ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2290/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiș la 27 mai 2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 6272/26.04.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care a validat Hotărârea nr. 2571/02.07.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, respectiv obligarea pârâtei să elibereze o nouă decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii depuse inițial la Comisia Județeană Suceava în temeiul Legii nr. 290/2003.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin cererea nr. x/05.05.2004 depusă la Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, declinată ulterior spre competentă soluționare la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, unde a fost înregistrată sub nr. x/10.10.2006, P. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile deținute în proprietate de către autorul său, F., din localitatea Șipotele Sucevei, Rădăuți, abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului acestuia.

Prin sentința civilă nr. 6570/19.10.2018, Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, instanța a admis acțiunea formulată de P. și a obligat Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să soluționeze cererea ce face obiectul dosarului administrativ nr. x în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 50 de RON pe fiecare zi de întârziere, aplicate până la soluționarea cererii, precum și la plata către reclamant a daunelor morale în valoare de 1.000 RON.

Ulterior, prin cererea depusă la Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și înregistrată cu nr. x/L290/2019 la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au solicitat despăgubiri sau compensații pentru bunurile rămase după defunctul F. în Bucovina de Nord, comuna Șipotele Sucevei, Ucraina (fostul județ Rădăuți). Au arătat că sunt moștenitorii legali respectiv copii/nepoții defunctului F., care avea în proprietate următoarele bunuri pe care le-a lăsat în Bucovina de Nord-Ucraina, în urma părăsirii forțate a domiciliului: bunuri imobile- o casă de locuit construită din lemn, acoperită cu șindrilă care avea în componență 3 camere și un coridor cu o suprafață construită de 120 mp, bucătăria de vară, construită din lemn, acoperită cu șindrilă, în suprafață de 32 mp., șură, construită din lemn, acoperită cu șindrilă, în suprafață de 48 mp, grajd pentru animale construit din lemn, acoperit cu șindrilă în suprafață de 80 mp., magazie construită din lemn, acoperită cu șindrilă, în suprafață de 16 mp., beci construit din piatră în suprafață de 12 mp, și o fântână din piatră zidită în curte, teren -curți construcții- în suprafață de 500 mp, teren fânețe 30 ha., teren pășune 10 ha., teren pădure 20 ha., 20 vaci, 2 boi, 30 oi, 10 juninci.

Prin Hotărârea nr. 2571/02.07.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului - Municipiului București și validată prin Decizia nr. 6272/26.04.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cererea reclamanților a fost respinsă pentru următoarele considerente: a)nu s-a făcut dovada părăsirii forțate a teritoriului cedat, în martie 1944 de către Q., or nu a fost făcută dovada împrejurării că la data refugiului aceasta era decedată. b) nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care solicită despăgubiri.

1.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 736/31.05.2022, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., a anulat Decizia de validare nr. 6272/26.04.2021 prin care pârâta a validat Hotărârea nr. 2571/02.07.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București și a obligat pârâta să elibereze o nouă decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii depuse inițial la Comisia Județeană Suceava în temeiul Legii 290/2003.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 227 din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 736/31.05.2022 pronunțată de Tribunalul Timiș.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

II.1. Motivele de recurs

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă s-a prevalat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim aspect invocat prin cererea de recurs a vizat admisibilitatea căii de atac a recursului din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014 și a celor ale art. 483 din C. proc. civ.

În susținerea acestei chestiuni, recurenta-pârâtă a învederat că prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 s-a statuat că litigiile, cum este cel pendinte, nu mai sunt de competența secției de contencios administrativ, ci de competența secțiilor civile, fără vreo derogare în privința regimului căilor de atac. Prin urmare, rezultă că hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal este supusă atât apelului, cât și recursului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidență situația reglementată de teza finală a alin. (2) al aceluiași articol, în condițiile în care legea nu prevede că hotărârea primei instanțe, pronunțată în această materie, este supusă numai apelului, mențiunea "definitivă" a curții de apel din dispozitivul deciziei recurate fiind una greșită.

Prin urmare, a apreciat că mențiunea curții de apel din dispozitivul deciziei recurate este nelegală.

În continuare, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel, în mod nelegal, a respins apelul pârâtei, confirmând soluția primei instanțe de admitere a cererii de anulare a hotărârii emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În acest sens, a învederat, sub un prim aspect, că, în mod eronat, s-a reținut de către instanța de apel că necesitatea dovedirii refugiului autoarei Q. ar echivala cu introducerea unor condiții suplimentare, fără acoperire în condițiile legale prevăzute de Legea nr. 290/2003, întrucât reclamanții au solicitat despăgubiri sau compensații de pe urma autorului F., iar la data refugiului soția acestuia era decedată, motiv pentru care ar fi lipsită de sens probarea calității acesteia de refugiat.

