ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1860/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 26.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții B. și C. să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract având ca obiect imobilul situat în Timișoara, str. x, identificat prin CF nr. x, Cad x, cu numita B. și C., solicitând, totodată, și cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1073 din vechiul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4471/13.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 924/07.07.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B. prin întâmpinare, a fost admisă cererea de chemare în judecată, s-a constatat că între reclamantul A., în calitate de promitent-cumpărător și pârâții B. și D., în calitate de promitenți-vânzători s-a încheiat în anul 2001 un antecontract de vânzare-cumpărare prin care cei din urmă și-au asumat obligația de a vinde celui dintâi imobilul situat Timișoara, str. x, compus din apartament cu nr. x, compus din 2 camere, camera de alimente, boxa la subsol cu antreu, baie, bucătărie comune cu ap. 9 B, în cota de 37,77% cu 7,46 % p.c. și 49/654 mp teren în folosință, înscris în CF nr. x Timișoara (CF vechi x) pentru prețul de 20.068 DM achitat integral și s-a decis ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pârâții fiind obligați la plata în solidar către reclamant a sumei de 11.411 RON, din care 7.911 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 3.500 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 4 din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 924/07.07.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Susține că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit următoarele norme de drept material: trăsăturile/caracteristicile posesiei - art. 1846-1862 C. civ. din 1864; interpretarea actelor juridice - art. 978-983 C. civ. din 1864; contractul de mandat și efectele acestuia prin coroborare cu actele juridice încheiate de mandatar în numele mandantului (contract de comodat și act adițional la acesta) - art. 1532, art. 1546 și art. 1560 C. civ. din 1864; dreptul de proprietate și atributele/componentele sale (printre care, usus) -art. 480 și celelalte norme privind dreptul de proprietate din C. civ. prescripția și întreruperea prescripției - art. 1, art. 3 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Consideră că instanța de apel nu a analizat toate argumentele si apărările invocate de către pârâtă, cu referire la faptul că reclamantul nu a dovedit întrunirea trăsăturilor/caracteristicilor posesiei, diferită de simpla folosință sau detenție precară (pe care reclamantul, de asemenea, nu o are).

Arată că, pentru a produce efectul de întrerupere a prescripției, posesia trebuie să fie utilă, continuă, publică, neechivocă și sub nume de proprietar, astfel cum rezultă din art. 1846-1862 C. civ.. În lipsa acestor trăsături/calități, nu poate exista posesie, ci simplă detenție precară sau folosință cu permisiunea sau în numele titularului dreptului, iar în speță reclamantul a recunoscut în mod public (prin semnarea și depunerea actelor la o instituție publică) că posesia aparține pârâtei în calitate de proprietar.

Chiar dacă s-ar interpreta că reclamantul a primit cu adevărat posesia la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare (deși există clauze contradictorii sub acest aspect), posesia nu a fost continuă până la data judecății, fiind dovedit că cel puțin din anul 2013 și până la momentul de față folosința imobilului aparține terțului comodatar E. S.R.L., în temeiul contractului de comodat încheiat între proprietari (prin mandatar cu procură specială) și comodatar, sens în care comodatarul are calitatea de detentor precar, iar proprietarii sunt recunoscuți în mod public drept stăpânitori ai imobilului, proprietarii având așadar atributele posesiei.

Aceste apărări privind nedovedirea posesiei afirmată de reclamant nu au fost analizate de instanța de apel, care a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 6 și art. 13 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Din această omisiune de analiză rezultă că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Susține că reclamantul nu a adus nicio probă din care să rezulte că ar fi avut vreodată stăpânirea de fapt asupra imobilului. Singurul lucru invocat de reclamant este efectul juridic al promisiunii de vânzare în care se menționează predarea posesiei către reclamant - dar promisiunea conține clauze contradictorii, iar pe de altă parte efectul juridic al promisiunii ține de interpretarea acesteia și nu poate reprezenta dovadă efectivă a stării de fapt.

Pe de altă parte, pentru a se putea reține în mod legal întreruperea termenului de prescripție prin faptul posesiei, ar trebui să fie dovedit că stăpânirea de fapt exercitată de reclamant întrunește toate calitățile posesiei (respectiv, că este utilă, neechivocă, continuă, publică și sub nume de proprietar) până la momentul de fată. însă din starea de fapt reținută de instanța de apel (necontestată de părți) rezultă că în anul 2013 s-a încheiat contractul de comodat între proprietari (reprezentați prin reclamant, în calitate de mandatar cu procură specială) și societatea E. S.R.L., contract înregistrat la Registrul Comerțului Timiș și ale cărui efecte subzistă până la momentul de față.

