ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 23 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a contestat decizia de validare nr. 6009 din 7 august 2020 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, de validare a hotărârii nr. 2274 din 30 iulie 2018 eliberată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București în dosarul nr. x din 9 august 2018, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a compensațiilor de pe urma autorului B., bunicul său, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la anularea în tot a deciziei de validare nr. 6009 din 7 august 2020 emisă în dosarul nr. x din 9 august 2018; pronunțarea unei hotărâri judecătorești privind emiterea unei noi decizii de validare și de stabilire a despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003, a H.G. nr. 1120/2006 și a Legii nr. 164/2014 pentru recunoașterea dreptului pretins, repararea pagubei și acordarea despăgubirilor, respectiv compensații bănești, în cuantumul aferent tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea acestora, de pe urma autorului B., în dosarul nr. x/2018 al ANRP și, implicit, de admitere a cererilor nr. x din 11 august 2004 și nr. 4327 din 12 mai 2004, înregistrate ulterior sub nr. x din 28 iulie 2006 la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, propuse prin Hotărârea nr. 2274/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca, în temeiul dispozițiilor prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 164/2014, să stabilească valorile de despăgubire a tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea despăgubirilor/compensațiilor bănești, de pe urma antecesorului B., pentru repararea pagubei și recunoașterea întregului drept pretins (aceste valori urmând să fie prezentate în fața instanței de judecată); prin decizia de validare ce va fi emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca efect al hotărârii judecătorești pronunțate de instanță, să-i fie recunoscut dreptul pretins, respectiv sa-i fie acordate despăgubiri/compensații bănești, pentru toate bunurile mobile și imobile care au aparținut antecesorului B., reținute sau rămase în Basarabia, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, decizia de validare urmând să fie emisă în termen maximum 30 de zile calendaristice de la pronunțarea hotărârii definitive a instanței; obligarea la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunțarea hotărârii definitive, până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru plata despăgubirilor/compensațiilor bănești ce i se cuvin și comunicarea acestei hotărâri; în caz de opunere la plata cheltuielilor de judecată generate de proces.

Hotărârea Tribunalului Timiș Prin sentința nr. 788 din 22 aprilie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 28 din 2 februarie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele intimate Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, împotriva sentinței nr. 788 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 28 din 2 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, susținând că aceasta cuprinde motive contradictorii și că a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, la data depunerii cererii de despăgubiri și compensații bănești la Instituția Prefectului Județului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) din acest act normativ, pe care le-a considerat aplicabile cauzei. Recurentul a precizat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de finalizare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, precum și a Legii nr. 290/2003, documentele care atestă existența dreptului la despăgubiri pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. A apreciat că legea nu poate retroactiva, la data depunerii cererii de despăgubiri fiind în vigoare art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003. Recurentul a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva faptului că eronat s-a reținut că nu a depus înscrisurile prevăzute de lege prin care să justifice pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, nefiind luate în considerare niciunul din documentele aflate la dosar. A susținut că a fost ignorată sentința civilă nr. 210/2018 a Tribunalului Timiș și decizia civilă a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în dosarul nr. x/2017, prin care s-a analizat situația din prezenta speță, reținându-se că recurentul a formulat cerere de acordare a despăgubirilor/compensațiilor pentru bunurile abandonate în Basarabia de bunicul său, urmare a refugiului acestuia, la dosar fiind depuse acte de stare civilă cate atestă legătura sa de rudenie cu antecesorul său. Referitor la lipsa dovezilor calității de refugiat a bunicului său, reținută de instanță, recurentul a afirmat că acest aspect nu este în concordanță cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și cu prevederile legale aplicabile, întrucât, din actele sale de stare civilă reiese că s-a născut în localitatea Holohoreni, Raionul Hotin din Basarabia, fiind forțat să se refugieze în localitatea Râmnicelu, jud. Buzău, împreună cu părinții și bunicii săi, din cauza războiului și aplicării Tratatului de pace încheiat de România cu Puterile aliate. A menționat că a depus la dosar înscrisuri care fac dovada refugiului autorilor săi (declarații de martor și declarația sa, autentificate), și a apreciat că în mod greșit nu s-a ținut cont de acestea, din moment ce dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 1120/2006 sunt aplicabile cauzei și a respectat cerințele art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003. A apreciat că înscrisurile pretinse de instanță - dovada luării în