție decât cel reglementat de lege în privința dreptului la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, asfel cum încearcă să inducă recurenții, care leagă începerea curgerii dreptului material la acțiune de această reținere. În cauză, în mod corect s-a stabilit momentul de început al termenului de prescripție ca fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acțiunea în revendicare împotriva reclamanților (09.06.2009), dată la care aceștia au putut cunoaște paguba (sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile pretinse) și persoana care răspunde (moștenitorul fostului proprietar, de la care a fost preluat abuziv imobilul). Recurenții-reclamanți au avut cunoștință că au pierdut proprietatea imobilului în urma acțiunii în revendicare finalizată, în mod irevocabil, prin pronunțarea deciziei civile nr. 984 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București. Așadar, la momentul finalizării litigiului purtat între reclamanți (foști chiriași, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995) și persoana îndreptățită (pârâta G.), aceștia au putut cunoaște atât paguba, cât și persoana care răspunde. Tocmai admiterea a acțiunii în revendicare a confirmat dreptul reclamanților de a promova acțiunea prin care să solicite obligarea persoanei îndreptățite, pârâta G., la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile. Odată judecată irevocabil, situația legală a imobilului nu ar mai putea fi supusă unei noi evaluări, astfel încât, în mod legal istanțele de fond au reținut că momentul de început al termenului de prescripție este data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acțiunea în revendicare împotriva reclamanților (09.06.2009). De la acest moment, recurenții-reclamanți au avut conștință despre faptul că au pierdut proprietatea și că au posibilitatea să își recupereze contravaloarea investițiilor, sens în care au și înțeles să se judece cu Ministerul de Finanțe, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, litigiu în care au solicitat și obținut despăgubiri - faptul că prețul de piață obținut nu conținea și valoarea îmbunătăților aduse imobilului, nu constituie un argument juridic de natură să determine un al punct de plecare al începutului termenului de prescripție. Argumentele prezentate de recurenții-reclamanți, în sensul că luând ca punct de referință momentul producerii evicțiunii, imobilul asupra căruia s-a raportat instanța este total diferit de acela cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, constituie aspecte ce țin de fondul litigiului și ar fi putut fi supuse analizei cu prilejul cuantificării pretențiilor, în situația în care se trecea peste excepția prescripției dreptului material la acțiune. Cu toate că a menționat că ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenții-reclamanți nu au formulat în cuprinsul cererii de recurs critici concrete care să se circumscrie acestui caz de casare, arătând doar că exisistă unele motive străine de natura cauzei, fără a evidenția, în mod concret, care sunt acestea. Analizând totuși hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., decizia conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, fără să poată fi identificate raționamente străine de natura judecății. Împrejurarea că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu existența unor motive străine de natura cauzei și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată. În ceea ce privește aspectul legat de cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel și solicitarea de diminuare a onorariului de avocat, având în vedere dezlegarea de principiu dată prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii problemei de drept ce vizează inadmisibilitatea tranșării aspectelor litigioase vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial pe calea recursului, Înalta Curte reține că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile formulate de recurenții-reclamanți privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, aspect asupra căruia instanța de apel s-a pronunțat, de altfel, motivând de ce a înțeles că nu se impune a face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reducerii onorariului de avocat. În considerarea tuturor acestor argumente, în limita criticilor formulate, reținând că aspectele deduse judecății în calea extraordinară de atac nu relevă nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. b) Recursul incident declarat de pârâta G. vizează soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, respectiv a calității procesuale pasive a pârâtei G., invocată în raport de temeiul juridic al cererii introductive de instanța, respectiv art. 48 din Legea nr. 10/2001. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispzițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că aplicarea ipotezei descrise de art. 48 din Legea 10/2001 este dependentă în mod esențial de calitatea de chiriaș a petentului și se referă strict la persoanele care aveau calitatea de chiriași la data revendicării imobilului de către fostul proprietar. Apreciază că îmbunătățirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 50 1 din Legea 10/2001, fiind eronată concluzia instanței de apel care a reținut că recurenții au deschisă calea recuperării contravalorii îmbunătățirilor de la persoana îndreptățită și a valorii de piață a imobilului de la Statul Român. Cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive, instanța de apel a reținut că, chiar dacă art. 48 din Legea 10/2001 indică drept titular al dreptului la despăgubire pe chiriaș, în această categorie sunt incluși și foștii chiriași care au cumpărat imobilul, dar cărora li s-a anulat contractul de vânzare cumpărare sau al căror contract a rămas fără efecte juridice în urma admiterii acțiunii în revendicare, cum este cazul în speță. A reținut, de asemenea, că interpretarea propusă de pârâtă, în sensul că îmbunătățirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 50 1 din Legea 10/2001, nu poate fi primită, deoarece sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuințe prin îmbunătățirile necesare și utile, a cărui posibilitate de recuperare este prevăzută de art. 48 din Legea nr. 10/2001, este distinct de valoarea de piață a imobilului, respectiv de valoarea prețului actualizat la care fac referire dispozițiile art. 50 1 și art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă nu reușește să combată argumentele instanței de apel anterior expuse, care, făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, a reținut că reclamanți au calitate procesuală activă în cauză în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă, articolul 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că aceasta revine persoanei îndreptățite, în speță, pârâta G. (care a avut câștig de cauză în acțiunea în revendicare). Această constatare este în acord cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond." În consecință, lipsa calității procesuale nu se confundă cu netemeinicia acțiunii, deoarece, în cazul unei acțiuni introduse de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dreptul există, dar acțiunea nu a fost introdusă de titularul lui sau nu a fost introdusă împotriva subiectului pasiv al raportului litigios, în vreme ce în cazul unei acțiuni nefondate instanța constată chiar inexistența dreptului reclamat. Verificările privind îndeplinirea acestei condiții nu presupun o analiză efectivă a modului de realizare a dreptului în litigiu, ci dovedirea existenței elementelor din care să rezulte concordanța între afirmațiile deduse judecății ale părții reclamante (împotriva părții pârâte) și calitatea aparentă de titular al dreptului pretins (respectiv, în cazul pârâtului, persoană chemată să răspundă în calitate de subiect al raportului litigios), condiție îndeplinită în cauză. În atare context, criticile recurentei-pârâte referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, respectiv a calității sale procesuale pasive, sunt nefondate. Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, urmează a respinge recursurile ca nefondate.