ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată la data de 09 februarie 2016, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. și D., au solicitat, în principal, obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în cuantumul echivalentului în RON a sumei de 134.000 Euro la cursul valutar din ziua plății efective, reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată între părți și autentificată sub nr. x/16.02.2000 de BNP E.; în subsidiar, au solicitat, în măsura în care instanța apreciază că primul petit este neîntemeiat, obligarea pârâților la restituirea prețului achitat acestora, respectiv a sumei 11.760 Euro, la cursul valutar din ziua plății efective, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1129/PI/2019 din 23 septembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția nulității raportului de expertiză, invocată de pârâți și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu și ca moștenitoare a defunctului C., și F., prin curator procesual G..

Prin decizia civilă nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de către apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1129/23.09.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă excepția tardivității și a lipsei de interes în formularea apelului incident al pârâtelor D. și F. împotriva aceleiași sentințe și a fost respins apelul incident formulat de către pârâte.

Împotriva deciziei civile nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului formulat și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

După prezentarea situației de fapt, recurenții au susținut că instanța a apreciat greșit temeiul juridic al cererii introductive, respectiv art. 969 și art. 998-1003 C. civ., când a reținut că hotărârea nr. 1523/2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2007, nu reprezintă o hotărâre care să țină loc de act autentic, constitutivă de drepturi, ci prin aceasta s-a dispus doar obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, neîndeplinirea de către pârâți a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească întrunește elementele răspunderii civile delictuale, iar instanța avea obligația să se raporteze la starea de fapt dedusă judecății și să facă încadrarea în drept a situației juridice expuse de părți.

Or, raportat la starea de fapt, instanța avea obligația să analizeze cauza din perspectiva răspunderii civile pentru neexecutarea culpabilă a unei obligații ce derivă dintr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenții au susținut că, în cauză, nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, întrucât obligația asumată de părți în contractul încheiat a fost valorificată odată cu promovarea unei alte acțiuni în instanță; în acest caz, hotărârea nr. 1523/2017 a devenit, de la data rămânerii definitive, temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul determinării situației de fapt deduse judecății, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât nu se putea solicita rezoluțiunea unui act care a devenit caduc ca urmare a intervenției instanței de judecată odată cu pronunțarea hotărârii nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiș, iar obligația nerealizată de către pârâți derivă din nerespectarea hotărârii judecătorești, iar nu din contractul nr. x/2000, în aceste condiții, motivarea instanței de apel fiind străină de natura pricinii.

În continuare, recurenții au reiterat criticile pe care le-au formulat în fața instanței de apel, solicitând să fie avute în vedere în ipoteza admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În acest sens, s-a precizat că una dintre critici a vizat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pe motiv că termenul a început să curgă la 05.03.2013, data pronunțării deciziei nr. 137 a Tribunalului Timiș, aceștia susținând că, practic, instanța a avut în vedere culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor stabilite prin hotărârea nr. 1523/2007, respectiv că, raportat la obligațiile ce derivă din contractul de vânzare-cumpărare există o inadvertență în analiza și logica juridică a instanței atunci când a soluționat excepția prescripției invocată de pârâți.

De asemenea, s-a precizat că o altă critică a vizat faptul că, în mod greșit, instanța a reținut că pârâții au invocat excepția inadmisibilității, prin întâmpinare, deoarece din înscrisul depus de pârâți la data de 04.05.2021 reiese că au invocat excepția inadmisibilității petitului 1 principal din cererea introductivă, pe considerentul lipsei unei culpe a acestora în neexecutarea obligațiilor, astfel că aceștia nu au invocat excepția pe temeiul și raționamentul reținut de către instanță.

Astfel, din conținutul întâmpinării nu rezultă invocarea de către pârâți a excepției inadmisibilității acțiunii în sensul în care instanța de fond a reținut-o, respectiv inadmisibilitatea acțiunii derivând din lipsa cererii de rezoluțiune a convenției. Această excepție a inadmisibilității nu reprezintă o veritabilă excepție, în doctrină fiind apreciată drept o apărare de fond, deci, instanța nu putea interveni în raportul juridic dintre părți fără a încălca principiul disponibilității și egalității părților în fața instanțelor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 26 ianuarie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin cererea introductivă și analizat de către instanțele de fond, îl constituie obligarea pârâților-intimați, la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației de a încheia cu reclamanții contractul de vânzare cumpărare cu privire la imobilul individualizat în antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de către BNP E..

