ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se constate refuzul nejustificat al intimatei de a proceda la liberarea titlurilor de plată cuvenite reclamantei conform Deciziei nr. 349/18.11.2009 privind acordarea de despăgubiri in condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, să se dispună obligarea intimatei la eliberarea titlurilor de plată aferente perioadei 2015 - 2018, cuvenite reclamantei, in baza Deciziei nr. 9/18.11.2009 privind acordarea de despăgubiri in condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să se dispună obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. Prin cererea adițională, reclamanta a solicitat instanței să constate compensarea celor două sume până la concurența celei mai mici dintre acestea. Prin sentința civilă nr. 136/24.05.2018, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunlului Timiș, reținând incidența dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013. Prin sentința civilă nr. 1191/26.09.2018, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a acestei instanțe și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, instanța reținând că, în raport de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, sediul entității competente se află în București, în speță fiind vorba despre o acțiune îndreptată împotriva ANRP pentru emiterea dispoziției privind stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 34 din Legea nr. 165/2013.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2207/10.10.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea completată, a constatat intervenită la data de 31.12.2018 compensația de drept a creanțelor reciproce ale părților, de 1 305 300 RON și de 1 328 115,17 până la concurența celei mai mici dintre acestea, respectiv până la concurența sumei de 1.305.300 RON, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei, a obligat pârâta ANRP să achite în contul executorului judecătoresc B. suma de 132,09 RON reprezentând cheltuieli aferente depunerii dosarului de executare nr. 430/2013 și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 566A din 5 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 2207 din 10.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 și a fost schimbată în parte, sentința apelată în sensul respingerii în integralitate a cererii, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și formulând în esență, următoarele critici: - Instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță; nici în cererea de apel și nici în apărările formulate de către ANRP nu s-a invocat că aceasta nu are calitatea de debitor al Ministerului Finanțelor Publice, fiind încălcate și dispozițiile art. 22 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ. această chestiune este una ce nu a fost invocată și pusă în discuția părților în fața instanțelor de fond, fiind încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. - Instanța de apel a procedat la o aplicare eronată a dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, reținând că pentru a opera compensația, asimilarea celor două instituții, ANRP și MFP, este posibilă numai în contextul O.U.G. nr. 63/2018; compensația legală a operat la data de 31.12.2018, iar O.U.G. nr. 63/2018 era în vigoare; cererea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, iar calitatea de debitor a ANRP trebuia analizată prin raportare la momentul la care a operat compensația legală, respectiv data la care ultima tranșă a devenit exigibilă, 31.12.2018; au fost încălcate dispozițiile art. 1616 și 1617 C. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 24 august 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care prin rezoluția din 16 septembrie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea formalităților de comunicare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin decizia nr. 7379/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis în favoarea reclamantei A. titlul de despăgubire pentru suma de 1.305.300 RON, iar în aplicarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, pârâta a emis titlul de plată pentru suma de 261.060 RON. Prin sentința civilă nr. 2412/15.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea apelului, a fost admisă contestația la executare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților si au fost anulate actele de executare silită efectuate în dosarul nr. x/2013 al BEJ B., reținându-se decizoriu că decizia C. civ. nr. 7379/18.11.2009 nu reprezintă titlu executoriu în accepțiunea art. 632 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 8574/05.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2014, definitivă prin respingerea apelului, a fost admisă cererea formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de întoarcere a executării silite, reclamanta din prezenta cauză fiind obligată să restituie pârâtei suma de 1.328.115,17 RON, iar în executarea acestei creanțe ANRP a demarat procedura executării silite în dosarul x/2016 instrumentat de organele de executare fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș. Prin demersul judiciar inițiat de reclamanta de față, astfel cum a fost modificat prin cererea formulată la data de 24.05.2018, aceasta a solicitat compensarea creanțelor mai sus menționate, până la concurența celei mai mici. Având în vedere lipsa motivării în fapt și în drept a acestei cereri, instanța de apel a constatat că la data formulării acesteia nu erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018, iar, pe de altă parte, reclamanta a arătat prin întâmpinarea depusă la apelul declarat de către pârâtă că a sa cerere adițională este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Prin urmare, instanța de apel a examinat compensația prin raportare la prevederile art. 1616 -1617 C. civ. și a constatat că nu există datorii reciproce. Prin memoriul de recurs, reclamanta susține în esență, că la data la care a operat compensarea erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018 și că în mod eronat s-a considerat că nu operează compensația de drept comun, astfel cum este reglementată de art. 1616-1617 C. civ., în cauză nefiind invocat de către părțile litigante aspectul că ANRP nu ar avea calitatea de debitor, ci MFP, cum greșit s-a reținut. Sub un prin aspect, cu privire la incidența sau nu în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018 privind compensarea unor creanțe reciproce între statul român și persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății, precum și pentru prorogarea unui termen, publicată