ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2486/2023

Ședința publică din data de 05 decembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată în data de 23.09.2021, înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.037.905 RON, reprezentând diferența dintre prețul stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.02.2011 întocmit de expertul evaluator A. în dosarul de despăgubire nr. 1183/CC și prețul de 2.744.576 RON stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în str. x, municipiul Brașov, format din teren intravilan și casă cu mai multe apartamente, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 1041 din 21 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost admisă excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție și a fost respinsă ca tardivă această cerere, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 656A din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1041/21.06.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A anulat în parte sentința civilă nr. 1041/21.06.2022 și evocând fondul în apel, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

A păstrat soluția din sentință cu privire la cererea de chemare în garanție.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 656A din 27 aprilie 2023, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 22 iunie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2 noul C. proc. civ.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 septembrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 05 decembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

În susținerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a art. 1241 C. civ.

Recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, cu mențiunea potrivit căreia în privința acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuției sale, în cazul de față funcționari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumția de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

Înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înștiințat reclamantul despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Mai mult, instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care nici nu le-a contestat și nici nu s-a înscris în fals împotriva acestora.

Mai arată recurentul că nu poate fi reținută interpretarea instanței de apel potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și ANRP, întrucât între aceștia nu există un raport contractual, în condițiile în care contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006.

Conchizând, arată că susținerea instanței de apel în sensul că nu ar fi fost dovedită nici fapta ilicită și nici prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Or, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de ANRP, există și o faptă ilicită cauzatoare a acestuia.

I.8. Apărările formulate în cauză

În data de 25 iulie 2023, cu respectarea termenului legal, pârâta Autoritatea Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, excepție calificată de instanță ca reprezentând apărare de fond.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant în data de 05 septembrie 2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității, cât și omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 10148/2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de apel, infirmând soluția primei instanțe prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat.

Prin motivele de recurs, recurentul arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor, de către intimata-pârâtă ANRP, și care reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ.

Or, deși recurentul nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, și de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține, de vreme ce nu sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu își asumă obligația de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar inițiat, astfel cum induce aluziv recurentul.

La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenței purtate între instituția pârâtă și reclamant, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanțelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferențe valorice. La adresa în discuție a fost anexat un tabel, la poziția 37 regăsindu-se dosarul nr. x C. civ., ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferența rezultată între cele două și detaliile deciziei, precum și titlurile de conversie emise. Așadar, nu se poate reține că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta și-a asumat față de reclamant obligația de plată a sumei de 2.037.905 RON.

În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au avut în vedere criterii diferite, având așadar aceeași valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2011 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeași valoare probatorie.

Din susținerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului.

Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Mai mult, Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2011 și raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci își întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective și fără a se inspecta la fața locului imobilele, ajunge la o altă valoare. Mai mult, curtea de apel a reținut că prin raportul din anul 2020 a fost evaluat un imobil compus din construcție și teren, iar nu 12 apartamente, acestea din urmă făcând obiectul măsurilor compensatorii.

Se reține așadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretinde recurentul. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reținut că deși există fapta ilicită săvârșită de expretul A. nu se poate reține ca fiind dovedit prejudiciul, în condițiile în care și evaluatorul B. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleași neregularități ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparației vânzărilor directe, și selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicației C., adică aleatoriu.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului, că instanța de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport de expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă și substanțială atât de ordin calitativ, cât și cantitativ, expunând acele circumstanțe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.

Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertății de apreciere a probelor de către judecător.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.

În ce privește rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile acestora ci, i se recunoaște posibilitatea de a reține sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situația în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaște posibilitatea de menținere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.

De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncție cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forța probantă a înscrisului, prin raportare la dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeași materie.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 05 decembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Astfel, analizând conținutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată și motivele prezentului recurs, și anume pretinsa încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripție.

Prin urmare, reținând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanței de apel de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 656A din 27 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 decembrie 2023.