Mandatarul nu a fost parte în contractul de comodat, prin urmare nu a transferat de la el însuși dreptul de folosință către comodatar, nu este recunoscut ca stăpânitor al imobilului si nu este îndreptățit să primească în nume propriu restituirea imobilului la încetarea contractului de comodat. Aceste efecte ale normelor de drept material au fost încălcate prin decizia de apel

Instanța de apel a interpretat convenția părților (promisiunea de vânzare-cumpărare și celelalte acte încheiate de părți) în sensul că, în baza lor, reclamantul ar fi exercitat atribuții de veritabil proprietar.

Efectele contractelor de comodat și de mandat nu pot fi răstălmăcite, dincolo de ceea ce rezultă din cuprinsul efectiv al acestora. Interpretarea instanței de apel ar fi fost valabilă doar în ipoteza în care reclamantul ar fi fost el însuși proprietarul.

Reclamantul nu s-a manifestat ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului de proprietate, nu și-a manifestat intenția de a stăpâni imobilul ca un adevărat proprietar (animus domini), ci a acționat strict în calitate de mandatar al proprietarilor în temeiul procurii de administrare, încheind în mod public și cu opozabilitate erga omnes acte de transmitere a folosinței imobilului în numele proprietarilor.

Practica judiciară a dat valoare de recunoaștere implicită tăcerii/pasivității debitorului, în sensul întreruperii termenului de prescripție conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, numai atunci când era coroborată cu posesia creditorului, ca stare de fapt dovedită. Or, în speță, reclamantul nu dovedește că ar avea posesia imobilului și, cu atât mai puțin, că ar avea o posesie utilă sub toate aspectele (continuă, neechivocă, publică și sub nume de proprietar). In aceste condiții, tăcerea pârâtei nu poate avea decât efect de recunoaștere implicită a actelor întocmite (contractul de comodat și actul său adițional), coroborate cu starea de fapt publică (folosirea imobilului ca bar - punct de lucru al comoda tarului E. SRL).

Concluzionează pe aceste aspecte în sensul că: reclamantul nu a adus probe din care să rezulte ca a avut vreodată stăpânirea de fapt asupra imobilului, nici sub forma detenției precare și nici sub forma posesiei; din probele existente la dosar rezultă că reclamantul însuși s-a desistat de posesia imobilului (dacă se reține că ar fi avut-o vreodată), atunci când a încheiat contractul de comodat în calitate de mandatar al proprietarilor de drept (anul 2013); încheierea contractului de comodat are ca efecte lipsite de echivoc pierderea de către reclamant a ambelor elemente ale posesiei imobilului, animus și corpus; semnarea contractului de comodat (prin care se realizează transmiterea dreptului de folosință de la proprietari la comodatar) este incompatibilă că exercitarea posesiei de către reclamant sub aspectul volițional - animus; dimpotrivă, reclamantul este cel care încredințează implicit pe comodatar de faptul că acesta din urmă primește dreptul de folosință de la proprietar, fără a se face mențiune asupra drepturilor specifice ale reclamantului; iar potrivit art. 1560 C. civ. din 1864, la încetarea contractului de comodat imobilul trebuie restituit proprietarilor; prin predarea imobilului către comodatar, imobilul a ieșit din stăpânirea de fapt a reclamantului (dacă se reține că a avut-o vreodată), astfel încât acesta a pierdut și elementul material al posesiei - corpus; evident, nu este aplicabilă nici ipoteza corpore in re alieno, deoarece prin încheierea contractului de comodat comodatarul exercită stăpânirea de fapt asupra imobilului în numele proprietarului desemnat în contract și trebuie să restituie imobilul către proprietari; nu se poate susține că reclamantul ar deține mental elementele posesiei, în contradicție totală cu starea de fapt și de drept dovedită; posesia este o stare de fapt din care legea extrage consecințe juridice; cel puțin după încheierea contractului de comodat din anul 2013 (dar afirmația este valabilă și pentru cea mai mare perioadă anterioară, după momentul la care a început să curgă termenul de prescripție) pârâta nu a recunoscut niciodată dreptul reclamantului, nici prin acte și nici prin fapte explicite, și nici reclamantul nu a efectuat acte de întrerupere a prescripției.

