ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 01.11.2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în temeiul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., obligarea acestora la plata sumei de 500.000 euro, la cursul zilei BNR, reprezentând (estimativ) prețul îmbunătățitor aduse imobilului situat în București, str. x, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului menționat, unde figurează în cartea de imobil și au, din 1990, domiciliu neîntrerupt pe cartea de identitate.

La data de 31.01.2018, reclamanții au formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin completarea cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei G., motivat de faptul că este acea terță persoană care i-a evins, urmând a fi obligată, în solidar cu celeilalți pârâți, părți în dosar, la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra celor 8 camere ori la plata prețului, despăgubiri și excedentele valorii acumulate în timpul evicțiunii.

Prin sentința nr. 2034/10.10.2018, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a admis excepția autorității de lucru judecat; a respins acțiunea pentru existența autorității de lucru judecat; l-a obligat pe reclamant la plata către pârâta G. a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a luat act ca pârâții H. au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 304/A/08.04.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o, în parte și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a menținut sentința civilă apelată cu privire la soluția data asupra excepției inadmisibilității.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții F., C., E. și D..

Prin cererea de recurs, pârâții, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea căii de atac și desființarea, în întregime, a hotărârii atacate, ca fiind nelegală și netemeinică și, în consecință, respingerea ca nefondat, respectiv ca inadmisibil, a apelului reclamanților și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței tribunalului.

Au arătat că prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, s-a solicitat instanței de fond ca prin hotărârea ce urmează a o pronunța să se constate dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat in București, str. x, sector 1 și să fie obligați pârâții la recunoașterea titlului de proprietate asupra respectivului imobil.

Prin sentința civilă nr. 1665/06.02.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 în dosarul nr. x/2007 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acțiunea, au fost obligați pârâții-reclamanți (A. si B.) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, astfel cum a fost modificat prin transformarea podului în mansardă și a balconului și a teraselor în spații locuibile, precum și terenul de sub construcție de 132,6 mp.

Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 984/09.06.2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, construcțiile sau, mai bine spus, îmbunătățirile aduse de către aceștia imobilului intrând, în mod irevocabil, în patrimoniul pârâtei G., prin efectul hotărârilor mai sus menționate.

Mai mult decât atât, prin sentința nr. 1665/2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 a fost respinsă și cererea reconvențională a intimaților -reclamanți din prezenta cauză, prin intermediul căreia au solicitat contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, aceleași îmbunătățiri pe care înțeleg să le solicite și în prezentul dosar.

Având în vedere hotărârile mai sus indicate, precum și deciziile nr. 30/2015, respectiv nr. 555/2016 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, toate analizate de către instanța de fond, în opinia recurenților, în mod corect, s-a reținut de către aceasta faptul că:

"instanțele au tranșat în mod irevocabil toate pretențiile reclamantului cu privire la imobilul în litigiu, cât și cu privire la persoana care are calitate de proprietar, reclamantul pierzând în mod irevocabil acest drept încă din anul 2009, ca urmare a admiterii acțiunii in revendicare formulate de G.".

Mai mult decât atât, instanța de fond a reținut că:

"reclamantul nemulțumit de către soluția pe care a primit-o, după ce a avut posibilitatea și garanțiile procesuale corespunzătoare pentru a demonstra justețea dreptului afirmat și după ce a epuizat exercițiul căilor de atac inițiază acest nou demers judiciar prin care încearcă o repunere în discuție a ceea ce a fost judecat (încercându-se eludarea efectului autorității de lucru judecat [...]) ".

Față de cele de mai sus, potrivit recurenților, rezultă cât se poate de clar că hotărârea recurată a reținut, în mod eronat, făcând astfel o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material și procesual aplicabile în speță, că petitele în cauză nu ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat, infirmând astfel, în mod nelegal și netemeinic, soluția instanței de fond.

Or, în speță, recurenții au susținut, după cum au arătat mai sus și după cum au dezvoltat prin întâmpinările din apel, că toate petitele formulate și precizate de intimații - reclamanți prin acțiunea introductivă de instanță au fost deja discutate și asupra lor instanțele s-au pronunțat deja cu autoritate de lucru judecat.

Hotărârea instanței de fond, care a admis excepția autorității de lucru judecat este așadar, în opinia recurenților, pe deplin întemeiată.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

La data de 21.04.2021, intimata-pârâtă G. a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, instanța de apel reținând în mod greșit că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat. Art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu poate constitui temei juridic valid pentru cererea în pretenții formulată în acest dosar, întrucât situația de fapt nu se circumscrie ipotezei descrise de textul legal menționat. Situația reclamanților se circumscrie dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, de care aceștia au și uzat, primind despăgubiri la valoarea de piață a imobilului.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 13.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat în termen legal intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului și judecata în lipsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea pârâtă F., C., E. și D., Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil se impune mențiunea că recursul a fost declarat admisibil în principiu prin încheierea dată în camera de consiliu din 24 martie 2021 doar în ceea ce privește criticile privind încălcarea autorității de lucru judecat, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., limite în care urmează a fi analizat în cele ce urmează.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde, în raport de statuările din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2007, că instanța de apel a reținut greșit că în prezenta cauză nu ar fi incidentă excepția autorității de lucru judecat, astfel cum statuase, prin sentința pronunțată, prima instanță.

