ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2430/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 18 februarie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești, în temeiul art. 1073 și art. 1077 C. civ. 1864, care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor situate în localitatea Timișoara, înscrise în CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, toate aceste cărți funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timișoara, constând în construcții și teren.

Ulterior, reclamantași-a restrâns pretențiile, învederând instanței că renunță la judecată în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. x Timișoara, întrucât acesta este proprietatea socității învecinate, C. S.A..

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1403 din 5 noiembrie 2019, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepției inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate. A admis acțiunea formulată de reclamanta A. și a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor situate administrativ în localitatea Timișoara, județul Timiș, constând din teren și construcții, înscrise în cărțile funciare menționate anterior, între reclamanta A., în calitate de cumpărător și pârâta S.C. B. S.A., în calitate de vânzător, cu prețul de 100.000 euro, achitat integral de cumpărătoare. De asemenea, s-a dispus intabularea reclamantei în calitate de proprietar al imobilelor sus-menționate și s-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli pe cale separată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 164 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Timișoara împotriva încheierii din data de 08 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, a admis apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței civile nr. 1403 din 5 noiembrie 2019 și, pe cale de consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că întreaga motivare a deciziei Curții de Apel Timișoara se circumscrie aspectelor privind excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă, însă, în mod nelegal a respins acțiunea ca nefondată, deși nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că, în opinia sa, curtea de apel a reținut motive contradictorii în ceea ce privește încercarea de a justifica temeinicia excepției prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a constatat că procesul-verbal de punere în posesie a fost încheiat la data de 05.08.2013 prin care au fost predate imobilele și a fost prelungită cu 48 luni data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

"Prețul promis de reclamantă a fost, într-adevăr, achitat la data de 29.05.2009, data încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, prin transfer bancar, aspect recunoscut de pârâtă în data de 05.08.2009 când a fost încheiat procesul-verbal de punere în posesie nr. x prin care au fost predate posesia imobilelor și totodată prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv pana cel mai târziu la data de 05.08.2013."

Se mai învederează de către recurentă că instanța de apel a arătat că și în situația în care termenul de prescripție ar începe să curgă din 05.08.2013, termenul de prescripție de 3 ani ar fi împlinit în speța, însă, susține recurenta, această situație este ireală, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18.02.2016, așadar în interiorul termenului de prescripție (care s-ar fi împlinit la 05.08.2016).

"Raportat la această stare de fapt, Curtea va constata că, și în ipoteza în care termenul de prescripție de 3 ani privind obținerea unei hotărârii de vânzare-cumpărare ar începe să curgă de la data de 05.08.2013, data expirării termenului de 48 luni stabilit de părți la data de 29.05.2009 cu ocazia predării imobilelor, acesta a fost împlinit în speță."

Se mai arată de către recurentă că în motivarea deciziei civile recurate, curtea de apel a reținut numai motive străine de natura pricinii, încercând sa justifice existenta unor "dovezi covârșitoare" ale lipsei posesiei reclamantei asupra terenurilor în cauză și, implicit, a inexistenței cauzei de întrerupere a termenului de prescripție.

Astfel, în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că "termenul de prescripție nu a fost întrerupt, în contextul în care realmente nu există nicio dovadă care să confirme că beneficiara cumpărătoare ar fi intrat în posesia bunurilor și că a rămas posesor până în prezent, fără a fi tulburată în niciun fel de către promitenta vânzătoare, nici în fapt și nici în drept, de vreme ce doar îndeplinirea acestor condiții ar putea conduce la o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, conform art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958", în condițiile în care în fața primei instanțe, reprezentantul intimatei-pârâte, la interpelarea instanței de judecată, a învederat în mod expres că nu se află în posesia imobilului.

Or, instanța de apel reține în mod contrar că actele depuse la dosarul cauzei dovedesc faptul că pârâta ar fi în posesia imobilelor ce fac obiectul cauzei, astfel; "Este cert că, în cazul în care era în posesia terenului, nu ar fi formulat cerere către lichidator pentru intrarea în posesia lui. Așadar, acest înscris este de natură a dovedi faptul că pârâta, nu reclamanta, se afla în posesia terenului."

Recurenta susține că în argumentarea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și cu precădere a lipsei posesiei sale asupra terenurilor din cauză, instanța de apel reține motive străine de natura pricinii, arătând că neplata impozitului asupra proprietății ar prezuma lipsa de posesiei.