în Monitorul Oficial nr. 603/13.07.2018, Înalta Curte constată că litigiul a fost înregistrat pe rolul instanțelor la data de 19.03.2018 și că respectiva cerere adițională de completare a cererii de chemare în judecată în sensul constatării intervenirii compensării de drept, a fost întemeiată de reclamanta recurentă în mod expres pe dispozițiile art. 1616 - art. 1617 C. civ. (a se vedea dosarul Tribunalului Timiș), întemeierea pe dreptul comun fiind reconfirmată în mod expres (prin contrapunere față de chiar ordonanța de urgență menționată) și în cadrul întâmpinării formulate de recurentă în apel, astfel că din perspectiva prevederilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ. care reglementează prevalența principiului disponibilității părților care guvernează materia procesului civil, nu poate fi primită susținerea prezentă a recurentei (susținere total contrară propriei sale aserțiuni din întâmpinarea din apel) în sensul incidenței O.U.G. nr. 63/2018 în cauza pendinte. De altfel, astfel cum în mod just a constatat și curtea de apel, cererea adițională prin care reclamanta a solicitat instanței să constate compensarea celor două sume până la concurența celei mai mici dintre acestea a fost depusă la data de 24.05.2016, când O.U.G. nr. 63/2018 nu intrase încă în vigoare. Din perspectiva acestor elemente expuse conjugate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite alegațiile recurentei în sensul că este aplicabil acest act normativ special, întrucât în raport de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 163/2013, ultima tranșă aferentă titlului de plată era exigibilă la 31.12.2018, dată la care ar fi intervenit compensația legală, moment la care era în vigoare O.U.G. nr. 63/2018 prin care legiuitorul a asimilat cele două instituții (ANRP și MFP). Astfel, atât timp cât în temeiul art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității, partea a ales să solicite constatarea compensării de drept în condițiile dreptului comun și deci, nu ale unui act normativ special care nu exista la data formulării cererii, Înalta Curte nu poate proceda la verificarea incidenței acestei instituții juridice a compensării în cauză prin prisma unui alt act normativ decât cel ales de parte, fără a înfrânge astfel, pe de o parte, principiul fundamental de drept procesual civil menționat, iar pe de altă parte, principiul constitutional al neretroactivității legii. Asimilarea de debitori operată prin O.U.G. nr. 63/2018, nu poate fi extrapolată la alte instituții juridice, precum ar fi compensarea întemeiată pe dreptul comun, pentru că atunci s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant, realizându-se un amalgam, o întrepătrundere de norme juridice speciale și generale nepermise. Din această perspectivă expusă, Înalta Curte nu poate reține ca fondată nici invocarea prevederilor art. 15, 16, 69 din Legea nr. 24/2000 sau ale art. 1 alin. (1) si art. 6 C. civ. Așadar, grefat pe aceste statuări, Înalta Curte constată că într-adevăr, raportat la situația de fapt reținută de instanțele devolutive ale fondului, în mod just s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile compensării prevăzute de disp. art. 1616 și 1617 C. civ., neexistând datorii reciproce între părțile litigante, câtă vreme obligația ANRP este de a emite titlurile de plată, iar plata acestora se efectuează de către debitorul Ministerul Finanțelor Publice (care însă, nu este parte în dosarul de față). Or, potrivit art. 1616 C. civ., una dintre condițiile compensării este aceea ca datoriile să fie reciproce, adică să existe între aceleași subiecte de drept civil, astfel încât este evident că această cerință nu este îndeplinită în cauză, astfel cum just a constatat instanța de apel. Devine așadar inutilă analiza și a celorlalte cerințe ale compensării, condițiile operării ei fiind unele prevăzute de legiuitor în mod cumulativ. Criticile formulate de recurentă cu privire la încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ., art. 470, art. 478 sau art. 479 C. proc. civ., relative la nepunerea de către curtea de apel în discuția contradictorie a părților a faptului (apreciat a fi nou de către recurentă) că debitorul obligației al cărei creditor este recurenta, ar fi Ministerul Finanțelor Publice și nu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, sunt nefondate. Astfel, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că prin apelul declarat, intimata ANRP a precizat în mod expres, faptul că din perspectiva compensației legale prevăzute de art. 1615 C. civ., nu sunt întrunite cerințele ca reclamanta și pârâta să aibă concomitent calitatea de creditoare și debitoare, una în raport de cealaltă, iar imediat în continuare, apelanta a indicat și caracterul neexigibil al creanței recurentei. Așadar, contrar susținerilor din recurs ale recurentei, se observă că intimata apelantă a invocat expres, lămurit și aspectul neîndeplinirii cerinței compensării de drept comun, a caracterului reciproc al datoriilor, întrucât reclamanta și pârâta nu au concomitent calitatea de creditoare și debitoare, una în raport de cealaltă. Recurenta prezentă, intimată în apel, a răspuns acestei critici concrete din apel, la punctul 4 al întâmpinării formulate, precizând că totuși, la data pronunțării sentinței civile nr. 2207/2019 subzista această calitate reciprocă. Așadar, principiile enunțate de recurentă a fi fost încălcate de către curtea de apel, principii enunțate de prevederile legale invocate de recurentă în motivele de recurs, au fost pe deplin respectate de instanța de apel, acest aspect ilustrat și contestat de recurentă nereprezentând așadar, o împrejurare nouă și care să nu fi fost pusă în discuția părților procesuale. Elementul că deși în cadrul apelului formulat, nu s-a indicat concret cine anume ar fi debitorul creanței recurentei, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și nu intimata prezentă, totuși curtea de apel l-a identificat, nu determină conturarea unui aspect de noutate, care să determine încălcarea dispozițiilor procedurale invocate de recurentă prin nemenționarea sa concretă, ci el reprezintă pur și simplu rezultatul cercetării, analizei de către instanța de apel, a motivului de apel vizând inexistența caracterului reciproc al datoriilor, motiv de apel ce astfel cum am expus, a fost invocat expres de apelantă și a fost analizat direct prin întâmpinarea din apel și de către recurentă. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566A din 5 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.