evidență a refugiaților, carnetul de refugiat, buletinul nominal de evacuare - la care s-a făcut trimitere în motivarea soluției de respingere a cererii sale, nu au caracter obligatoriu cât timp nu sunt prevăzute în mod distinct în dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003. Recurentul a arătat că a respectat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la dovada dreptului de proprietate și a reclamat încălcarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, care au făcut obiectul H.G. nr. 1120/2006 și care, la art. 2 alin. (1), (2) și 4 fac trimitere expres la faptul că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene sau ale municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Aceste dispoziții legale au fost completate, modificate cu cele ale Legii nr. 164/2014, care au intrat în vigoare la 14 decembrie 2014. Referitor la solicitarea sa privind obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii, recurentul a apreciat că este justificată, de vreme ce îi este încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Întâmpinările și răspunsurile la acestea La 27 iunie 2022, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceleași concluzii au fost formulate și de intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București prin întâmpinarea depusă la 5 iulie 2022. Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinările intimatelor. Prin rezoluția din 26 iulie 2022, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților, la 27 octombrie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs formulată, recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, considerând că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Motivele de recurs, încadrate în aceste norme legale, au vizat, în esență, aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 în detrimentul celor prevăzute de Legea nr. 290/2003 (pretins a fi incidente în cauză) și încălcarea principiului neretroactivității legii civile și a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, prin pronunțarea unei soluții eronate asupra cererii de chemare în judecată, în întregul ei. 6.1 Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut existența unor motive contradictorii ale hotărârii criticate, care au survenit, în opinia sa, ca urmare a soluționării cauzei prin prisma prevederilor Legii nr. 164/2014, iar nu ale Legii nr. 290/2003, care erau în vigoare la data depunerii cererii de despăgubiri și compensații bănești la Instituția Prefectului Județului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile. Raportând această critică la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte nu poate reține incidența cazului de casare invocat. Din motivarea deciziei curții de apel reiese că aceasta a exercitat controlul de legalitate asupra hotărârii pronunțate de tribunal, din perspectiva criticii formulate în apel de către recurent ce a vizat lipsa de incidență a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri (în anul 2004), când erau aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003, norme legale pe care prima instanță și-a întemeiat soluția, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Constatarea curții, referitoare la faptul că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu se aplică în speță, a fost motivată, în sensul că s-au avut în vedere stipulațiile acestei norme juridice, precum și cele ale art. 26 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează legea aplicabilă mijloacelor de probă ("Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor"). Astfel, curtea a reținut că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reglementează modalitatea de administrare a probelor în procedura de stabilire și de plată a despăgubirilor, cererea recurentului fiind analizată și soluționată pe baza înscrisurilor care atestau existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, ce puteau fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Curtea a apreciat, de asemenea, că, în condițiile în care, potrivit art. 26 alin. (2) C. proc. civ., administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, nu ar fi putut reține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 contravin principiului neretroactivității legii civile, după cum susținuse recurentul prin motivele de apel. Aceste statuări ale instanței de apel sunt corecte de vreme ce aplicarea dispozițiilor Legii nr. 164/2014 reiese tocmai din acest act normativ, prin art. 3 alin. (1) stipulându-se că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Astfel, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii inițiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (facta pendentia) fiind supuse acestui act normativ. Prin urmare nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a principiului neretroactivității legii civile, întrucât, în speță nu este vorba despre o aplicare "retroactivă" a dispozițiilor Legii nr. 164/2014, ci de aplicarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic este supus formelor prevăzute de legea în vigoare la momentul întocmirii lui (decizia nr. 6009 din 7 august 2020 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților). Față de aceste considerente și de faptul că, la data adoptării Legii nr. 164/2014, cererea de despăgubiri a recurentului nu era soluționată, apare ca fiind justă soluționarea litigiului din perspectiva acestui act normativ, curtea argumentând în considerentele deciziei recurate motivul pentru care a procedat la examinarea cererii din această perspectivă, motivarea acesteia nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, ci, dimpotrivă, în consens cu normele legale incidente situației de fapt și de drept deduse judecății. 