ÎCCJ, decizie (scj.ro #206262)

Conflict negativ. Cerere de plată de despăgubiri din suma depusă cu titlu de cauțiune. Competență materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic: pretenții

cauțiune

cerere principală

C.proc.civ., art. 94 pct. 1 lit. k), art. 30 alin. (4), art. 1064 alin. (2)

C.civ., art. 1349, art. 1357

Acțiunea prin care s-a solicitat plata despăgubirilor din suma indisponibilizată cu titlu de cauțiune are caracterul unei cereri de sine stătătoare, fiind aplicabile normele de competență de drept comun

pentru

soluționarea unei cereri patrimoniale, supuse criteriului valoric.

Aceasta întrucât, o astfel de cerere nu poate fi formulată concomitent cu soluționarea acțiunii de fond ori a măsurii susceptibile de cauțiune (atunci când cererea părții de încuviințare a măsurii a fost formulată separat de acțiunea de fond), despăgubirile fiind solicitate, prin ipoteză,

pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurii adoptate de instanța care a stabilit cauțiunea, deci după rămânerea definitivă a acestei măsuri. Prin urmare, este

exclus caracterul accesoriu al cererii în despăgubiri, în sensul dispozițiilor art. 30 alin. (4) C.proc.civ.

Î

n măsura în care legiuitorul ar fi intenționat instituirea unei derogări de la dreptul comun în ceea ce privește competența de soluționare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competența

instanței de restituire a cauțiunii, independent de materie ori de valoarea obiectului cererii, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, dat fiind că excepția este de strictă interpretare și aplicare. Or, art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. nu conține atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competență derogatorie de la dreptul comun.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 536 din 4 aprilie 2023

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara – Secția I civilă din data de 08.02.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1064 alin. (2) C.proc.civ., art. 1349 și art. 1357 C.civ.

Hotărârile care au generat conflictul

2.1

Prin sentința civilă nr. 19449 din data de 05.10.2022, Judecătoria Timișoara – Secția I civilă  a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, invocată prin întâmpinare și, în consecință a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timișoara – Secția I civilă a reținut că cererea de despăgubire, prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 7.000 lei indisponibilizată cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/93/2020/a1 al Tribunalului Ilfov, este accesorie acțiunii de fond care a făcut obiectul dosarului nr. x/93/2020 -  ordonanță de plată, ambele aflate pe rolul Tribunalului Ilfov.  Pe rolul aceleiași instanțe (Tribunalul Ilfov) este înregistrată și cererea pârâtului de restituire a cauțiunii, care face obiectul dosarului nr. x/93/2020/a2.

Ca atare, Judecătoria Timișoara – Secția I civilă a apreciat că cererea de despăgubire trebuie soluționată de Tribunalul Ilfov, în acord cu prevederile art. 123 alin. (1) C.proc.civ.

2.2 Prin sentința civilă nr. 275 din data de 03.02.2023, Tribunalul Ilfov – Secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Timișoara. A constatat existența conflictului negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării lui.

Tribunalul Ilfov – Secția civilă a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în fața Judecătoriei Timișoara constituie o acțiune civilă unică, cu caracter principal având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea lui la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.

De asemenea, a reținut că, dacă ar fi constituit un capăt de cerere accesoriu, cererea ar fi fost formulată în cadrul acțiunii civile ce a format obiectul dosarului nr. x/93/2020/a2, care s-a aflat pe rolul Tribunalului Ilfov și care a fost deja soluționat definitiv prin admiterea cererii și dispunerea restituirii cauțiunii, însă nu este cazul.

În realitate, considerentele sentinței Judecătoriei Timișoara par a veni mai curând în sprijinul unei eventuale conexări a cererii de obligare la plata despăgubirilor de 7.000 lei la cererea de restituire a cauțiunii, însă cauza nr. x/93/2020/a2 fiind deja soluționată definitiv, nu mai sunt îndeplinite condițiile conexității conform art. 139 C.proc.civ.