Decizia de apel aplică greșit normele de interpretare a convenției părților și extinde nepermis efectele voinței părților. Într-adevăr, voința reală a părților a fost să-i ofere reclamantului mijloace de control și de acțiune eficiente până la data la care se putea încheia contractul de vânzare: aceste mijloace și-au produs efectele, iar reclamantul a avut posibilitatea să solicite încheierea contractului de vânzare la expirarea termenului de interdicție de vânzare (10 ani).

Mai susțin recurenții că instanțele nu pot pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare, dacă nu este respectată condiția legală a seriozității prețului, care în speță a fost stabilit în DM, fiind net inferior valorii din grila notarială.

Contrar motivelor deciziei de apel, condiția seriozității prețului trebuie îndeplinită la data pronunțării hotărârii, pentru că aceasta "ține loc de contract", cu această dată se produce transferul dreptului de proprietate, deci hotărârea reprezintă echivalentul contractului de vânzare însuși. Hotărârea judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor legale la data pronunțării, nu raportat la data încheierii promisiunii. Momentul încheierii promisiunii de vânzare nu prezintă relevanță decât cu privire la condițiile intrinseci privind încheierea promisiunii.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel pe baza probelor administrate în proces, ce iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Conform cadrului factual stabilit de instanțele fondului, se observă că, la data de 19.04.2001, între reclamantul A., în calitate de promitent cumpărător și soții B. și D., în calitate de promitenți vânzători s-a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare asupra unui apartament situat în Timișoara, în schimbul prețului convenit de părți de 20.068 DM, preț pe care promitenții-vânzători au declarat că l-au primit integral la data de 19.04.2001, conform înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanță".

Prin actul adițional la convenția privind promisiunea de vânzare-cumpărare încheiat de părți la aceeași data la care s-a încheiat și convenția privind promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv 19.04.2001, părțile au stipulat că pârâții B. și D. predau posesia de fapt asupra imobilului și a prerogativelor administrării acestuia reclamantului A..

Prin acest antecontract (actul adițional la acesta), părțile s-au obligat să respecte prevederile Legii nr. 112/1995 în ceea ce privește clauza de inalienabilitate stabilită conform acesteia și să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică în momentul în care legislația în vigoare o va permite.

Având în vedere aceste aspecte, instanțele de fond au constatat că, prin raportare la exigențele art. 948 din C. civ. de la 1864, antecontractul de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantul întrunește atât condițiile generale de valabilitate ale oricărei convenții, cât și pe cele specifice operațiunii juridice de vânzare-cumpărare, sub aspectul îndeplinirii obligației de predare a bunului și de plată a prețului, iar urmare a expirării termenului de 10 ani de la data cumpărării prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/19.10.2000, în prezent nu mai produce efecte juridice interdicția de înstrăinare a imobilului prevăzută de art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

S-a mai reținut că împrejurarea că imobilul din litigiu face obiectul contractului de comodat încheiat de promitentul cumpărător, în calitate de mandatar al proprietarilor B. și D., în temeiul procurii generale de administrare nr. 727/19.04.2001 cu societatea E. S.R.L. în anul 2013, nu este natură să conducă la concluzia că reclamantul ar fi pierdut posesia acestui imobil.

Deși circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs aceasta a susținut și critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului, după cum se va arăta.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiuni privind greșita stabilire a situației de fapt, reinterpretarea actelor juridice încheiate și a unor probe administrate în cauză ori modalitatea de apreciere a acestora din urmă de către instanțele de fond. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege și pentru motivele expres și limitativ arătate la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanței de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

Drept urmare, partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală acestor norme imperative, de ordine publică, din C. proc. civ., în sensul de a aduce spre analiză instanței de recurs doar motive de nelegalitate. Pentru cazul în care totalitatea criticilor invocate în memoriul de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale de la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului, potrivit celor prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum recurenta-pârâtă a invocat și motive care se circumscriu ipotezelor de casare pe care s-a întemeiat în formularea recursului - art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. - Înalta Curte va proceda la analizarea acestora întrucât nu s-a reținut nulitatea căii de atac.

Cu referire la critica adusă rezolvării pe care a dat-o instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune (în sensul respingerii excepției invocate de pârâta-recurentă), Înalta Curte reține că, într-o manieră extrem de detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător, au fost verificate de către curtea de apel și respinse ca nefondate toate acele elemente esențiale ale aparatului argumentativ care a sprijinit acest motiv de apel susținut de pârâtă și reiterat în recurs.