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

La data de 16 februarie 2000, părțile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.02.2000 de BNP E. având ca obiect imobilul din litigiu, însă transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat, contractul de vânzare-cumpărare nefiind perfectat în formă autentică.

Înalta Curte reține că, între părțile litigante au mai fost purtate anterior două procese cu privire la acest antecontract de vânzare-cumpărare, primul având ca obiect al cererii introductive anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de Biroul Notarului Public E. și radierea din CF nr. x Timișoara a înscrierii acestei convenții și al cererii reconvenționale - obligarea pârâților să încheie cntract autentic de vânzare cumpărare cu privire la imobilul situat în Timișoara, Piața Badea Cârțan, nr. 8, apt. 1, iar în caz de refuz, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 4121 din 24 aprilie 2007 a Judecătoriei Timișoara, astfel cum a fost modificată parțial prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2006, pârâții C. și D. au fost obligați să încheie cu reclamanții un contract de vânzare cumpărare cu privire la imobilul din litigiu, conform obligației asumate prin antecontractul sus menționat.

Pârâții nu au dat curs acestei obligații, motiv pentru care recurenții-reclamanții au introdus o nouă acțiune civilă prin care au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la imobilul din antecontract.

Prin decizia civilă nr. 137 din 05 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu și ca moștenitoare a defunctului C., și F., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

În prezenta cauză, cererea reclamanților având ca obiect daune interese a fost respinsă, reținându-se în esență că, reclamanții nu au solicitat rezoluțiunea judiciară a antecontractului de vânzare cumpărare.

Tot cu titlu preliminar, se impune a se observa că, în speță, prin criticile formulate recurenții nu contestă statuările instanței de fond, care în interpretarea art. 1020-1021 și art. 1073 din C. civ. au reținut că în lipsa unei cereri privind rezoluțiunea judiciară a convenției pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor, nu se poate admite nici cererea acestora având ca obiect despăgubiri, întrucât acestea reprezintă o repunere în situația anterioară.

Astfel, prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții A. și B. au invocat, în esență, încălcarea și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 969 și art. 998-1003 C. civ., prin reținerea eronată că neîndeplinirea de către pârâți a obligației stabilite prin decizia nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș atrage răspunderea civilă contractuală a pârâților, iar nu răspunderea civilă delictuală.

Recurenții au susținut că, în cauză, nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, întrucât obligația asumată de părți în contractul încheiat a fost valorificată odată cu promovarea unei acțiuni în instanță; în acest caz, hotărârea nr. 1523/2017 a devenit, de la data rămânerii definitive, temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul determinării situației de fapt deduse judecății.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că răspunderea civilă delictuală se deosebește de răspunderea civilă contractuală, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise și izvoare distincte.

În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale; este vorba, prin urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu și-a executat contractul este reglementat, în principal, de convenția părților și, în subsidiar, de lege.

În schimb, în cazul răspunderii delictuale, cauza răspunderii este reprezentată de o faptă ilicită, ce constă în încălcarea obligației de respectare a regulilor de conduită stabilite ope legis sau de către obiceiul locului; prin urmare, pentru ca încălcarea obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită, iar nu o convenție (o obligație liber consimțită).

Raportat la aceste considerente, în litigiul pendinte, chestiunea de esență care trebuie lămurită privește izvorul care dă naștere obligației de dezdăunare.

Or, din această perspectivă, se impune a se observa că, în speță, reclamanții care au invocat prevederile art. 969 și art. 1073 din C. civ., au pretins, în esență, neîndeplinirea culpabilă a obligației intimatelor-pârâte de a transfera, în viitor, recurenților-reclamanți dreptul de proprietate asupra imobilului, menționat în antecontractul autentificat sub nr. x/16.02.2000 de Biroul Notarului Public E..

