ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 240/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, în data de 29.05.2020, sub nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca hotărârea ce o va pronunța să țină loc de contract, având ca obiect imobilul situat în Timișoara, str. x, identificat prin CF x, CAD x. În drept, a invocat art. 1073 C. civ. de la 1864. A precizat faptul că legea aplicabilă în cauză este C. civ. de la 1864, art. 6 alin. (2), având în vedere data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare. Prin sentința civilă nr. 2841/10.03.2021, Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2020*. Prin sentința civilă nr. 166/16.02.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de pârâtă prin întâmpinare. A fost respinsă ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. Reclamantul a fost obligat la plata în favoarea pârâtei a sumei de 3900 RON, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul A., solicitând schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin încheierea din 09 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția tardivității apelului, excepție invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, apreciind că dispozițiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că în baza dispozițiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat și persoana însărcinată cu înmânarea corespondenței, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul și nu și persoana respectivă. În aceste condiții, instanța a precizat că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, nu se mai impune a fi discutată. Prin încheierea din data de 15 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de recuzare formulată în dosarul nr. x/2020 de către intimata pârâtă B. împotriva completului de judecată A 7 format din doamnele judecător C. și D.. Prin decizia civilă nr. 139 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 166/16.02.2022 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata pârâtă B.. A fost schimbată hotărârea în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției. A fost admisă acțiunea. S-a dispus că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamantul A. - în calitate de cumpărător și pârâta B. în calitate de vânzătoare cu privire la imobilul situat în Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara (CF vechi x), cad x, pentru prețul de 24710 DM achitat integral, cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru reclamant în ambele faze procesuale. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei având ca obiect cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierilor din 09 și 15 mai 2023 și a deciziei nr. 139 din 23 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în totalitate a acestora. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 iulie 2023, fiind repartizat aleatoriu completului de recurs C9, potrivit dovezilor de la dosar recurs.

Motive de recurs Prin motivele de recurs, recurenta susține că încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepția tardivității apelului este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 C. proc. civ., din nelegalitatea respingerii cererii de recuzare rezultând nelegala compunere a instanței/completului de judecată la soluționarea excepției tardivității și la pronunțarea deciziei de apel. Mai susține că decizia de apel este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 și 8 C. proc. civ. Consideră că se impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; în subsidiar, în cazul reținerii cauzei spre rejudecare, solicită respingerea apelului formulat de reclamant și menținerea sentinței de fond, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă și/sau ca inadmisibilă/nefondată. Cât privește încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepția tardivității apelului, recurenta pârâtă argumentează că din actele existente la dosar rezultă comunicarea sentinței la data de 27 decembrie 2022 la domiciliul procesual ales de reclamant, indicat în cererea de chemare în judecată. Termenul de apel s-a împlinit la data de 27 ianuarie 2023. Or, cererea de apel a fost înregistrată la 15 februarie 2023, termenul legal fiind astfel depășit. Pârâta a arătat că la dosarul de fond ar fi fost formulate două adrese prin care a fost solicitată schimbarea adresei de comunicare a actelor, fiind aplicabile art. 158 alin. (1) și art. 154 alin. (6) C. proc. civ. privind comunicarea actelor în caz de alegere de domiciliu sau de sediu. Opinează că adresele respective nu îndeplinesc cerințele legii pentru a produce efect de schimbare a locului citarii (cererea de alegere a unui nou domiciliu procedural reprezintă implicit o cerere de schimbare a locului citarii), reclamantul neîndeplinind procedura prevăzută de art. 172 C. proc. civ., întrucât nu a făcut dovada încunoștințării părții adverse prin scrisoare recomandata. Rezultă că în mod corect s-a efectuat comunicarea sentinței la "vechiul loc de citare" al reclamantului, respectiv la domiciliul procesual ales prin cererea de chemare în judecată. Mai arată că reclamantul s-a