Astfel, verificând aplicarea normei juridice la situația de fapt deplin stabilită (ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, după cum s-a consemnat deja în cele ce preced), în mod corect s-a argumentat faptul că, în raport cu data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare (19.04.2001), instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune are regimul juridic reglementat prin Decretul nr. 167/1958 (având în vedere dispozițiile art. 201 din Legea de punere în aplicare a C. civ., nr. 71/2011).

Or, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Aplicând circumstanțelor faptice ale litigiului pendinte cazul legal de întrerupere a prescripției evocat anterior, curtea de apel a relevat judicios faptul că, de vreme ce nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de reclamant, atitudinea pârâtei nu poate avea altă semnificație decât a recunoașterii tacite a dreptului supus prescripției (de a se obține vânzare-cumpărarea apartamentului), recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripție și ulterior datei de 19.10.2010 (momentul expirării celor 10 ani - interdicția de înstrăinare a imobilului prevăzută de art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995).

Instanța de apel a calificat faptul intrării reclamantului în folosința imobilului după semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare ca având semnificația neîndoielnică a recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, de către cel în favoarea căruia curge prescripția (în speță, promitenții-vânzători), recunoaștere ce constituie, potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, o cauză de întrerupere a prescripției.

A evocat pertinent curtea de apel jurisprudența constantă a instanței supreme consacrată în decizii de speță, potrivit cu care intrarea promitentului-cumpărător în posesia imobilului de la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare și atitudinea de pasivitate sau de acceptare tacită a acestei situații din partea promitentului-vânzător evidențiază o recunoaștere tacită a dreptului a cărui acțiune se prescrie, o recunoaștere implicită, de natură să conducă la întreruperea prescripției extinctive.

Prin urmare, este legală și corectă soluția din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau respingerea de către tribunal a excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, fiind pe deplin fundamentată legal concluzia formulării în termen a demersului judiciar pendinte.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a susținut că reclamantul a exercitat numai o detenție precară și nu o posesie cu efect întreruptiv al prescripției, precum și faptul că instanța de apel nu ar fi analizat argumentele sale în sensul că promitentul-cumpărător nu a dovedit calitățile posesiei, respectiv că ar fi exercitat o posesie utilă, continuă, publică, neechivocă și sub nume de proprietar.

Aceste critici nu pot fi primite, în primul rând pentru că regularitatea posesiei se prezumă, astfel că posesorului nu i se cere să facă dovada că posesia sa prezintă calitățile necesare pentru a fi utilă din punct de vedere juridic, adică a faptului că nu este afectată de vicii. Această sarcină revine întotdeauna adversarului său, celui care se prevalează de prezența unor astfel de vicii (art. 1862 C. civ.).

Totodată, instanțele de fond, în exercitarea atribuției de devoluțiune a faptelor, au reținut că în cauză pârâții nu au dovedit pierderea posesiei asupra imobilelor de către reclamant cu mai mult de 3 ani înainte de sesizarea instanței de judecată cu cererea de chemare în judecată, toate argumentele recurentei privitoare la lipsa viciilor posesiei primind răspuns atât implicit, cât și explicit, în raport cu reținerea posesiei corpore alieno exercitată de reclamant de la momentul predării imobilului, explicitată de instanța de apel.

De aceea, nu se poate reține motivul de recurs ce valorifică o pretinsă omisiune de analiză a criticilor formulate de apelanți în calea de atac a apelului, decizia recurată cuprinzând argumente suficiente și cuprinzătoare referitoare la chestiunile relevante pentru soluționarea cauzei ce făceau obiectul judecății în apel.

Pe de altă parte, potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente, instanța de recurs nu poate realiza un control de temeinicie asupra deciziei recurate, întrucât, în această etapă procesuală, nu este posibilă reaprecierea probelor, astfel cum recurenta-pârâtă tinde prin argumentarea motivului de recurs referitor la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În același timp, nu pot forma obiect al cenzurii exercitate în recurs nici eventuale omisiuni ale instanței de apel de a analiza unele probe ale cauzei ori de a evalua susțineri ale pârâtei (asupra unor aspecte vizând posesia imobilului), întrucât, din nou, acestea sunt chestiuni care vizează în realitate temeinicia hotărârii atacate.