Or, plata impozitului este dintotdeauna o obligație a titularului dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât aceasta obligație a fost prevăzută în mod expres și în procesul-verbal de punere în posesie din data de 05.08.2013, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost de acord cu amânarea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deși achitase integral prețul tranzacției.

"Curtea va mai observa, suplimentar, și relevanța raportului de activitate al lichidatorului judiciar publicat în x/28.10.2015, în care se face vorbire despre publicațiile de vânzare efectuate de lichidator în vederea valorificării imobilului, precum deciziile de impunere emise de AFP Timișoara din care rezultă că reclamanta, deși susține că a avut posesia bunului, nu a achitat impozitul aferent acestui imobil, D. fiind creditor al societății înscris pe tabelul de creanțe, tocmai cu creanțe constând în impozitul neachitat, creanțe care au fost actualizate permanent și în timpul procedurii insolvenței."

De asemenea, mai arată recurenta, instanța de apel a redat în considerentele deciziei argumente care nu au nicio relevanță juridică în cauză pentru demonstrarea lipsei de posesie, anume faptul că înainte de notarea antecontractului de vânzare cumpărare erau notate în cartea funciară alte sarcini și datorii ale societății.

Totodată, se arată că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că a exercitat posesia personal sau prin terțe persoane, în condițiile în care în procesul-verbal al adunării creditorilor al societății debitoare B. S.A., nr. 26/24.11.2014, împuternicitul său, E. a arătat că este în posesia imobilului (nefiind contrazis de cineva), însă prin faptele lichidatorului este împiedicată să exercite acte de conservare asupra acestor imobile care au ajuns într-o stare avansată de degradare și a solicitat urgentarea măsurilor privind perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare.

Se mai arată de către recurentă că instanța de apel și-a argumentat soluția reținând faptul că nu a notat în cartea funciară procesul-verbal de punere în posesie, în condițiile în care nu exista niciun temei de drept în virtutea căruia ar fi putut efectua acest demers la OCPI Timiș, în cauză fiind vorba despre un înscris sub semnătură privată.

În ceea ce privește relevanța juridică a inserării cererii de punere în posesie în tabelul de creanțe al debitoarei, recurenta-reclamantă arată că aceasta este de fapt o cerere de notare a punerii în posesie, care nu a fost respinsă de lichidatorul judiciar și nici nu a fost contestată, ci dimpotrivă, posesia sa a fost cunoscută de către lichidatorul judiciar pe tot parcursul procedurii de insolvență.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 393 alin. (1) din vechiul Codul comercial, având în vedere faptul că acest temei de drept este aplicabil cauzei de față, întrucât actul încheiat cu terții în numele societății de o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal al acesteia, este valabil față de cocontractant, sub rezerva conivenței, care, în cauză, nu a fost dovedită.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta învederează că instanța de apel, în argumentarea soluției date, a aplicat în mod greșit dispozițiile art. art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și nu a dat eficiență juridică instituției întreruperii prescripției prin efectul posesiei imobilelor deși, în cauză, această posesie a fost pe deplin dovedită.

"Curtea va constata, contrar tribunalului, că termenul de prescripție nu a fost întrerupt, în contextul în care realmente nu există nicio dovadă care să confirme că beneficiara-cumpărătoare ar fi intrat în posesia bunurilor și că a rămas posesor până în prezent, fără a fi tulburată în niciun fel de către promitenta-vânzătoare, nici în fapt și nici în drept, de vreme ce doar îndeplinirea acestor condiții ar putea conduce la o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, conform art. 16 lit. a) din Decretul lege nr. 167/1958.

Curtea este de acord că acest act normativ este aplicabil în speță față de dispozițiile art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., față de dispozițiile art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 C. civ., din care rezultă că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată (cazul în speță), rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât această interpretare a fost adoptată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin recursul în interesul legi soluționat prin Decizia nr. 1/2014."

În opinia recurentei, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în concordanță cu temeiurile de drept incidente în cauză și cu starea de fapt.