desistat de al doilea domiciliu procesual ales printr-o cerere de modificare a domiciliului procesual formulată după închiderea dezbaterilor și chiar după pronunțarea sentinței. Prin încheierea din 09 mai 2023, instanța de apel a respins excepția tardivității apelului, apreciind că dispozițiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că, în baza art. 158 C. proc. civ., domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat și persoana însărcinată cu primirea corespondenței, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul și nu și persoana respectivă. Apreciază că această interpretare este eronată, întrucât o cerere de schimbare a domiciliului procedural reprezintă implicit o cerere de schimbare a locului citarii, care ar trebui efectuată la noul domiciliul procedural ales. Or, dacă s-ar accepta interpretarea instanței de apel, s-ar ajunge la situația în care, în același proces, pentru o parte se emit citațiile la o anumită adresă și se comunica hotărârea la alta adresă. Apreciază că sentința de fond a fost comunicată cu respectarea cerințelor procedurale, la domiciliul procesual ales de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar față de această comunicare, apelul este tardiv introdus. În ce privește considerentele referitoare la art. 158 C. proc. civ., din acestea pare să rezulte că instanța de apel a reținut că respectivele cereri de modificare a domiciliului procedural ales formulate de reclamant sunt de neluat în seamă, deoarece nu s-ar fi indicat și persoana însărcinată cu primirea corespondenței, interpretare discutabilă, având în vedere că s-a indicat persoana de la adresele respective - Societatea de avocați E., persoană juridică. Dar, în acest caz, rezultă contrarietate între motivare și soluția dispusă, de respingere a excepției tardivității deoarece apelul ar fi fost formulat în termen: dacă art. 158 C. proc. civ. (invocat chiar de reclamantul-apelant) nu este aplicabil, atunci nu se înțelege în baza cărui temei legal s-a luat decizia instanței. Din cuprinsul încheierii din 09 mai 2023 nu se înțelege în mod clar care anume este locul la care trebuia comunicată în mod legal sentința de fond, pentru a se putea calcula termenul procedural de introducere a apelului. Instanța afirmă doar că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, nu se mai impune a fi discutată. Raționamentul instanței de apel este incomplet sau neclar și prin urmare, soluția dată pe respingerea excepției de tardivitate a apelului apare ca arbitrară, fără a avea o motivare adecvată. Încheierea nu oferă motivare nici cu privire la argumentul că instanța de fond nu putea să țină seama de a doua cerere de modificare a domiciliului procedural ales formulată după ce s-a produs dezînvestirea prin închiderea dezbaterilor. Apreciază că sunt aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., regulile de procedură încălcate fiind art. 14, art. 172 C. proc. civ., art. 158, art. 394 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Față de faptul că încheierea a fost pronunțată de judecători incompatibili față de care s-a formulat cererea de recuzare (care a fost în mod greșit respinsă), apreciază că încheierea din 09 mai 2023 a fost pronunțată de un complet care nu a fost alcătuit cu respectarea prevederilor legale, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cât privește încheierea din 15 mai 2023 prin care s-a respins cererea de recuzare, recurenta a susținut, în esență, că respectiva cerere de recuzare a fost formulată cu invocarea art. 44 coroborat cu art. 4l și art. 42 alin. (1) pct. l și pct. 13 C. proc. civ., având în vedere că acele două doamne judecător care au soluționat apelul din prezentul dosar au soluționat recent și apelul din dosar nr. x/2020 al Curții de Apel Timișoara, cu un obiect similar, apartamentul din cauza respectivă fiind alăturat apartamentului care face obiectul prezentului dosar, starea de fapt și de drept fiind similară. Arată că în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Timișoara, doamnele judecător au analizat și s-au pronunțat asupra argumentelor și apărărilor esențiale ale cauzei, care sunt similare cu cele invocate în prezentul dosar, astfel că doamnele judecător nu îndeplineau criteriile de imparțialitate obiectivă și subiectivă, sens în care consideră că nu a avut parte de un proces echitabil, soluția pe fond fiind deplin previzibilă pe aceeași linie de interpretare urmată în dosarul nr. x/2020. Cât privește decizia recurată, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. l, 5, 6 și 8 C. proc. civ. A susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și a încălcat/aplicat greșit următoarele norme de drept material: - trăsăturile/caracteristicile posesiei - art. 1846-1862 C. civ. din 1864; - interpretarea actelor juridice - art. 978-983 C. civ. din 1864; - contractul de mandat și efectele acestuia prin coroborare cu actele juridice încheiate de mandatar în numele mandantului (contract de comodat și act adițional la acesta) - art. 1532, 1546 si art. 1560 C. civ. din 1864; - dreptul de proprietate și atributele/componentele sale (printre care, uzul) - art. 