În susținerea criticii, partea pârâtă a reiterat că prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2007 a fost admisă cererea în revendicarea imobilul situat in București, str. x, formulată de numita G., iar numiții A. și B. au fost obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie întregul imobil, astfel cum acesta a fost modificat, prin transformarea podului în mansardă și a balconului și a teraselor în spații locuibile, precum și terenul de sub construcție în suprafață de 132,6 mp.

Partea pârâtă precizează că prin aceleași hotărâri judecătorești a fost respinsă cererea reconvențională prin care dobânditorii imobilului, A. si B., au solicitat obligarea numitei G. la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului revendicat.

În raport de statuările din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2007, partea pârâtă pretinde că îmbunătățirile aduse de către partea reclamantă imobilului retrocedat proprietarei G. au intrat, în mod irevocabil, în patrimoniul acesteia, motiv pentru care aceste hotărâri judecătorești se opun, cu autoritate de lucru judecat, în procesul pendinte, în care partea reclamantă a cerut obligarea sa la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea acelorași îmbunătățiri.

A mai susținut că această concluzie se impune și în considerarea statuărilor din deciziile civile nr. 30/2015 și nr. 555/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând paragrafe din considerentele sentinței primei instanțe prin care au fost evaluate efectele acestor decizii.

Critica este nefondată.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin art. 430 C. proc. civ., astfel cum corect a statuat instanța de apel, are la baza regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o alta.

În acest sens, dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd următoarele: Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

În speță, o primă cerere (reconvențională) formulată de partea reclamantă din procesul pendinte, A. și B., având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat in București, str. x, a fost soluționată în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu numita G., prin sentința civilă nr. 1665/06.02.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1514/A/26.11.2008 a Tribunalului București, secția a III -a civilă și decizia nr. 984/09.06.2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele din vechiul C. civ., relative la răspunderea de evicțiune, a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, argumentat de faptul că obligația de garanție contra evicțiunii este în sarcina vânzătoarei imobilului, Primăria Municipiului București, și nu în sarcina numitei G. căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat de vânzătoare.

În considerarea normei de drept prevăzute de dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească menționată beneficiază de autoritate de lucru judecat numai în ceea ce privește chestiunea tranșată în respectivul proces, anume lipsa calității procesuale pasive a numitei G. (ori a succesorilor săi) în acțiunea în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. din vechiul C. civ., astfel cum corect a reținut și instanța de apel.

În procesul pendinte, partea reclamantă a dedus judecății o nouă cerere de despăgubire pentru îmbunătățirilor aduse imobilului situat la adresa mai sus arătată, imobil care a fost restituit, în integralitate, numitei G. și, ulterior, înstrăinat părții pârâte, cerere care însă, întemeiată fiind pe dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au intrat în vigoare ulterior finalizării judecății în dosarul nr. x/2007, este fundamentată pe o altă cauză juridică decât cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

În considerarea cauzelor juridice diferite ale două cererii de despăgubire, în mod corect instanța de apel a statuat că sentința civilă nr. 1665/06.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București nu produce în prezenta cauză efectele prevăzute de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și nu fundamentează reținerea excepției autorității de lucru judecat, și a dispus anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Concluzia se impune și în raport de deciziile civile nr. 30/2015 și nr. 555/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021 (nr. 1251/3/2021*, în cel de-al doilea ciclu procesual), dosar în care instanțele au fost învestite cu judecata acțiunii în restituirea valorii de piață a imobilului care a fost înstrăinat efectiv părții reclamante, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, acțiune îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor și întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, acțiune care nu se confundă cu cererea de despăgubire dedusă judecății în procesul pendinte, prin care partea reclamantă pretinde, invocând același temei de drept, contravaloarea îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare.

De altminteri, considerentele citate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, apreciate a fi relevante din perspectiva excepției autorității de lucru judecat, nu se regăsesc în cuprinsul deciziilor civile pronunțate de instanța supremă în dosarul menționat, ci în cuprinsul sentinței nr. 2034/10.10.2018 pronunțate de prima instanță în procesul pendinte, sentință care însă a fost anulată în ceea ce privește soluția dată asupra excepției autorității de lucru judecat prin decizia pronunțată de instanța de apel (recurată), caz în care acestea nu pot susține critica de nelegalitate invocată de partea pârâtă.

Așa fiind, constând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții F., C., E. și D. reprezentată legal de F. împotriva deciziei nr. 304 A din 8 aprilie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.