Or, această obligație a fost asumată prin convenția încheiată între părțile litigante. Așadar, în mod judicios au apreciat instanțele anterioare că fundamentul dreptului dedus judecății este acordul de voință al părților, cu consecința că dreptul de creanță dedus judecății trebuie analizat de pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu de pe cel al răspunderii delictuale.

Aceasta întrucât regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator față de regimul de drept comun al răspunderii delictuale și se activează ori de câte ori între părți există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcționează în toate situațiile în care există obligația legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relații contractuale cu victima). În alți termeni, răspunderea delictuală intervine în situațiile în care există o obligație involuntară (fără ca pârâții să își fi asumat vreun angajament față de reclamanți) și care decurge dintr-o faptă prejudiciabilă care constă în încălcarea unei obligații generale impuse prin lege tuturor.

Ca atare, câtă vreme între părți au existat raporturi juridice contractuale (respectiv, antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/16.02.2000 de către BNP E.), iar daunele solicitate au fost fundamentate în speță, pe neîndeplinirea unei obligații de a face asumate printr-o convenție, singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opțiune al reclamanților în acest sens.

Din această perspectivă, modalitatea în care reclamanții au înțeles să cuantifice daunele interese solicitate în speță, nu are aptitudinea de a plasa acțiunea formulată pe tărâm delictual, întrucât temeiul răspunderii incidente trebuie raportat la cauza cererii de chemare în judecată.

În consecință, ambele instanțe de fond au reținut în mod corect că între părți, existând raporturi juridice contractuale (respectiv, promisiunea de vânzare-cumpărare), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție este răspunderea contractuală.

În ceea ce privește susținerea reclamanților cu privire la transformarea obligației asumată prin promisiunea de vânzare-cumpărare, prin pronunțarea deciziei nr. 1523/R din 05 noiembrie 2007, din obligație izvorâtă dintr-un act juridic într-o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească, temei al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că această critică este nefondată.

Astfel se impune a fi reținut, așa cum s-a arătat deja în cele ce preced, că în litigiul soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș s-a dispus obligarea pârâților din prezenta cauză să încheie cu reclamanții un contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu.

Raportat la această soluție și la împrejurarea că antecontractul reprezintă o operațiune juridică netranslativă de proprietate, care generează o obligație contractuală de a face, și anume de a încheia, în viitor, contractul preconizat, în mod corect s-a apreciat, în speță, că prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș, instanțele anterioare s-au limitat la a valorifica forța obligatorie a antecontractului încheiat între părțile litigante, recunoscând dreptul promitenților cumpărători de a pretinde executarea întocmai a obligației de a face asumată de promitenții vânzători prin promisiunea de vânzare.

Prin această hotărâre judecătorească nu a fost constituit sau transferat dreptul de proprietate asupra imobilului pe care pârâții s-au obligat să îl vândă și nici nu a fost constituit un alt drept de creanță, distinct de cele care au luat naștere prin acordul de voință al părților litigante.

Altfel spus, decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș, nu este o hotărâre constitutivă de drepturi întrucât nu a dat naștere altor drepturi și nici nu a produs generat o conversiune a promisiunii de vânzare într-o altă convenție.

Rezultă, așadar cu evidență din cele ce preced, că izvorul raportului juridic litigios este antecontractul de vânzare.

În consecință, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că, dobândirea de către pârâți a calității de debitor al obligației de transfer al dreptului de proprietate, nu este consecința pronunțării acestei hotărâri judecătorești, ci a asumării de către aceștia a obligației de a face la momentul încheirii antecontractului, respectiv că obligația stabilită pe cale judiciară în sarcina intimaților - de a încheia contractul autentic de vânzare - derivă din actul juridic încheiat, iar nu din dispoziția instanței de judecată.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, prin pronunțarea deciziei mai sus amintite, nu a avut loc o modificare a naturii obligației asumate de părți, dintr-o obligație convențională într-o obligație judiciară exceptată de la regulile răspunderii contractuale.

