ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14 iulie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței de bani reprezentând reducerea corespunzătoare a prețului pe care l-a plătit pentru achiziționarea imobilului - spațiu comercial, situat în București, str. x, valoare pe care o estimează provizoriu la suma de 60.000 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1980 din 23 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 43 din 11 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1980 din 23 mai 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii, recurenta-reclamantă invocă faptul că în speță suntem în prezența unui viciu ascuns cu viclenie și nu a unui viciu aparent.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă cunoștea faptul că imobilul se afla pe lista imobilelor expertizate tehnic și încadrate în clasa I de risc seismic, dovadă fiind dispoziția nr. x/16.09.2005 și procesul-verbal de predare-primire a imobilului, înscrisuri prin care s-a obținut restituirea în natură a imobilului.

Simpla mențiune a dispoziției și a procesului-verbal de predare-primire a imobilului în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.08.2010 nu conduce, în opinia recurentei-reclamante, în mod automat, la concluzia că aceste înscrisuri i-au fost prezentate, luând cunoștință de conținutul lor la data de 04.04.2017, aspect învederat în fata instanței de apel.

Recurenta-reclamantă susține că, în ipoteza în care ar fi cunoscut existența riscului seismic de grad I asupra construcției, atunci, niciodată nu ar fi făcut eforturi să achite, pentru un imobil cu o suprafață utilă de 66 mp. și un teren aferent de 12,8 mp., un preț de 410.000 euro; că viciul asupra construcției nu putea fi constatat decât printr-o expertiză tehnică; că instanța de apel nu i-a acordat posibilitatea să demonstreze existența declarației pe propria răspundere a intimatei-pârâte, privind starea imobilului, deși rezulta din documentele deja depuse la dosar că această declarație a fost realizată alături de declarațiile celorlalți proprietari ai imobilului.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, hotărârile adunării generale a asociației de proprietari sunt obligatorii și pentru proprietarii din condominiu care nu au fost prezenți la adunarea generală, precum și pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociației de proprietari, ipoteza de față, intimata-pârâtă nefiind membră a acestei asociații.

Analizând hotărârea asociației de proprietari nr. 1005/02.06.2010, prin care a fost aprobată decizia de intervenție în vederea consolidării clădirii, coroborat cu prevederile O.U.G. nr. 20/1994, urmează să se constate că intimata nu ar fi putut să se eschiveze de la realizarea unei astfel de declarații, recurenta-reclamantă susținând că această declarație pe propria răspundere privind consolidarea clădirii a fost realizată și, ca atare, intimata-pârâtă a avut cunoștință de existența riscului seismic asupra construcției la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă s-a folosit de omisiunea Primăriei de a menționa și cealaltă stradă.

Potrivit recurentei-reclamante, intimata-pârâtă avea cunoștință din anul 2005 de faptul că imobilul se poziționează pe ambele străzi, nefiind niciodată vorba de două imobile vecine, având cunoștință de faptul că riscul seismic se extinde asupra întregului imobil și nu doar asupra unei părți din imobil.

În concluzie, atât timp cât documentele existente la dosar atestă că intimata-pârâtă avea cunoștință că acest risc seismic se întinde asupra întregului imobil, fiind un unic imobil care se poziționează pe str. x, colț cu str. x, instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că viciul nu a fost ascuns cu viclenie.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de a apel a interpretat eronat prevederile art. 11 din Decretul nr. 167/1958, susținând că sunt incidente prevederile art. 5, coroborate cu art. 11 din acest decret.

Astfel, dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția dreptului la acțiunea privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare".

Art. 5 din Decretul nr. 167/1958 stabilește termenul de prescripție de 3 ani în cazul in care viciile au fost ascunse cu viclenie.

Recurenta-reclamantă susține că art. 11 se referă la viciile lucrului, lucrării și construcției și distinge între prescripția pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate (alin. (1) și prescripția pentru viciile construcției (alin. (2).

În opinia recurentei-reclamante, termenul de 1 an, prevăzut de alin. (1) și termenul de 3 ani, prevăzut de alin. (2) din art. 11, nu sunt termene de prescripție, ci termene de garanție legale, cu caracter subsidiar, în înțelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripției numai atunci când nu-și găsește aplicarea alt termen de garanție, fie el legal, fie convențional.

Așadar, în prezenta speță, termenul de prescripție de 3 ani (în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie) începe să curgă de la data expirării termenului de garanție de 3 ani de la data predării construcției, respectiv de la data de 05.08.2013 (3 ani de la data predării - 05.08.2010) și se împlinește la data de 05.08.2016.

În consecință, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 14.07.2016, rezultă că cererea introductivă a fost formulată în termen, chiar și în situația în care termenul de prescripție de 3 ani curge de la momentul subiectiv al descoperirii viciilor, respectiv 26.11.2015, momentul comunicării somației de către Primărie și momentul la care i s-a adus la cunoștință despre existența viciilor.

Recurenta-reclamantă arată că vânzătorul răspunde astfel, și de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuințării după destinație sau dacă viciile micșorează într-atât valoarea de întrebuințare încât cumpărătorul, în cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus (art. 1352 C. civ.). În măsura în care ar fi avut cunoștință de faptul că imobilul, a cărui destinație este cea de spațiu comercial, se încadrează în clasa I de risc seismic și, pe cale de consecință, este impropriu utilizării potrivit destinației sale, nu ar mai fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru prețul de 410.000 euro, ci pentru o sumă mult mai mică, corespunzătoare situației reale a imobilului.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă faptul că legiuitorul prevede în art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. că excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului, sau pentru soluționarea fondului.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că măsura unirii excepției cu fondul nu se impunea, din moment ce nu era necesară administrarea de probe comune cu cele ale fondului.

Plecând de la raționamentul instanței de apel, recurenta-reclamantă subliniază că a solicitat și proba cu înscrisuri care nu se aflau în posesia sa, ci la asociația de proprietari, iar aceste înscrisuri dovedeau că intimata-pârâtă i-a ascuns că imobilul prezintă un risc seismic ridicat.

În opinia recurentei-reclamante, dreptul său la apărare a fost încălcat prin respingerea cererii sale de administrare a probelor în faza apelului, soluția instanței de apel încălcând și dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 22 din C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 decembrie 2018, a fost suspendată judecarea cauzei până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

La 29 ianuarie 2020, recurenta a formulat cerere de repunere cauzei pe rol.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a dispus repunerea pe rol a cauzei, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a reluat argumentele expuse în cererea de apel, referitoare la situația de fapt, la caracterul de viciu ascuns și nu de viciu aparent, la incidența art. 5, coroborat cu art. 11 din Decretul nr. 167/1958, în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei-reclamante prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă și aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situația de fapt și făcând trimitere mijloacele de probă administrate, respectiv la înscrisurile depuse la dosar.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că un ultim argument expus în cererea de recurs, în cadrul motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., precum și dreptul la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a respingerii cererii de probatorii în apel.

Această critică invocată de recurenta-reclamantă va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Conform dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel are competența de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și să dispună administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

Recurenta-reclamantă a susținut că respingerea cererii de probatorii în apel constituie o încălcare a principiului rolului activ al instanței și a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este compatibilă cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unor probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării principiului rolului activ al instanței, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor.

Astfel, încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, neputând fi reținut argumentul recurentei-reclamante în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 43 din 11 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 43 din 11 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.