6.2 Motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. Cazul de nelegalitate invocat prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată. Acest motiv de casare privește, în mod exclusiv, aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Prin invocarea acestui caz de nelegalitate, recurentul a susținut că în mod eronat instanța de apel a apreciat că mijloacele probatorii administrate sunt insuficiente și nu sunt de natură a face dovada refugiului autorului său, a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor cu privire la care a solicitat acordarea de despăgubiri/compensații bănești și a calității de persoană îndreptățită la formularea unor astfel de pretenții. Înalta Curte constată că cererea recurentului cu privire la acordarea despăgubirilor/compensațiilor bănești a fost depusă inițial, spre soluționare, la Instituția Prefectului Județului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, la 12 mai 2004, fiind constituit dosarul nr. x/2004. Prin sentința civilă nr. 210 din 13 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, Instituția Prefectului Municipiului București (căreia, prin hotărârea nr. 16 din 30 octombrie 2012, i-a fost înaintată cererea, spre soluționare), a fost obligată să emită hotărâre de stabilire a despăgubirilor cuvenite recurentului în baza Legii nr. 290/2003. Ca efect al acestei sentințe, Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis hotărârea nr. 2274 din 30 iulie 2018, care a fost validată prin hotărârea nr. 6009 din 7 august 2020 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (contestată în cauză), cererea recurentului fiind respinsă pentru lipsa dovezilor privind calitatea de moștenitor după autorul B., a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor în legătură cu care s-au solicitat despăgubiri și a lipsei dovezii calității de refugiat. Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003, în forma în care aceasta a fost adoptată, "(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptățite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoțite de acte doveditoare autentice sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.". Art. 5 din Legea nr. 290/2003 a fost modificat succesiv, prin Legea nr. 171/2006, prin art. IV din O.U.G. nr. 10/2013 și, ulterior, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, la data emiterii deciziei contestate, 7 august 2020, fiind în vigoare forma adoptată prin cel din urmă act normativ menționat, aplicabilă din 18 decembrie 2014. Prin art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost reglementat regimul probelor în materia cererilor ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, în sensul că, "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "persoanele îndreptățite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calității lor de moștenitor prin certificatul de moștenitor, de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate". Astfel, dovezile care incumbau recurentului pentru a obține o soluționare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menționate în textele de lege enunțate, respectiv acte emise de autoritățile competente, declarațiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situațiilor certificate prin respectivele înscrisuri. În speță, curtea a examinat probatoriul administrat în cauză (acte de stare civilă, declarație pe proprie răspundere a recurentului, declarații ale martorilor) și a concluzionat că aceste documente nu sunt suficiente pentru pronunțarea unei soluții favorabile recurentului, în lipsa dovezii calității de refugiat a autorului său, a dreptului proprietate al acestuia asupra bunurilor pe care le-a deținut și a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor care să justifice îndreptățirea sa la despăgubiri. Dovada calității de moștenitor se putea face numai cu înscrisurile prevăzute de lege, ca și condiție pentru admiterea cererii formulate în baza Legii nr. 164/2014, certificatul de moștenitor făcând dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar pentru succesibilii care au acceptat moștenirea, precum și dovada dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 116 alin. (3) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995). În acest context, sunt corecte concluziile instanței de apel, în sensul de a fi luate prioritar, în considerare, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, înscrisurile certificate de autoritățile competente și, numai dacă se impune, acestea să fie completate cu declarații de martori, aceste declarații nefiind suficiente pentru a atesta calitatea de refugiat a autorului recurentului sau dreptul lui de proprietate asupra bunurilor pentru care au fost pretinse despăgubiri. Înalta Curte va reține ca nefiind fondată și critica prin care s-a reclamat ignorarea, de către curtea de apel, a aspectelor reținute în sentința civilă nr. 210/2018 a Tribunalului Timiș și decizia civilă a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în dosarul nr. x/2017, de vreme ce, prin aceste hotărâri nu s-a statuat asupra calității de moștenitor a recurentului după autorul său, ci asupra duratei de soluționare a cererii sale de despăgubiri, constatându-se o întârziere nejustificată a rezolvării acesteia, în raport de dispozițiile Legii nr. 164/2014. Pentru considerente expuse, dat fiind că dispozițiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanța de apel, nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 164/2014 și nici art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 28 din 2 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,