Sub un alt set de critici, recurenta invocă greșita aplicare a regulilor de interpretare a convențiilor încheiate în cauză între părțile litigante, dar și cu referire la contractul de comodat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși conduita părților la momentul încheierii antecontractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanța poate determina sensul corespunzător voinței reale a părților, nu poate fi validat punctul de vedere al recurentei care solicită practic ca instanța de recurs să dea efecte unui aspect de fapt și să conchidă diferit cu privire la voința reală a părților la momentul încheierii convenției.

Or, instanțele de fond, care au analizat această conduită, s-au raportat atât la natura convenției încheiate, scopul acestor demersuri, la conținutul clauzelor antecontractului și al celorlalte acte pe care părțile le-au încheiat concomitent - promisiunea de vânzare-cumpărare dublată de o procură generală de administrare și de un contract de închiriere cu plata anticipată a chiriei (mențiuni inserate în actul adițional din 19.04.2001), cuantumul chiriei echivalând în fapt cu prețul de vânzare achitat conform chitanței descărcătoare la 19.04.2021.

Instanța de apel a realizat un raționament complet cu privire la regulile de interpretare a contractului și, în acest demers, a dat prioritate voinței reale a părților (ca prim criteriu aplicabil interpretării contractelor) și regulii interpretării sistematice, reținând că pârâții au intenționat să îi asigure reclamantului toate mijloacele și garanțiile posibile la acea dată pentru ca acesta din urmă să se bucure, începând cu data de 19.04.2001, de toate atributele de care se bucură în mod obișnuit proprietarul.

De aceea, nu poate fi primită critica în sensul că instanța de apel nu a valorificat o anumită regulă de interpretare (e.g., in dubio pro reo) deoarece, valorificând situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, instanța de apel era îndreptățită a stabili care dintre regulile de interpretare a convențiilor este aplicabilă în speță, iar rezultatul procesului logico-juridic de interpretare a actului juridic dedus judecății (ce îi cădea în sarcină) este adecvat argumentat din perspectiva exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești.

Nu pot fi primite nici alegațiile recurentei-pârâte în sensul că promisiunea de vânzare-cumpărare este contradictorie, deoarece se predă posesia reclamantului și în același timp este închiriat imobilul către reclamant cu plata anticipată a prețului, având în vedere, pe de-o parte, că operațiunea interpretării convențiilor deduse judecății este atributul instanțelor de fond și pe de altă parte văzând concluzia acestui demers, și anume că voința pârâților a fost aceea de a se asigura că promitentul-cumpărător nu va avea probleme în încheierea actelor necesare administrării bunului, față de interdicția legală de vânzare.

Conex, pentru motivele anterior dezvoltate, nu pot fi încadrate în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. susținerile recurentei privitoare la natura și efectele juridice în speță ale contractului de mandat și respectiv ale celui de comodat ce au fost încheiate - aceste aspecte contând în cauza de față cu precădere în demersul de a determina care a fost voința părților la momentul încheierii actelor ce au coincis cu momentul încheierii antecontractului și respectiv care a fost natura actelor de stăpânire exercitate de reclamant - posesie sau detenție precară - în vederea corectei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Or, toate aceste elemente scapă controlului de legalitate al instanței de recurs, după cum s-a arătat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 977 C. civ. și următoarele, statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților la momentul contractării, respectiv aceea ca încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare să aibă loc după expirarea interdicției de întrăinare prevăzută de Legea nr. 112/1995, promitenții-vânzători predând posesia bunului, iar promitentul-cumpărător achitând prețul convenit.

Totodată, nu pot fi analizate susținerile recurentei referitoare la faptul că în acțiune reclamantul nu ar fi indicat prețul contractului pentru care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri, că prețul menționat în DM (mărci germane) nu reprezintă o sumă de bani actuală și valabilă și că prețul este neserios sau derizoriu raportat la grilele notariale actuale, deoarece absența unui preț serios și celelalte apărări referitoare la preț au fost circumscrise de recurentă unei apărări legate de validitatea promisiunii de vânzare-cumpărare, iar toate aceste aspecte de netemeinicie au fost adecvat examinate de către instanța de apel, care a consemnat că prețul a existat, că a fost exprimat într-o monedă valabilă, că a fost serios și că a fost achitat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Se reține că intimatul-reclamant A. a depus la dosar dovezi cu privire la caracterul real și efectiv al cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat (factură și chitanță privind pentru suma de 4500 RON, fila x), motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 453 și art. 451 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimatul-pârât D..

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.