ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 31 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 152.090 euro (708.739 RON) și a dobânzii legale, de la scadență până la data plății efective și a cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că a intervenit prescripția dreptului la acțiune și că acesta a achitat suma de 152.090 euro până la 21 mai 2015.

Judecata la Tribunalul Timiș și hotărârea acestei instanțe Prin încheierea din 22 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare. Prin sentința nr. 554/PI din 25 martie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 152.090 euro sau a echivalentului în RON, la cursul BNR de la data plății efective; a respins, în rest, cererea, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 80 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 554 PI din 25 martie 2021 și a încheierii din 22 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul-apelant la plata sumei de 3.827,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către reclamantul-intimat A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 80 din 30 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că recursul vizează greșita aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material ce vizează prescripția dreptului material la acțiune. Arată că termenul de prescripție a început să curgă sub imperiul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, fiind aplicabile dispozițiile art. 1.522 C. civ. care prevede la alin. (2) că transmiterea unei somații fără a se face dovada comunicării acesteia nu are efectul punerii în întârziere a debitorului. Învederează că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1522 alin. (2) și 2540 C. civ., rezultă că recurentul nu a fost niciodată pus în întârziere, nefiindu-i comunicată somația indicată de reclamant, astfel încât termenul de prescripție nu a fost întrerupt, acesta împlinindu-se la 21 mai 2018. Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripție, recurentul a apreciat că pretențiile reclamantului trebuiau respinse întrucât a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. Susține că, deși instanța de apel a redat integral dispozițiile art. 1.522 C. civ., a omis să analizeze prevederile alin. (2) ale textului de lege, potrivit cărora notificarea se comunică prin executor sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Astfel, instanța de apel a prezumat faptul că notificarea a fost comunicată, deși plicul nu a fost niciodată ridicat, nefiind asigurată dovada comunicării. Procedând în această manieră, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.522 alin. (2) C. civ., limitându-se să presupună că simpla depunere la oficiul poștal a unei recomandate cu confirmare de primire are valoarea juridică a unei dovezi de comunicare în sensul dat acestei noțiuni prin dispozițiile aceluiași articol. Recurentul invocă jurisprudența în materie cu privire la faptul că cel care promovează o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, recurgând, în acest scop, la depunerea cererii de apel sau a celei de recurs, prin e-mail, trebuie să se asigure și de eficiența demersului său, respectiv de faptul că cererea de declarare a căii de atac a ajuns, în mod efectiv, la instanța la care această cale se depune potrivit legii. Aplicând același raționament și în litigiul de față, recurentul apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită somația de care se prevalează, fie prin executor judecătoresc, fie prin orice alt mijloc capabil să asigure, în mod efectiv, dovada comunicării întrucât simpla scrisoare recomandată cu confirmare de primire, dacă și în măsura în care nu ajunge efectiv la destinatarul ei, nu satisface exigențele art. 1.522 alin. (2) C. civ. Mai arată că plicul nici nu avea cum să fie ridicat, deoarece recurentul se afla în Germania, conform înscrisurilor aflate la dosar. Recurentul afirmă că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca punerea în întârziere să aibă loc prin simpla expediere a unei notificări, acesta nu ar fi condiționat efectele punerii în întârziere de existența unei dovezi de comunicare.

Întâmpinarea Intimatul a depus întâmpinare la 19 iulie 2022, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 80 din 30 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul declarat de pârâtul B. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2537 și art. 1522 C. civ. referitoare la întreruperea prescripției, reținând nelegal că a fost pus în întârziere de către reclamant, prin somația trimisă la 21 mai 2015, cu privire la pretențiile acestuia ce fac obiectul judecății, deoarece această somație nu întrunește cerințele prevăzute de art. 1522 C. civ., neavând natura juridică a unui act întrerupător de prescripție. Se reține că, potrivit art. 1522 C. civ. "Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării". Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că notificarea la care face trimitere art. 1522 C. civ. este orice act scris prin care cel care pretinde o sumă cere debitorului acesteia să o achite, nefiind necesar ca acest act scris să fie comunicat debitorului prin executor judecătoresc, ci și prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. În ceea ce privește dovada comunicării, se constată că, potrivit situației de fapt stabilite de către instanțele fondului, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, documentele depuse de pârât de la autoritățile germane nu stabilesc un domiciliu al părții, ci privesc formalități privind datele fiscale ale pârâtului apelant, iar din înscrisurile depuse la dosar (contract de vânzare cumpărare încheiat de apelantul pârât în luna septembrie 2020, acte de executare silită întocmite în perioada 2014-2022) rezultă că apelantul pârât figurează cu domiciliul în Timișoara, adresă la care a fost comunicată și somația de restituire a împrumutului. Conform art. 91 C. civ. (1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune. Raportând starea de fapt reținută de instanțele devolutive la textele legale mai sus invocate, incidente în cauză, Înalta Curte constată că, în mod legal, a reținut instanța de apel că somația din 21 mai 2015 are valoarea întrerupătoare a cursului prescripției extinctive prin efectul punerii debitorului în întârziere. Astfel, interpretând dispozițiile art. 91 C. civ., se reține că dovada domiciliului se face cu actul de identitate, iar potrivit cărții de identitate valabile la momentul emiterii somației, adresa de domiciliu a pârâtului era cea la care a și fost comunicat actul de procedură, neputând fi identificată astfel nicio neregularitate procedurală în maniera de comunicare a actului de punere în întârziere. De altfel, chiar dacă pârâtul ar fi locuit la o altă adresă decât cea din cartea din identitate, acest fapt nu atrage nelegala comunicare a somației, câtă vreme nu a dovedit că schimbarea domiciliului a fost cunoscută de reclamant prin alte mijloace. Instanța de recurs nu va reține nici argumentul invocat de recurent cu privire la lipsa primirii efective a somației, ca circumstanță aptă să împiedice punerea sa în întârziere, întrucât neprezentarea pârâtului la oficiul poștal în vederea ridicării corespondenței este imputabilă acestuia și nu reclamantului, iar recomandata vizată de Oficiul poștal reprezintă o dovadă a comunicării în sensul legii. Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. Cum somația în discuție îndeplinește cerințele prevăzute de art. 2537 pct. 4 C. civ. și este un act scris, comunicat potrivit dispozițiilor art. 1522 C. civ. recurentului pârât, în mod legal, instanța de apel, dând eficiență textelor normative anterior menționate, a apreciat că aceasta a avut efect întreruptiv de prescripție pentru drepturile solicitate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 80 din 30 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte îi va obliga pe acesta la plata sumei de 5000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.