În argumentarea soluției de admitere a acțiunii, instanța de fond a constatat faptul că la data de 29.05.2009 între reclamantă și pârâtă a intervenit promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la Cabinet de Avocat F. sub nr. .91/29.05.2009, în baza căreia pârâta și-a asumat obligația ca în termen de maximum 60 zile lucrătoare de la data efectuării plătii prețului de către promitenta-comparatoare, să vândă reclamantei, în condițiile stipulate în promisiune, imobilele constând în construcții și teren, situate administrativ în localitatea Timișoara, înscrise în CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x-Cl-Ul Timișoara, CF nr. x-Cl-U2 Timișoara, CF nr. x-Cl-U3 Timișoara, toate aceste cărți funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timișoara.

Așa cum rezultă din economia redactării promisiunii, încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare a fost condiționată de achitarea de către recutenta-reclamantă, în termenul mai sus precizat, a întregului preț convenit, respectiv echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro.

Deși recurenta și-a îndeplinit obligația contractuală asumată, achitând prețul convenit prin transfer bancar, intimata-pârâtă nu a înțeles să își îndeplinească propria obligație de a transfera reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor până la termenul stabilit.

În aceste condiții, mai arată recurenta, la data de 05.08.2009 au procedat la încheierea procesului-verbal de punere în posesie nr. x, prin care au convenit predarea posesiei imobilelor și, totodată, prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv până cel mai târziu la data de 05.08.2013.

Recurenta învederează că intimata nu și-a executat obligația asumată nici până la noul termen asumat, astfel încât, reclamanta a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. B. S.A, cerere care a fost admisă prin încheierea nr. 494/27.02.2014, pronunțată în dosarul cu nr. x/2013, prin care Tribunalul Timiș a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvență asupra pârâtei, numind ca lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență G., însărcinată a îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 25 din legea insolventei.

Cu privire la calitatea domnului H. de a semna procesul-verbal de punere în posesie, recurenta arată faptul că acesta avea calitatea de administrator cu puteri depline în Consiliul de Administrație a societății B. S.A. și era și asociatul unic al I. S.R.L., care era acționarul majoritar din B. S.A., astfel cum rezultă din documentele eliberate de la ORC Timiș. Astfel se explică motivul pentru care apare ștampila acestei societăți pe procesul-verbal de punere în posesie. De asemenea, recurenta arată faptul că procesul-verbal de punere în posesie nu este un act de dispoziție, astfel încât nu se cereau condiții speciale de mandatare pentru perfectarea acestuia.

Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiunea de a solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de fond, în mod temeinic și legal a dispus respingerea acesteia.

Intimata-pârâtă a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că termenul de prescripție a fost împlinit în cauza la data de 25.08.2013.

Recureta-reclamantă arată că la data de 20.11.2012 a procedat la notificarea debitoarei prin administrator, iar acest înscris a fost depus chiar de către debitoare, prin lichidator judiciar, în dosarul de insolvență nr. 8887/30/2013, aflat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 10.02.2015.

Totodată, mai învederează recurenta că la 5.08.2009 a semnat procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 05.08.2009, având convingerea fermă că domnul H. a semnat acest înscris, iar înțelegerea consemnată în cuprinsul acestuia a fost cu privire la predarea posesiei imobilelor și totodată prelungirea datei încheierii contractului cu maximum 48 luni de la data semnării procesului-verbal, respectiv până cel mai târziu la data de 05.08.2013.

Având în vedere ca vânzătoarea nu a putut perfecta contractul de vânzare-cumpărare, întrucât nu achitase datoriile societății care urmăreau imobilul, era firesc, susține recurenta, ca în acest interval de 4 ani să se poată folosi de către imobil, întrucât achitase integral prețul convenit, în caz contrar, neavând nicio logică aceasta prelungire a termenului de perfectare a actului de vânzare cumpărare.

Chiar și dacă aceasta prelungire a termenului de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare ar fi interpretabilă, având în vedere concluzia expertizei grafoscopice pe care însă recurenta susține că a contestat-o (solicitând efectuarea unei noi expertize grafoscopice de către Institutul National de Expertize Criminalistice București), a solicitat a se da eficiență juridică instituției întreruperii prescripției (art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958) având în vedere faptul că posesia imobilului a fost transferată către recurentă, iar debitoarea a recunoscut existența dreptului său încă din momentul declanșării procedurii insolvenței.