De altfel, în motivarea deciziei menționate anterior s-au reținut, din perspectiva considerentelor ce interesează criticile din prezentul recurs, că promitenții cumpărători nu sunt în situația de a pretinde executarea silită în natură a obligației contractuale de "a face", neputând fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare, câtă vreme aceștia nu au făcut dovada executării integrale a propriilor obligații contractuale, Tribunalul Timiș dispunând obligarea promitenților vânzători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, conform obligației asumate prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 16.02.2000 (decizia nr. 1523/R din 05 noiembrie 2007).

Totodată, prin decizia civilă nr. 137 din 05 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2008, deși a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele D., în nume propriu și ca moștenitoare a defunctului C., și F., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, s-a reținut că obligația promitenților vânzători nu poate fi considerată stinsă în mod definitiv și sub orice formă (decizia nr. 137 din 05 februarie 2013).

Rezultă, așadar, că inclusiv din perspectiva acestor statuări care au intrat sub efectul pozitiv al lucrului judecat, argumentele recurenților nu pot fi validate întrucât, în caz contrar ar însemna ca aceștia ar putea repune în discuție aceste dezlegari jurisdicționale, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte constată, așadar, că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului disponibilității procesului civil și a raportului dintre cele două forme ale răspunderii juridice, reținând că, în speță, temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății este răspunderea civilă contractuală și nu cea delictuală, nefiind incidentă o ipoteză de aplicare sau interpretare greșită a normelor legale ce reglementează materia răspunderii civile.

Este real că rolul judecătorului în desfășurarea procesului este și acela de "a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire" (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), însă se impune a fi observat că, în mod eronat pretind recurenții că, în speță, era necesară intervenția instanței în recalificarea cauzei cererii de chemare în judecată, câtă vreme exercitarea rolului activ nu înseamnă o nesocotire a principiului disponibilității, iar în speță, instanțele de fond nu s-au limitat la a cenzura raportul juridic litigios exclusiv prin prisma temeiului de drept invocat de către recurenți, ci s-au raportat la obiectul și limitele procesului stabilite prin cererea reclamanților (așa cum prevede art. 9 alin. (2) C. proc. civ..civ).

Ca atare, nu este incident un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva unei pretinse omisiuni a instanțelor de fond de a da calificarea juridică corectă împrejurărilor de fapt pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, ce poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât nu se putea solicita rezoluțiunea unui act care a devenit caduc ca urmare a intervenției instanței de judecată odată cu pronunțarea hotărârii nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiș, iar obligația nerealizată de către pârâți derivă din nerespectarea hotărârii judecătorești, iar nu din antecontractul autentificat sub nr. x/2000.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de recurs constată că decizia recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, în deplin respect al principiului disponibilității procesului civil, a analizat cererea introductivă ținând seama de obiectul concret și de motivele de fapt ale acțiunii referitoare la neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de către pârâți în legătură cu perfectarea actului de vânzare și a răspuns în mod specific și explicit criticilor din apel.

În acest punct al analizei, trebuie observat că în ceea ce privește caducitatea actului juridic aceasta este definită ca fiind ineficacitatea care lovește un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului actului.

Cu alte cuvinte, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, care operează de plin drept și fără retroactivitate atunci când acesta, fiind pe deplin valabil la încheierea sa și înainte să fi putut produce efectele sale juridice, este lipsit de un element esențial pentru validitatea sa prin survenirea unui eveniment posterior formării sale și independent de voința autorului său.

Or, raportat la cele anterior menționate, câtă vreme instanțele anterioare au constatat valabilitatea acestei convenții, dispunând obligarea promitenților vânzători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, conform obligației asumate prin antecontract, Înalta Curte constată că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părțile litigante nu a devenit caduc ca efect al pronunțării deciziei civile nr. 1523/2007 a Tribunalului Timiș, așa cum nefondat se susține în recurs.

Totodată, în speță, nu a fost pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi validată construcția juridică a recurenților în sensul că nu se putea solicita rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare întrucât această convenție ar fi devenit caducă ca efect al pronunțării acestei hotărâri.

Ca atare, în mod eronat se susține în speță, că instanțele de fond nu au analizat și motivat soluția adoptată în raport de particularitățile specifice ale pricinii, fiind justă concluzia că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare nu a fost de natură să afecteze existența sau substanța drepturilor și obligațiilor părților convenite la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.