480 și celelalte norme privind dreptul de proprietate din C. civ. din 1864; - prescripția și întreruperea prescripției - art. 1, art. 3 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă; - celelalte norme și principii de drept care rezultă din motivele de recurs. A susținut că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a convențiilor, a denaturat efectele contractului de mandat și ale contractului de comodat, a încălcat trăsăturile/caracteristicile pe care ar trebui să le aibă posesia (pentru a putea fi o posesie utilă și a produce consecințe juridice), a încălcat normele privind dreptul de proprietate și atributele sale, a încălcat normele privind cazurile de întrerupere a termenului de prescripție, cu consecința respingerii nelegale a excepției prescripției dreptului la acțiune invocata de reclamantă. A mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și normele de drept material privind contractul de vânzare, respectiv prețul (care trebuie să fie stabilit în bani, adică în moneda acceptată ca atare în mod legal) și caracteristicile prețului (serios, nederizoriu). A susținut că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă în mod nelegal, cererea fiind prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la 19.10.2010 și s-a împlinit la 19.10.2013. A susținut că nu există niciun act de întrerupere a termenului de prescripție. A arătat că în promisiunea de vânzare-cumpărare (în actul adițional încheiat la aceeași dată) s-a consemnat în mod contradictoriu pe de o parte, predarea posesiei imobilului către reclamant și, pe de altă parte, că între părți se încheie un contract de închiriere cu o chirie plătită anticipat. A relevat că din cuprinsul promisiunii de vânzare nu este clară voința părților cu privire la temeiul de predare a imobilului, nu este clar dacă reclamantul chiar a dobândit posesia de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare sau a dobândit un drept de folosință ce-i oferea calitatea de detentor precar, apreciind că în caz de îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speță a promitentului-vânzător; a făcut referire și la încheierea procurii de administrare prin care reclamantul a primit mandat din partea proprietarilor să administreze imobilul în numele pârâtei, proprietar. A susținut că reclamantul nu are posesia imobilului, sub niciunul din aspectele sale, actele de închiriere fiind încheiate de-a lungul timpului în calitate de mandatar al pârâtei. Consideră că decizia de apel face o argumentare nelegală în sensul că, deși contractul de comodat din anul 2013 (inclusiv actul său adițional) menționează expres că pârâta este proprietarul imobilului iar reclamantul semnează doar în calitate de mandatar al său, totuși folosința s-ar fi transmis de la reclamant către comodatar, iar reclamantul dovedește exercitarea posesiei atât în mod public, cât și sub nume de proprietar. Or, prin această modalitate instanța de apel denaturează și schimbă cu totul sensul și efectele manifeste, exprese ale contractului de comodat. Instanța de apel nu motivează cum se coroborează această interpretare fantezistă cu normele de drept aplicabile contractului de mandat - art. 1532 și art. 1546 C. civ. din 1864 și contractului de comodat - art. 1560 C. civ. din 1864. A susținut nelegalitatea deciziei cu privire la respingerea excepției prescripției/constatarea întreruperii prescripției, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Instanța de apel a interpretat convenția părților (promisiunea de vânzare-cumpărare și celelalte acte încheiate de părți) în sensul că în baza lor reclamantul ar fi exercitat atribuții de veritabil proprietar, aspect eronat, întrucât acesta nu a fost un veritabil proprietar și, prin urmare, nu a avut atribuții de veritabil proprietar. Această interpretare metaforică este falsă și contravine normelor juridice care reglementează contractul de mandat și contractul de comodat. Reclamantul nu dovedește niciunul din elementele constitutive ale posesiei. Reclamantul a recunoscut în mod public (prin semnarea și depunerea actelor la o instituție publică) că posesia aparține pârâtei în calitate de proprietar. Interpretarea efectuată de instanța de apel cu privire la contractul de mandat reprezintă o răstălmăcire nelegală a sensului actelor încheiate în speță - contract de mandat și contract de comodat, cu încălcarea normelor de interpretare a convențiilor prevăzute la art. 977-984 din C. civ. de la 1864, interpretarea dată de instanța de apel încalcă evident voința părților exprimată în cuprinsul actelor respective. Consideră că decizia de apel este nelegală pentru încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a prevederilor art. 1650 C. civ. - contractul de vânzare, art. 1660 C. civ. - condițiile prețului (în subsidiar a prevederilor echivalente din C. civ. de la 1864), coroborate cu art. 1073, art. 1077 C. civ. de la 1864 și art. 5 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (în subsidiarul art. 1669 C. civ.). A apreciat că suma din promisiunea de vânzare-cumpărare reprezintă un preț neserios. A invocat prevederile art. 480 și 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 23 ianuarie 2024, completul C9NCPC, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu prealabil, se impune a se evidenția că deși circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prin cererea de recurs, pârâta a susținut și critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului. Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiuni privind greșita stabilire a situației de fapt, reinterpretarea actelor juridice încheiate și a unor probe administrate în cauză ori modalitatea de apreciere a acestora din urmă de către instanțele de fond. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege și pentru motivele expres și limitativ arătate la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanței de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.). Drept urmare, partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală acestor norme imperative, de ordine publică, din C. proc. civ., în sensul de a aduce spre analiză instanței de recurs doar motive de nelegalitate. Pentru cazul în care totalitatea criticilor invocate în memoriul de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale de la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului, potrivit celor prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Cum recurenta-pârâtă a invocat și motive care se circumscriu ipotezelor de casare pe care s-a întemeiat în formularea recursului - art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ. - Înalta Curte va proceda la analizarea acestora întrucât nu s-a reținut nulitatea căii de atac. Cât privește încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepția tardivității apelului, recurenta o critică prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 C. proc. civ., arătând că încheierea a fost pronunțată de un complet care s-a pronunțat anterior într-o cauză similară și a interpretat greșit inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., pe considerentul că acestea nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării. De asemenea, a mai criticat faptul că încheierea respectivă este contradictorie raportat la motivarea arondată art. 158 C. proc. civ. Analizând încheierea recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a respins excepția tardivității apelului, excepție invocată de intimata pârâtă B. prin întâmpinare, apreciind că dispozițiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că în baza dispozițiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat și persoana însărcinată cu înmânarea corespondenței, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul și nu și persoana respectivă. Instanța de apel a conchis că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamantul A. nu se mai impune a fi discutată. Potrivit dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. care reglementează schimbarea locului citării, dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare. Aplicând acest text de lege în cauză, Înalta Curte constată fondate criticile pârâte arondate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. exclusiv sub aspectul că, potrivnic încheierii din 09 mai 2023, art. 172 C. proc. civ. este aplicabil și comunicării hotărârilor judecătorești. În reglementarea precedentă, conform art. 98 C. proc. civ. 1865, dacă partea își schimbase domiciliul pe parcursul procesului și nu încunoștințase despre aceasta instanța, comunicarea hotărârii la adresa anterioară era legală, chiar dacă dovada se returna la dosar, de pildă, cu mențiunea "destinatar mutat", de la momentul unei astfel de comunicări curgând termenele de declarare a căilor de atac, dacă era cazul. Raportat la scopul instituirii acestei norme procesuale a art. 172 prin noul C. proc. civ., la aplicarea deci, a metodei de interpretare teleologică a textului legal enunțat, văzând și succesiunea în timp a dispozițiilor legale adoptate de legiuitor sub acest aspect, Înalta Curte apreciază în acest context, că din punct de vedere al metodei de interpretare gramaticală se impune ca art. 172 C. proc. civ. să fie interpretat extensiv, incidența sa vizând așadar, și comunicarea către părțile procesuale și a celorlalte acte de procedură (precum hotărârile judecătorești), nu doar a citațiilor. Premisa aplicării art. 172 C. proc. civ. este așadar, îndeplinirea legală a procedurii de comunicare a citației sau a altui act procedural, urmată de schimbarea locului de citare sau comunicare, însoțită de încunoștințarea instanței și a părții adverse despre noua locuință a destinatarului comunicării. Astfel, în ciuda formulării restrictive a textului, schimbarea locului citării fără încunoștințarea instanței și a părții adverse are drept consecință nu doar comunicarea citației la vechiul loc de citare, ci și comunicarea la această adresă a tuturor actelor de procedură, inclusiv a hotărârii judecătorești. În acest context, instanța de apel trebuia să evalueze excepția de tardivitate inclusiv din perspectiva art. 172 C. proc. civ., care - contrar aprecierii instanței de apel în sens opus - era incident în cauză, fiind aplicabil și în privința comunicării hotărârilor