ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1251/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.A., a solicitat obligarea D. S.A. să restituie suma de 275.325 RON reprezentând prețul încasat de la cumpărător ca urmare a vânzării imobilului situat in București, strada x, nr. 98, în cadrul executării silite din dosarul de executare silită nr. x/2010 al executorului bancar E., din cadrul Corpului Executorilor Bancari ai D. S.A..

Prin sentința civilă nr. 3707 din 18 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta D. S.A.; s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, invocate de pârâte; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A.; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta D. S.A.; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta D. S.A. pentru prescripția dreptului material la acțiune; s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei C. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3707 din 18 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 116/A din 28 ianuarie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 3707 din 18 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

Împotriva deciziei nr. 116/A din 28 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 299-318 C. proc. civ. de la 1865.

În raport de textele de lege indicate, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul încuviințării acțiunii în pretenții și obligarea pârâtei să restituie prețul încasat de la cumpărător.

Sub un prim aspect recurenta-reclamantă critică decizia recurată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, respectiv la data de 9 aprilie 2017.

Recurenta invocă dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru curgerea termenului, apreciind că dreptul la acțiune s-a născut la data deschiderii procedurii de insolvență asupra debitoarei, moment în care a fost desemnat administrator judiciar al debitoarei.

În acest sens, apreciază că operează și întreruperea termenului de prescripție la momentul deschiderii procedurii insolvenței, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-reclamantă susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel încât executarea silită începută de creditoarea S.C. D. S.A. în cadrul dosarului de executare silită se suspendă de drept.

Creditoarea S.C. D. S.A. deține o creanță certă, lichidă și exigibilă, înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor, care nu poate fi valorificată decât prin procedura specială reglementată de Legea nr. 85/2006 și nu pe calea acțiunii de drept comun.

Recurenta susține că a contestat executarea silită și adjudecarea imobilului de către S.C. C. S.A., procesul-verbal de licitație nr. x/2011 fiind anulat, precum și actele subsecvente acestuia, situație în care bunul imobil revine în situația anterioară acestora.

Conform prevederilor art. 1254 alin. (1) C. civ. efectul nulității constă în faptul că respectivul act se consideră a nu fi fost încheiat niciodată, cu alte cuvinte bunul imobil trebuia să revină în patrimoniul debitoarei S.C. A. S.R.L. cu restituirea prestațiilor, respectiv prețul de 275.325 RON.

În ceea ce privește modalitățile de restituire, recurenta-reclamantă apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 1639 și art. 1640 C. civ.

Pentru toate aceste motive, recurenta S.C. A. S.R.L. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 29 mai 2019, intimata F. S.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 septembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 24 septembrie 2019, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 26 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 116 A din 28 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și a acordat termen la data de 2 iulie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește temeiul de drept invocat în susținerea recursului - art. 299-318 C. proc. civ., care vizează dispoziții din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că acestea nu sunt incidente, față de data introducerii acțiunii - 10 aprilie 2017 - dată ulterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ. - 15 februarie 2013.

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că, criticile de nelegalitate permit analiza acestora din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încadrare făcută în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin respingerea apelului său, întrucât dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, respectiv la data de 9 aprilie 2017.

În acest context, recurenta invocă dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru curgerea termenului, apreciind că dreptul la acțiune s-a născut la data deschiderii procedurii de insolvență asupra debitoarei, moment în care a fost desemnat administrator judiciar al debitoarei, sens în care apreciază că operează și întreruperea termenului de prescripție la momentul deschiderii procedurii insolvenței, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Din analiza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat împotriva pârâtei o acțiune în pretenții, ca urmare a anularii de către Judecătoria Sector 5-București a procesului-verbal de licitație nr. x din 29 august 2011 și a actelor de executare subsecvente întocmite în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2010, măsura fiind dispusă prin sentința civilă nr. 3644 din 25 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, context în care reclamanta s-a considerat îndreptățită să formuleze prezenta acțiune în pretenții.

Astfel, susținerea recurentei, potrivit căreia, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit soluționată, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul legal.

Pretinsul drept material la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 25 aprilie 2013, dată la care Judecătoria Sector 5-București a pronunțat sentința civilă nr. 3644 din 25 aprilie 2013, având în vedere că această hotărâre era executorie de drept de la momentul pronunțării, conform art. 377 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 3 din același Cod.

Astfel, în condițiile în care se considera îndreptățită să formuleze o acțiune în pretenții, reclamanta avea născut dreptul la acțiune încă din data de 25 aprilie 2013, or având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 10 aprilie 2017, dreptul la acțiune era prescris de aproximativ un an.

În acest context, se constată că, în mod corect a reținut instanța de fond că prescripția a început să curgă de la data pronunțării sentinței civile nr. 3644 din 25 aprilie 2013, de la acel moment născându-se dreptul recurentei la acțiune.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 2523 din C. civ., potrivit cărora, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut nașterea lui, astfel că, de la data introducerii prezentului litigiu, respectiv 10 aprilie 2017, au trecut mai mult de 3 ani, termen în care recurenta putea să-și valorifice dreptul la acțiune.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Cu privire la criticile aduse de către recurentă deciziei atacate care vizau fondul cauzei, Înalta Curte arată că acestea nu vor mai face obiectul analizei instanței de recurs, având în vedere soluționarea cauzei pe excepție.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 116 A din 28 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 116 A din 28 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2020.