Întrucât recurenții nu au învestit instanța de recurs cu cercetarea modalității în care, în apel, s-a procedat la verificarea incidenței art. 1020-2021 și art. 1073 din C. civ. și s-a apreciat că neexecutarea obligațiilor asumate de intimate prin contractul sinalagmatic nu determină desființarea de drept a contractului și nici nu poate justifica, în lipsa sesizării instanței cu o cerere de rezluțiune judiciară obligarea părții în culpă la plata de daune interese care tind la repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului este suficient a se arăta, față de criticile formulate, că instanța de apel a procedat la atare analiză socotindu-se învestită pe acest aspect prin susținerile apelanților reclamanți.

Cum, în speță, analiza cauzei a fost realizată fără să se facă abstracție de starea de fapt dedusă judecății sau de apărările recurenților, nu este fondat nici motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 425 lit. b) din C. proc. civ., motivarea actului jurisdicțional criticat în recurs nefiind străină de natura pricinii.

În ceea ce privește susținerile din cererea de recurs circumscrise soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune Înalta Curte reține următoarele:

O primă observație care se impune a fi făcută, în speță, vizează faptul că recurenții nu au înțeles să aducă critici modalității în care instanța de apel a soluționat motivul de apel vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci, așa cum în mod explicit se arată în cuprinsul cererii de recurs, aceștia au înțeles să reitereze, în recurs, critica cu acest obiect formulată în apel.

Ca atare, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății nu au fost formulate veritabile critici circumscrise chestiunii litigioase a prescripției dreptului material al acțiune și nici nu s-a demonstrat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanța de prim control judiciar în fundamentarea acesteia.

Or, din perspectiva dispozițiilor art. 487 coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, ci, instanța de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. și care au legătură cu motivarea deciziei din apel.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanții nu s-au rezumat la a invoca considerentele încheierii din data de 12.12.2016 pronunțată de prima instanță, act procedural prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci adaugă acestora un raționament care nu se regăsește în cuprinsul încheierii sus menționate.

Astfel, ignorând considerentele care au justificat adoptarea acestei soluții potrivit cu care dreptul la acțiunea în daune interese pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de pârâți a început să curgă de la data la care a fost respinsă, în mod irevocabil, acțiunea reclamanților în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (considerente validate de instanța de apel, ca efect al soluției de respingere a apelului incident) recurenții pretind că aceste statuări impun concluzia că prima instanță a avut în vedere culpa pârâților în neexecutarea obligațiilor stabilite prin decizia civilă nr. 1523 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Timiș.

Așadar, recurenții interpretând raționamentul judiciar expus explicit în cuprinsul considerentelor încheierii sus menționate, adaugă nepermis un alt raționament, susținând că, în realitate, deși prima instanță a făcut trimitere la obligațiile contractuale asumate de pârâți, ar fi avut în vedere alte obligații, întrucât în caz contrar analiza realizată este greșită, de vreme ce corect ar fi fost ca prima instanță să se raporteze la momentul scadenței acestor obligații.

În egală măsură, astfel cum arată chiar recurenții-reclamanți, prin cererea de recurs, aspectele critice inserate în cererea de recurs vizând pretinsa apreciere eronată a primei instanțe în privința invocării de către pârâți a excepției inadmisibilității, reprezintă o reiterare a criticii cu același obiect adusă sentinței civile pronunțate de primă instanță, în apel.

În acest context al analizei este de menționat că simpla reiterare a aceleiași critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a indica care sunt normele de drept ar fi fost încălcate de instanța de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.

O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță ori pe considerente pe care apreciază că ar fi trebuit să le conțină hotărârea din apel, dar nu le conține.

În atare condiții, cum aspectele critice relative la sesizarea instanței de fond cu privire la admisibilitatea acțiunii deduse judecății și respectarea principiului contradictorialității în prima fază procesuală au fost examinate și au primit o dezlegare prin hotărârea instanței de apel, iar argumentele expuse în cererea de recurs nu privesc considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ele nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 216 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.