ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 466/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 29 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, plata prețului de piață al imobilului situat în București. str. x, compus din 2 camere, bucătărie, wc și boxă, cu o suprafață utilă de 44,65 mp, precum și din terenul aferent construcției, în suprafață de 59,61 mp, prețul urmând a fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, prin expertiză. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata prețului actualizat, a sporului de valoare, a daunelor interese rezultate din evingere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ale art. 1337-1351 din C. civ. și ale Legii nr. 112/1995.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea primului capăt de cerere, ca neîntemeiat. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, constând în acordarea sporului de valoare adus imobilului, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, referitor la petitul ce a vizat obligarea sa la plata daunelor-interese, a invocat excepția inadmisibilității.

Prin sentința nr. 60 din 15 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, obligându-l pe pârât la plata sumei de 518.886,5 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului, și la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1353 A din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 60 din 15 ianuarie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Împotriva deciziei nr. 1353 A din 18 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în termenul legal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

A menționat că prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 reglementează situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, deposedarea intimaților de imobil s-a realizat în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 iulie 2004, încheiat cu Primăria Municipiului București, în baza căruia aceștia nu au dobândit bunul, nu a fost anulat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Recurentul a afirmat că intimații, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, în sensul că nu au depus minime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului, deși cunoșteau sau trebuiau să cunoască faptul că niciunul dintre criteriile incidente nu îi îndreptățeau să procedeze la o asemenea tranzacție.

A susținut recurentul că existența sau inexistența bunei credințe a chiriașilor cumpărători nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind necesară analizarea tuturor cerințelor prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în cauză, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de către stat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 22 iulie 2004 făcându-se cu nerespectarea acestui act normativ.

În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 noiembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 22 noiembrie 2021, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare.

Prin întâmpinarea depusă la 21 decembrie 2021, în termenul legal, intimații-reclamanți B. și A. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovada efectuării acestora.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții B. și A. au dedus judecății o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București. str. x, compus din 2 camere, bucătărie, wc și boxă, cu o suprafață utilă de 44,65 mp, precum și din teren aferent construcției, în suprafață de 59,61 mp. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata prețului actualizat, a sporului de valoare, a daunelor interese rezultate din evingere, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul acțiunii, reclamanții au indicat, ca temei de drept, dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, arătând că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 iulie 2004, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, în calitate de vânzător și de reprezentant al Statului Român, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, în baza Legii nr. 112/1995. Deși titlul lor nu a fost anulat, acesta nu mai produce efecte juridice, întrucât, prin sentința civilă nr. 1540 din 1 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5, a fost admisă acțiunea în revendicare inițiată de adevăratul proprietar.

Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de recurent vizează nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 și încălcarea de către intimați a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în baza acestui din urmă act normativ. Cum prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că statul a preluat bunul fără titlu valabil, recurentul a menționat că prevederile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză.

Aceste critici formulate de recurent sunt însă nefondate în raport de circumstanțele particulare ale cauzei.

Astfel, pentru a se constata incidența dispozițiilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, este necesar ca, la încheierea acestor contracte să fi fost respectate normele acestui din urmă act normativ, iar contractele să nu fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În plus, dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care se referă la contractele desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile vizează - atunci când reglementează plata prețului de piață - existența unei hotărâri în care să se rețină că, la cumpărarea imobilului, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Raportând aceste considerente la criticile recurentului, Înalta Curte consideră, în sensul celor reținute și de instanța de apel, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute în normele juridice evocate pentru restituirea prețului de piață al imobilului către intimați.

Astfel, se constată că aceștia au dobândit imobilul asupra căruia poartă litigiul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 iulie 2004, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu vânzătorul Statul Român, reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar al imobilului, C., care a fost deposedat de bun în perioada comunistă în baza Decretului nr. 95/1950, a fost admisă prin sentința civilă nr. 1540 din 1 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1122 din 28 martie 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 858 din 20 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se și evacuarea intimaților A. și B. din imobil.

În argumentarea soluției pronunțate asupra acțiunii în revendicare s-a reținut că Statul Român și-a constituit abuziv calitatea de proprietar asupra bunului, anterior anului 1989, preluându-l fără titlu de la adevăratul proprietar. Cu privire la pârâții A. și B. s-a statuat că beneficiază de remediile juridice prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar nu a format obiectul unei acțiuni în constatarea nulității, aceștia deținând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Instanțele învestite cu soluționarea acțiunii în revendicare au verificat măsura de preluare a imobilului de către stat, concluzionând că titlul acestuia nu era valabil, iar, prin compararea titlurilor opuse de părți au stabilit că intimații A. și B. au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și că au dreptul să primească valoarea de piață a imobilului, pe care o pot solicita de la Ministerul Finanțelor printr-o acțiune distinctă formulată conform dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

coroborate cu cele ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât titlul lor nu a fost anulat în procedura judiciară prevăzută de art. 45 din acest ultim act normativ.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, conform dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin efectul pozitiv al dezlegărilor pronunțate, în cauza pendinte neputându-se contesta ceea ce s-a statuat definitiv prin hotărârile date asupra acțiunii în revendicare, prin care s-a reținut posibilitatea intimaților de a beneficia de dreptul acordat de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la susținerea recurenților cu privire la pretinsa încălcare de către intimați a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte observă că aceasta implică examinarea valabilității actului juridic din această perspectivă, care se poate realiza doar în cadrul unei acțiuni în nulitate, formulate în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Or, astfel cum s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimați cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar nu a format obiectul unei atare acțiuni, nefiind desființat în procedura reglementată de articolul menționat.

Astfel, criticile recurentului referitoare la nerespectarea de către intimați a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu prezintă relevanță în ceea ce privește dreptul acestora la acordarea valorii de piață a imobilului, cu atât mai mult cu cât, prin decizia civilă nr. 858 din 20 noiembrie 2019, pronunțată cu caracter definitiv în soluționarea acțiunii în revendicare, Curtea de Apel București a reținut că intimații au acționat cu bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că dispozițiile legale incidente în cauză au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel, motiv pentru care, constatându-se că nu este incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1353 din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, în lipsa dovezilor efectuării cheltuielilor de judecată, conform prevederilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimați cu privire la obligarea recurentului-pârât la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1353 din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea formulată de intimații-reclamanți privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 martie 2022.