Drept urmare, având în vedere că acțiunea civilă are un obiect evaluabil în bani ce nu depășește suma de 200.000 lei, Tribunalul Ilfov – Secția civilă a apreciat că speței i se aplică dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ. care stabilesc competența materială a judecătoriei pentru cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență materială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C.proc.civ., anume a declinărilor reciproce între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Ilfov.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au stabilit competența materială de soluționare a cererii de despăgubire prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 7.000 lei indisponibilizată cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/93/2020/a1 al Tribunalului Ilfov.

Astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că este competent Tribunalul Ilfov, întrucât cererea de despăgubiri este o cerere accesorie acțiunii de fond (ordonanță de plată) ce a fost soluționată de Tribunalul Ilfov, instanță pe rolul căreia este înregistrată și cererea pârâtului de restituire a cauțiunii.

Tribunalul Ilfov a reținut că este competentă Judecătoria Timișoara, întrucât cererea de despăgubiri este o cerere principală ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și are caracter evaluabil în bani ce nu depășește suma de 200.000 lei.

Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în despăgubire, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de despăgubiri, raportându-se la dispozițiile art. 1064 alin. (2) C.proc.civ., art. 1349 C.civ. și art. 1357 C.civ.

O asemenea pretenție, trebuie formulată de către creditor pe calea unei cereri în justiție de sine stătătoare, potrivit normelor de competență de drept comun, neputând fi adresată instanței de restituire a cauțiunii în considerarea unui eventual caracter accesoriu al acțiunii în despăgubiri, solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurilor adoptate de instanța care a stabilit cauțiunea.

Art. 1064 C.proc.civ., intitulat „Restituirea cauțiunii”, prevede: „(2) Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.”

Textul citat nu reprezintă o normă de competență pentru cererea având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

Referirea legiuitorului la cererea pentru plata despăgubirii este făcută în contextul condițiilor de restituire a cauțiunii, pe care norma în discuție le reglementează, fără a se indica și instanța ce soluționează această cerere.

În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat instituirea unei derogări de la dreptul comun în ceea ce privește competența de soluționare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competența instanței de restituire a cauțiunii, independent de materie ori de valoarea obiectului cererii, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, dat fiind că excepția este de strictă interpretare și aplicare. Or, art. 1064 alin. (2) C.proc.civ. nu conține atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competență derogatorie de la dreptul comun.

În același timp, nu se poate reține caracterul accesoriu al cererii pentru plata despăgubirii, nici față de cererea de restituire a cauțiunii, nici față de măsura– aplicată la cererea părții - pentru care s-a depus cauțiunea ori în raport de acțiunea de fond, în care s-a pronunțat hotărârea ce reprezintă titlul creditorului.

Potrivit art. 30 alin. (4) C.proc.civ., „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal”.

După cum rezultă din această normă, cererea accesorie presupune formularea acesteia în cadrul aceleiași acțiuni prin care este dedusă judecății cererea principală, acțiunea având mai multe capete de cerere și, totodată, legătura de dependență a cererii accesorii față de soluția dată cererii principale.

Or, cererea pentru plata despăgubirii nu poate fi formulată - și, de altfel, nici nu a fost formulată în speță - concomitent cu soluționarea acțiunii de fond ori a măsurii susceptibile de cauțiune (atunci când cererea părții de încuviințare a măsurii a fost formulată separat de acțiunea de fond): prin ipoteză, despăgubirile sunt solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a măsurii adoptate de instanța care a stabilit cauțiunea, așadar, după rămânerea definitivă a acestei măsuri. Prin urmare, este exclus caracterul accesoriu al cererii în despăgubiri, în sensul art. 30 alin. (4) C.proc.civ.

De asemenea, în speță, cererea pentru plata despăgubirii nu a fost formulată ca un capăt de cerere în acțiunea prin care s-a solicitat restituirea cauțiunii, pentru a fi necesară verificarea raportului dintre cereri și eventuala stabilire a caracterului principal, respectiv accesoriu, al cererilor.

În consecință, nu există nicio rațiune pentru înlăturarea aplicării în cauză a normei de competență de drept comun pentru soluționarea în prima instanță a unei cereri patrimoniale, supuse criteriului valoric, normă reprezentată de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ., în condițiile în care valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 200.000 lei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, Secția I civilă.