Debitoarea a recunoscut în permanenta încasarea sumei de 100.000 euro și nu a contestat niciodată posesia, arătând ca acest imobil a fost abandonat, astfel cum rezultă din documentele depuse la termenul de judecată din data de 24.08.2019. Mai mult decât atât, prin tabelul definitiv actualizat de creanțe al debitoarei nr. x/18.11.2014, este recunoscută în mod expres și punerea în posesie. Este greu de crezut că un proprietar și-ar abandona un imobil în valoare de peste 100.000 euro dacă nu ar avea convingerea că posesia ar aparține unei alte persoane. Aceasta abandonare se coroborează cu susținerile sale, mai arată recurenta, solicitând instanței de recurs să constate că posesia imobilului îi aparține.

Se mai arată de către recurentă că în mod constant a învederat instanței de judecată că a exercitat posesia asupra imobilului din data de 05.08.2009, personal și prin terțe persoane. A constatat starea degradată a construcțiilor de pe acest teren, a dorit să facă o lucrare de conservare și consolidare a clădirilor, însă nu a finalizat nicio documentație, întrucât orice autorizație de construire se putea obține doar la cererea și pe numele proprietarului de drept, înscris în cartea funciară. De asemenea, a încercat să efectueze împrejmuirea imobilului, însă s-a lovit de refuzul reprezentanților societății învecinate (C.), care nu i-au recunoscut calitatea și i-au comunicat că nu vor semna acordul de vecinătate până la înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Recurenta mai învederează că după intrarea societății B. S.A. în insolvență, a procedat la efectuarea unei evaluări a acestui imobil (raport de evaluare care se regăsește în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Timiș) și a încercat prin toate mijloacele posibile să clarifice situația juridică și tabulară a acestui imobil prin recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului; promisiunea de vânzare-cumpărare este notată în cartea funciară, iar asupra acestor imobile a instituit sechestru asigurător, astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosarul cauzei și hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017 * al Tribunalului Timiș.

Totodată, recurenta mai arată și faptul că în ultimul tabel al creanțelor depus în dosarul nr. x/2013, creanța sa nu apare înregistrată, după ce, anterior în intervalul martie 2014- octombrie 2014, creanța sa a fost înregistrată în tabelele definitive și rectificate de creanțe ale creditorilor societății B. S.A., ca fiind garantată, ulterior, chirografară, sub condiție suspensivă și, în final, tardivă.

Recurenta învederează instanței de recurs că susținerile sale anterioare se coroborează cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, reluând afirmația că în ședința de judecată din data de 06.11.2018, la interpelarea instanței de judecată, reprezentatul pârâtei a învederat în mod expres că nu se află în posesia imobilului.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a recursului, apreciind că, raportat la soluția instanței de apel, sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 164 din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte nu a reținut excepția insuficientei timbrări a recursului, constatându-se că acesta este legal timbrat în raport de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, luându-se în considerare că prin criticile formulate recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, precum și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deși circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs aceasta a susținut și critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiuni privind greșita stabilire a situației de fapt, neanalizarea unor probe administrate în cauză ori modalitatea de apreciere a acestora de către instanțele de fond. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege și pentru motivele expres și limitativ arătate la art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanței de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3).

Drept urmare, partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală acestor norme imperative, de ordine publică din Codul de procedură civilă, în sensul de a aduce spre analiză instanței de recurs doar motive de nelegalitate. Pentru cazul în care totalitatea criticilor invocate în memoriul de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale de la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din Codul de procedură civilă, intervine sancțiunea nulității recursului, potrivit celor prevăzute de art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cum recurenta-reclamantă a invocat și critici care se circumscriu ipotezelor de casare pe care s-a întemeiat în formularea recursului - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. -, Înalta Curte va proceda la analizarea acestora, soluție prefigurată prin încheierea de admitere în principiu de la termenul din 21 septembrie 2021, întrucât nu s-a reținut nulitatea căii de atac.

Astfel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut atât teza unor motive contradictorii redate de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, cât și teza unor motive străine de natura cauzei.

Sub un prim aspect, se susține că deși întreaga motivare a curții de apel este centrată pe demonstrarea temeiniciei excepției prescripției dreptului material la acțiune, în dispozitivul deciziei, instanța a dispus respingerea acțiunii ca nefondate, deși nu s-a analizat pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, pe același temei, recurenta pretinde că instanța de apel în mod nelegal a reținut că dacă termenul de prescripție ar începe să curgă din 05.08.2013, acesta ar fi împlinit în speță, situație nereală, în opinia sa, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 18.02.2016; totodată, recurenta pretinde că instanța de apel s-ar fi raportat la data încheierii procesului-verbal de punere în posesie ca fiind 5.08.2013, înscris prin care termenul pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost prelungit cu 48 de luni.