judecătorești. Așadar, repudiind de plano aplicabilitatea acestui text legal în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească viciată potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., impunându-se pe cale de consecință, admiterea recursului, casarea pentru aceste rațiuni a încheierii respective de ședință din data de 09.05.2023. Întrucât soluția asupra excepției de tardivitate a apelului poate avea înrâurire inclusiv asupra deciziei civile pronunțate asupra apelului, se impune pe cale de consecință casarea inclusiv a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, se impune așadar, a se cerceta dacă în raport de cererile de schimbare a domiciliului formulate de reclamant în faza procesuală a fondului, au fost respectate cerințele reglementate de art. 172 C. proc. civ., pentru ca hotărârea judecătorească să fie comunicată la o altă adresă decât cea menționată inițial în cererea de chemare în judecată. Dezlegarea acestei chestiuni reprezintă un element subsecvent celui al incidenței în cauză a instituției juridice reglementate de art. 172 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constatând prin prezenta decizie doar aplicabilitatea în cauză a acestei instituții, nu însă și dacă cerințele art. 172 C. proc. civ. au fost îndeplinite concret în cauză sau nu și - pentru ipoteza că vreuna dintre condiții nu ar fi fost îndeplinită - ce efecte concrete se produc sub aspectul comunicării actelor procedurale. Astfel, cu acest prilej al rejudecării curtea de apel va trebui să dezlege dacă exigența încunoștințării părții adverse cu privire la schimbarea locului citării este prevăzută de art. 172 C. proc. civ. în considerarea aplicării doar a art. 154 alin. (5) și art. 169 C. proc. civ. sau și în considerarea comunicării la noul loc de către instanța de judecată sau dacă pentru această din urmă operațiune juridică este suficientă doar îndeplinirea cerinței legale privind încunoștințarea instanței. De asemenea, Înalta Curte consideră fondate și criticile de recurs privitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii recurate din 09 mai 2023. Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară sau atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc sau atunci când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Aplicând aceste texte de lege în cauză, Înalta Curte constată că în cadrul încheierii recurate, instanța de apel a reținut caracterul nelegal al comunicării, justificat de faptul că, în baza dispozițiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat și persoana însărcinată cu înmânarea corespondenței, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul și nu și persoana respectivă. Recurenta a criticat aceste considerente, invocând că din acestea rezultă că instanța de apel a reținut că respectivele cereri de modificare a domiciliului procedural ales formulate de reclamant nu sunt de luat în seamă, deoarece nu s-ar fi indicat și persoana însărcinată cu primirea corespondenței. Or, în acest caz, recurenta arată că rezultă contrarietate între motivarea instanței și soluția care a fost dispusă, de respingere a excepției tardivității deoarece apelul ar fi fost formulat în termen. Înalta Curte reține caracterul fondat al acestor critici din recurs, având în vedere că instanța de apel, deși a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 158 C. proc. civ. pentru a opera schimbarea de domiciliu, cu toate acestea a constatat și că apelul a fost formulat în termen, deși, neoperând - conform raționamentului juridic expus al curții de apel - schimbarea domiciliului, atunci comunicarea la adresa indicată inițial ar fi fost corectă. Or, tocmai în raport de data comunicării la această adresă inițială partea adversă, recurenta pârâtă prezentă, invocase excepția de tardivitate a apelului în raport de datele primirii hotărârii, respectiv cea a declarării apelului. Pe cale de consecință, raționamentul juridic al instanței de apel este viciat, fiind o fractură logică în motivarea respectivă sau cel puțin o carență de neclaritate asupra a ceea ce a vrut să expună instanța de apel, motivarea fiind așadar, deficitară din perspectiva art. 425 C. proc. civ., astfel încât și din această perspectivă se impune din nou, de această dată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., soluția de admitere a recursului împotriva ambelor hotărâri enunțate. Așa cum s-a expus supra, soluția pronunțată asupra excepției tardivității cererii de apel formulate de reclamantul A. prin încheierea din 09 mai 2023, impune și casarea deciziei nr. 139 din 23 mai 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, reevaluarea chestiunii privitoare la formularea sau nu în termen a apelului putând având înrâurire asupra deciziei pronunțate cu privire la fondul cauzei. Cât privește criticile de recurs formulate împotriva încheierii din 15 mai 2023 a Curții de Apel Timșoara, secția I civilă, Înalta Curte apreciază că acestea au caracter nefondat. În esență, recurenta a susținut că încheierea recurată are o motivare parțial străină de natura pricinii și parțial incorectă; a apreciat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Înalta Curte reține că în esență, petenta a formulat cererea de recuzare cu invocarea art. 44 coroborat cu art. 41 și art. 42 alin. (1) pct. l și pct. 13 C. proc. civ., relevând că cele două doamne judecător care au soluționat apelul din prezentul dosar au soluționat recent și apelul din dosar nr. x/2020 al Curții de Apel Timișoara, cu un obiect similar, apartamentul din cauza respectivă fiind alăturat apartamentului care face obiectul prezentului dosar, starea de fapt și de drept fiind similară, iar unele acte juridice chiar comune. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici de recurs. Astfel, se observă că instanța de apel a analizat în mod clar și coerent ambele ipoteze invocate de petentă în susținerea cererii de recuzare, reținând că, în ceea ce privește cazul de incompatibilitate invocat de pârâtă, din modul în care este redactat textul de lege, rezultă că judecătorul ar fi incompatibil pentru acest motiv numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, nu însă și atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca și cea din speță sau când și-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speță. În ceea ce privește al doilea aspect invocat de petentă, instanța de apel a reținut că elementele la care face referire art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. excedează soluțiilor adoptate de judecător pe fondul unor cereri sau excepții pe care este chemat să le soluționeze pe parcursul procesului civil, iar eventualele greșeli de judecată cu privire la modul de soluționare a unor cereri sau a altor incidente nu pot fi deduse analizei prin intermediul cererii de recuzare, ci exclusiv ca urmare a exercitării căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că nu se identifică niciun viciu de nelegalitate al încheierii privitoare la soluționarea cererii de recuzare, nici din perspectiva obligației procesuale de motivare și nici din perspectiva corectitudinii raționamentului juridic al instanței care a soluționat cererea de recuzare, instanța prezentă de recurs constatând corecte aprecierile instanței de apel sub aceste aspecte și însușindu-și raționamentul juridic expus de aceasta. Într-adevăr, faptul că doamnele judecător au făcut parte din completul care a pronunțat o hotărâre într-un litigiu anterior celui pendinte, având obiect și cauză similare, însă purtat între alte părți, nu este de natură a crea vreo suspiciune rezonabilă că imparțialitatea le este afectată, câtă vreme nu se poate reține că doamnele judecător și-au exprimat anterior părerea cu privire la soluția prezentă, în cauza pe care au fost desemnate să o judece, prin raportare la cerința expresă din art. 42 pct. 1 C. proc. civ., text de lege care are în vedere exprimarea opiniei cu privire la soluție în aceeași cauză. Totodată, împrejurarea că pe rolul instanței există cauze similare, purtate între reclamant și alte părți, ce nu exclud discutarea aceleiași chestiuni de drept, nu este de natură a afecta încrederea părților în imparțialitatea judecătorului, cât timp acesta are obligația de a soluționa pricina prin prisma dispozițiilor legale incidente, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei spețe în parte. Nici aspectul că un alt motiv care ilustra lipsa de imparțialitate a doamnelor judecător ar fi fost acela că ulterior recuzării acestora, acestea s-au pronunțat asupra unei excepții importante în cauză, deși ar fi trebuit să aștepte soluționarea cererii de recuzare, excepția procesuală respectivă (cea de tardivitate a apelului) putând având înrâurire asupra soluției în privința apelului, nu este de natură să ilustreze lipsa de imparțialitate invocată, prin atestarea alegată de recurenta pârâtă a faptului că respectivul complet de apel ar fi avut așadar, deja prefigurată soluția pe care urma să o pronunțe asupra excepției și deci, asupra fondului. Concluzia negativă se impune întrucât chiar în baza dispozițiilor art. 49 alin. (2) partea finală C. proc. civ. pe care recurenta le invocă din această perspectivă a fi fost încălcate, se permite instanței recuzate să continue judecata, impunându-i-se o singură prohibiție procesuală, respectiv aceea de a nu soluționa cauza: "Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare". Așadar, soluționarea unei excepții procesuale îi era permisă instanței de apel în respectiva perioadă. În egală măsură, Înalta Curte notează că orice excepție procesuală are înrâurire în judecarea unei cauze, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat că anumite excepții procesuale (excepția de tardivitate în cazul prezent) ar putea fi soluționate de completul recuzat, iar altele nu, întrucât normele juridice incidente nu realizează o astfel de distincție, iar ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă. Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 09 mai 2023 și a deciziei nr. 139 din 23 mai 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care le va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță și va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 15 mai 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.