ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 323/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș, secția I civilă, la 8 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 108.000 euro, reprezentând diferența de bani pe care trebuia să o achite conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.01.2009 de Biroul Notarului Public C..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1541 și art. 1539 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. a ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 19 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei.

Prin sentința nr. 342 din 31 martie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. și a respins acțiunea formulată de reclamantul A.; a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 213 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 342 din 31 martie 2020, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul, ulterior expunerii situației de fapt, a susținut că instanța a interpretat greșit probatoriul administrat, dând eficiență afirmațiilor intimatei și ale martorei D., apreciind că susținerile acestora sunt cel puțin îndoielnice, prin raportare la poziția avută în cursul urmăririi penale și pe parcursul procesului civil.

Învederează că motivul pentru care sumele s-au virat în contul mamei sale este acela că, urmare relației de prietenie dintre mama sa și intimată, aceasta din urmă a evitat să achite întreaga sumă datorată, mizând pe faptul că recurentul va putea fi convins să renunțe la promovarea demersurilor judiciare în vederea recuperării prejudiciului.

Susține că presupusul ajutor acordat de către intimată mamei sale, astfel cum s-a reținut și de către instanța de apel, nu este dovedit, simpla declarație a unui martor neputând să confirme o situație de fapt neatestată.

În ceea ce privește înțelegerile cu titlu oneros dintre recurent și intimată, reținute și de instanța de apel (cu referire la remiterea sumei de 40.000 euro în vederea investirii acestora), a susținut că acestea nu au existat în realitate, nefiind dovedite prin niciun mijloc de probă.

Susține că intimata a indus în eroare instanțele de fond și apel cu privire la îndeplinirea obligației de plată, atât prin prisma datei achitării sumei (sau sumelor parțiale), cât și prin cea a modalității în care aceasta ar fi fost achitată.

Învederează că, prin plata sumelor evidențiate prin mandatele poștale depuse la dosarul cauzei, cât și prin recunoașterea achitării diferenței de preț prin răspunsul la interogatoriu, termenul de prescripție a fost întrerupt, conform dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar, într-o atare situație, greșit s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în afara termenului de prescripție.

La 13 aprilie 2021, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că există critici care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., așa cum va rezulta din analiza ce urmează.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul a invocat, în cauză, aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel soluționând eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a apreciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Critica formulată în cadrul acestui motiv de recurs vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, învederează că s-a reținut greșit că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în afara termenului de prescripție, acesta fiind întrerupt prin plata sumelor evidențiate prin mandatele poștale depuse la dosar și prin recunoașterea la interogatoriu a achitării diferenței de preț.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei. Prin urmare, plata parțială reprezintă o manifestare de voință din partea debitorului, care în accepțiunea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, atestă fără echivoc recunoașterea dreptului creditorului obligației de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părți, neavând valențele unei prezumții simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripției.

Recurentul a susținut că plățile efectuate de pârâtă prin mandat poștal au aptitudinea de a întrerupe prescripția întrucât reprezintă plăți a diferenței de preț, însă această calificare nu a fost reținută de instanța de apel, care a constatat că titlul cu care au fost avansate respectivele sume nu poate fi asimilat unor plăți parțiale rezultate din diferența de preț rămasă neachitată mandantului, în absența unor minime indicii în acest sens, și, ca atare, nu reprezintă un act de recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reține că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie nu pot forma obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condițiile art. 488 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Ca atare, motivele invocate în cadrul cererii de recurs ce vizează modul de interpretare a probatoriilor și de stabilire a unei alte situații de fapt față de cea reținută de către instanțele anterioare, constituie aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărilor, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere că, în ceea ce privește plata sumelor evidențiate prin mandatele poștale depuse la dosar, nu s-a reținut că acestea ar constitui plăți ale sumei pretins datorate, instanța de apel a apreciat în mod corect că aceasta nu întrunește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru a fi considerată act de recunoaștere și a întrerupe cursul prescripției.

Referitor la critica recurentului prin care se susține că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea la interogatoriu a achitării diferenței de preț, Înalta Curte reține că a fost invocată pentru prima dată în recurs, omisso medio, astfel că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., această critică a recurentei nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.

Referitor la criticile ce vizează interpretarea greșită a probatoriului administrat, cu valorificarea de către instanța de apel a afirmațiilor intimatei și ale martorei D., Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat anterior, că modalitatea de interpretare a probatoriului era apanajul instanțelor de fond în aplicarea dispozițiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată.

Afirmațiile recurentului vizând faptul că motivul pentru care sumele s-au virat în contul mamei sale este acela că, urmare relației de prietenie dintre mama sa și intimată, aceasta din urmă a evitat să achite întreaga sumă datorată, mizând pe faptul că recurentul va putea fi convins să renunțe la promovarea demersurilor judiciare în vederea recuperării prejudiciului, precum și cele care se referă la nedovedirea presupusului ajutor acordat de intimată mamei sale și nedovedirea înțelegerilor cu titlu oneros dintre recurent și intimată, reținute de instanța de apel, tind la restabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, aspecte ce reprezintă valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Sub un ultim aspect, se constată că, prin concluziile orale, reprezentantul legal al recurentului a susținut că instanța de apel a interpretat nelegal că termenul de prescripție curge de la 11 decembrie 2015, data ultimei plăți efectuate de intimată către recurentă.

Se reține că această critică nu poate fi analizată, nefiind invocată în condiții procedurale, respectiv prin cererea de recurs, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2022.