Dintre aceste critici ale recurentei, Înalta Curte constată că cea prin care se susține o pretinsă contradicție între considerente și dispozitiv este singura susceptibilă să prezinte relevanță pentru analiza din decizia de față, întrucât toate celelalte, anterior expuse, fie vizează dezlegări de fapt, fie reprezintă chestiuni ipotetice ce au fost invalidate în raționamentul logico-juridic al curții de apel, dezvoltat ulterior, în considerentele decisive ale hotărârii atacate.

Astfel, procesul-verbal de punere în posesie nr. x (înscris sub semnătură privată), pretins a fi fost încheiat la data de 5.08.2013 între recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă, a fost înlăturat de curtea de apel din ansamblul probator al cauzei, în baza unei expertize grafologice încuviințate de tribunal în procedura verificării de scripte, prevăzute de art. 302-303 din C. proc. civ., ca efect al constatării că respectivul înscris nu a fost semnat de persoana cu privire la care reclamanta a susținut că avea puteri de a reprezenta societatea pârâtă, B. S.A. Timișoara, anume H..

Pentru o atare concluzie, instanța de apel a reținut că tribunalul a nesocotit dispozițiile art. 272 și ale art. 301-303 din C. proc. civ., neregularitate îndreptată în calea de atac devolutivă, prin înlăturarea înscrisului fals dintre probele câștigate cauzei.

Ca atare, eliminarea acestui înscris din ansamblul dovezilor din dosar a atras și neluarea în considerare, pentru soluționarea raportului juridic litigios, a oricăror efecte pe care acesta le-ar fi putut genera. Aceste efecte invocate de reclamantă vizau punerea sa în posesie cu privire la imobilele ce au format obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.05.2009, încheiat la Cabinet de Avocat F., precum și, aplicabilitatea art. 313 alin. (1) din Codul comercial (în vigoare, la data de 5.08.2009), reținută de prima instanță.

Invocarea posesiei imobilelor de către recurenta-reclamantă, promitentă-cumpărătorare, cu începere de la data la care se pretindea încheierea procesului-verbal (5.08.2009), reprezenta, în aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, împrejurarea de fapt valorificată drept cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, întrucât, dacă ar fi fost real, procesul-verbal de punere în posesie avea aptitudinea de a proba recunoașterea dreptului a cărui acțune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curgea prescripția, deci, de către intimata-pârâtă B. S.A. Timișoara.

Ca atare, simpla împrejurare că instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, a făcut o evaluare ipotetică a efectelor acestui proces-verbal de punere în posesie, este lipsită de relevanță pentru cauză, întrucât instanța de apel însăși nu le-a dat valoarea unor considerente menite a susține soluția asupra excepției prescipției dreptului material la acțiune, deoarece folosirea verbelor la modul condițional-optativ nu permite calificarea acestora nici ca motive sau considerente indiferente (varietate a considerentelor decurgând din prevederile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ.).

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de obiect criticile prin care sunt combătute aceste evaluări ipotetice ale curții de apel, în sensul că se susține raportarea pretins greșită la o altă dată calendaristică la care termenul de prescripție s-ar fi împlinit, întrucât, în economia speței, nu interesează momentul la care s-ar fi împlinit termenul de prescripție dacă procesul-verbal de punere în posesie ar fi fost în mod real încheiat în condițiile afirmate de reclamantă, dată fiind premisa deja enunțată, în sensul că un înscris fals nu poate genera efecte juridice valabile (fraus omnia corrumpit).

Înalta Curte reține că acest principiu a fost corect aplicat de instanța de apel în cuprinsul considerentelor decisive ale hotărârii recurate, intrate în mod real sub autoritatea de lucru judecat, întrucât susțin în fapt și în drept soluția pronunțată.

În privința criticilor prin care s-a învederat existența unor contradicții între considerente și dispozitiv (anume între considerentele prin care s-a demonstrat prescrierea acțiunii, în timp ce prin dispozitiv s-a decis respingerea acesteia, ca nefondată), Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, deoarece, pretinsele contradicții susceptibile de a susține această ipoteză de nelegalitate trebuie să se regăsească exclusiv între considerentele deciziei, iar nu între dispozitiv și considerente, cea din urmă situație fiind însă aptă de valorificare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care se va proceda.

Analizând aceste critici ale recurentei prin reîncadrarea în motivul de casare prin intermediul căruia pot fi invocate neregularități de ordin procedural, Înalta Curte reține că dispozitivul hotărârii judecătorești se explicitează prin intermediul considerentelor, iar simpla neconcordanță între mențiunea din dispozitiv (respingerea acțiunii ca nefondată) în condițiile în care raționamentul logico-juridic expus în motivarea hotărârii demonstrează caracterul prescris al acțiunii, nu este de natură a conduce la reținerea caracterului fondat al acestei critici, întrucât o atare constatare este doar de interes teoretic.

Observarea unei inadvertențe între dispozitiv și considerente, în coordonatele din speță, ar putea fi de natură a atrage nulitatea actului de procedură numai dacă prin această incongruență s-a cauzat părții o vătămare care nu ar putea fi altfel înlăturată, astfel cum prevede art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Nulitatea analizată este una virtuală, iar nu expresă pentru a fi operantă prezumția de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., în speță, fiind vorba despre o nulitate condiționată.

Or, având în vedere că termenului de prescripție al dreptului la acțiunea formulată în cauză, era împlinit la data înregistrării cererii (astfel cum se va confirma și prin considerentele ce urmează) face inutil orice demers al recurentei-reclamante în direcția pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, prin valorificarea antecontractului nr. x/29.05.2009 încheiat între părți.

În plus, Înalta Curte apreciază că o eventuală casare a deciziei recurate, exclusiv pentru acest motiv - pentru a se pune în acord considerentele și dispozitivul -, ar fi una de un formalism excesiv, lipsită de orice finalitate practică, întrucât confirmarea, prin prezenta decizie, a legalității reținerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, ar face imposibilă cercetarea, în rejudecare, a fondului pretențiilor deduse judecății, date fiind prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă formulează, într-un al doilea set de motive de casare, critici întemeiate atât pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, cât și pe ipoteza de la pct. 6, critici prin care tinde la combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținute de curtea de apel.

Se constată că instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în temeiul prevederilor art. 1073 din C. civ. din 1864, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect mai multe imobile - terenuri și construcții - situate în Timișoara, județul Timiș, provenind din conversia CF vechi nr. x Timișoara.

La data de 29.05.2009, între reclamanta A., în calitate de promitentă cumpărătoare, și pârâta S.C. B. S.A., în calitate de promitentă vânzătoare, a intervenit promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la Cabinet de Avocat F. sub nr. x/29.05.2009, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei, în termen de maximum 60 zile lucrătoare de la data efectuării plații prețului, imobilele constând în construcții și teren, situate în județul Timiș, municipiul Timișoara, înscrise în CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x-Cl-Ul Timișoara, CF nr. x Timișoara, CF nr. x Timișoara, toate aceste cărți funciare fiind provenite din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timișoara; reclamanta, în fața primei instanțe, și-a restrâns pretențiile, învederând că renunță la judecată în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. x Timișoara, întrucât acesta este proprietatea socității învecinate, C. S.A..

Prețul a fost achitat de reclamantă, prin transfer bancar, la data de 29.05.2009, dată ce coincide cu cea a perfectării promisiunii de vânzare-cumpărare.

În analiza criticilor pârâtei cu privire la greșita soluționare a excepției dreptului material la acțiune de prima instanță, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile legale incidente.

Astfel, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, cererea dedusă judecății fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 din același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, în circumstanțele speței de față, termenul de prescripție a început să curgă la 29.05.2009, având în vedere că recurenta-pârâtă a achitat la aceeași dată prețul convenit de 100.000 euro.

Termenul de prescripție este un termen de drept substantial care curge în mod continuu, fiind însă susceptibil de suspendare sau întrerupere, în condițiile reglementate de art. 15 și, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu valoarea unor cauze de întrerupere cursului prescripției, recurenta reclamantă a invocat în fața instanțelor de fond mai multe împrejurări prin care tindea să susțină intrarea în posesia imobilelor, deci, a unei cauze de întrerupere a cursului prescipției.

Una dintre aceste susțineri a vizat pretinsa încheiere, la data de 5.08.2009, între recurentă și reprezentantul intimatei - H., a unui proces-verbal de punere în posesie asupra imobilelor.

Astfel cum s-a arătat în evaluarea primului set de motive de recurs, acest înscris a fost înlăturat de instanța de apel în mod legal din ansamblul probelor cauzei, iar consecința antrenată de eliminarea înscrisului dintre dovezile cauzei a fost aceea că, din perspectiva art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, acesta nu a primit semnificația juridică a unei cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Consecutiv acestei dezlegări, Înalta Curte reține că în mod corect a fost stabilită de instanța de apel inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 393 alin. (1) din Codul comercial, în absența unei semnături aplicate pe înscrisul în discuție a unei persoane din cadrul intimatei, care nu avea puteri de a reprezenta societatea în raporturile cu terții, premisă necesară în aplicarea acestui text legal.

Totodată, curtea de apel, prin analiza probelor cauzei, a înlăturat și susținerile aceleiași recurente-reclamante, în sensul că ar fi exercitat posesia asupra imobilelor - obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare - fie direct, fie prin intermediul unor terțe persoane, prin analizarea probelor cauzei demonstrând faptul vecin și conex al exercitării posesiei de către intimată.

Potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente, instanța de recurs nu poate realiza un control de temeinicie a deciziei recurate, întrucât, în această etapă procesuală, nu este posibilă reaprecierea probelor, astfel cum recurenta-reclamantă tinde prin argumentarea acestui motiv de recurs.

Pe de altă parte, nu pot forma obiect al cenzurii exercitate în recurs nici eventuale omisiuni ale instanței de apel de a analiza unele probe ale cauzei ori de a evalua susțineri ale reclamantei (declarații consemnate în încheierea din 6.11.2018 întocmită la prima instanță ale reprezentantului intimatei asupra unor aspecte vizând posesia imobilelor), întrucât, din nou, acestea sunt chestiuni care vizează temeinicia hotărârii atacate.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel inserarea în cadrul considerentelor prin care analiza lipsa posesiei sale asupra imobilelor a unor argumente nelegale ori străine de natura cauzei.

A susținut că instanța de apel a reținut că lipsa posesiei sale decurge și din neplata impozitelor pentru imobilele ce constituiau obiect al antecontractlui de vânzare-cumpărare, precum și că s-a referit la chestiunea notării în cartea funciară a unor sarcini și datorii ale intimatei, anterior notării antecontractului din cauza de față.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor legislației fiscale, obligația de achitare a impozitelor pentru proprietățile imobiliare revine titularului dreptului de proprietate, iar nu unor terți, precum recurenta, deoarece prin perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare aceasta nu a dobândit proprietatea asupra imobilelor, ci doar a devenit creditorul unei obligații de a face, obligație asumată de promitenta-vânzătoare, intimata-pârâtă B. S.A. Timișoara, de a-i transmite proprietatea asupra acestora în viitor, la termenul convenit, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În plus, în contextul circumstanțelor ce se cereau a fi analizate în cauză, era lipsită de relevanță notarea în cartea funciară a unor sarcini și datorii ale intimatei, anterior notării, la cererea recurentei-reclamante, a antecontractului din cauza de față, potrivit încheierii nr. 185669/18.11.2013 a OCPI Timiș.

Înalta Curte apreciază însă că aceste argumente fondate ale recurentei nu au aptitudinea de a conduce la casarea deciziei recurate, fiind suficientă cenzurarea acestora prin prezenta decizie, întrucât nu au fost esențiale în construirea raționamentului logico-juridic al curții de apel.

În plus, sancțiunea înlăturării acelor considerente din cuprinsul deciziei recurate nu afectează substanța motivelor de fapt și de drept reținute de către instanța de apel pentru demonstrarea judicioasă a soluției pronunțate, în sensul împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, având în vedere că în dosar nu s-a putut reține niciun veritabil motiv de întrerupere a cursului prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8.

În temeiul dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul, se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.

Se reține că intimata a depus la dosar dovezi cu privire la caracterul real și efectiv al cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat (factură și extras de cont privind pentru suma de 20.022,44 RON, filele x), însă, Înalta Curte apreciază că acestea au un caracter disproporționat, în raport cu complexitatea activității desfășurate de apărătorul intimatei în această etapă procesuală; drept urmare, se va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, se va dispune obligarea recurentei la achitarea unor cheltuieli de judecată către intimate în cuantum de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 164 din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență G., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.