În continuare, a arătat că la dosarul administrativ nu se regăsește niciun document (emis de autorități) din care să rezulte că autoarea Q., era decedată la momentul refugiului autorului F., în condițiile în care, din actele de stare civilă reiese că autorul F. a fost căsătorit cu Q., despre care reclamanții nu oferă niciun fel de informații în memoriile sau declarațiile depuse la dosar. Or, pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanții trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toți membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alți membri ai familiei care, locuind în continuare în teritoriul ocupat, să se fi bucurat de prerogativele dreptului de proprietate asupra respectivelor bunuri pentru care se solicită despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat soluția curții de apel din perspectiva reținerii că înscrisurile aflate la dosar fac dovada dreptului de proprietate a autorilor reclamanților cu privire la bunurile pentru care au solicitat acordarea de despăgubiri, din perspectiva în care acestea nu respectă rigorile prevederilor legale incidente.

Astfel, din analiza art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă că reclamanții nu pot să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită acordarea de despăgubiri doar cu susținerile unor martori, prevederile legale oferind doar posibilitatea completării probelor în privința dovedirii dreptului de proprietate cu declarații ale martorilor, fiind imperios necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorități.

Împrejurarea că la momentul emiterii deciziei contestate, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 "se bucurau" de o interpretare restrictivă, în sensul că dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute și abandonate în Basarabia putea fi făcută doar cu înscrisuri care respectau condițiile de valabilitate ale unui act de proprietate, respectiv, acte de vânzare cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, autorizații de construcție etc., nu poate fi reținută, având în vedere că ulterior, în considerarea soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată, s-a apreciat că adeverințele/certificatele de arhivă, emise de Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuți sau Arhiva Națională a Republicii Moldova întrunesc condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Prin urmare, singura instituție abilitată să elibereze documente prin care să se facă dovada întinderii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri este Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuți, însă, în cauză, Compartimentul Arhivelor Statului al Administrației de Stat a Regiunii Cernăuți.

În cauza de față, prin adeverința nr. x/28.02.2007, Compartimentul Arhivelor Statului al Administrației de Stat a Regiunii Cernăuți a comunicat faptul că nu poate confirma averea cetățeanului F.. De asemenea, prin adeverința nr. x din 19.05.2004, Compartimentele arhivelor Administrației raionale de stat Putila au comunicat faptul că nu pot da informații despre averea cetățeanului F..

Singurul document în care este menționată averea abandonată de către autor este adeverința nr. x/20.05.2004, eliberată de Rada comunei Șepit, raionul Putila, document ce a fost întocmit pe baza declarațiilor cetățenilor R. și S., și nu în baza documentelor din arhivă, motiv pentru care nu poate fi reținută ca dovadă a dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, actele care pot dovedi dreptul de proprietate asupra pădurii sunt strict enumerate în art. 5 alin. (6) din Legea nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, ce prevede că "pentru terenurile forestiere este admisă numai proba cu înscrisuri: acte de proprietate, extrase de carte funciară, cadastru, registre și alte evidențe ale amenajamentelor silvice etc, cu dată certă, din perioada respectivă". Așadar, Adeverința nr. x din 20.05.2004 eliberată de Rada comunei Șepit nu face parte din parte din categoria actelor admise de lege ca mijloc de probă pentru terenurile forestiere, fiind emisă în baza unor declarații de martor.

II.2. Apărările formulate în recurs

La 01 aprilie 2024, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului declarat în cauză, apreciind ca legală și temeinică soluția dată de curtea de apel.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele expuse pe larg prin memoriul de recurs.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 23 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția si considerentele Înaltei Curți de Casație si Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se observă că prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a pus în discuție admisibilitatea căii de atac din perspectiva prevederilor art. 8 din Legea nr. 164/2014 și a art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii."

În pricina pendinte, reclamanții, prin demersul inițiat și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6272 din 26.04.2021 emise de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a fost validată hotărârea nr. 2571 din 02.07.2019, emisă de Comisia municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, solicitând anularea deciziei atacate prin care a fost respinsă cererea nr. x din 10.10.2006 de acordare a despăgubirilor pentru bunurile abandonate de autorul F. în perioada de referință a legii.

Din perspectivă procedurală, temeiul contestației adresate primei instanțe este dat de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, anterior citate.

Înalta Curte constată, în economia legii speciale, că nici norma evocată și, de altfel, nici alte norme subsecvente acesteia, nu arată calea de atac ce poate fi promovată împotriva soluției secției civile a tribunalului căruia norma specială îi atribuie competența materială de soluționare, în primă instanță, a contestațiilor promovate în această materie.

Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect în mod derogatoriu, înseamnă că în privința căilor de atac sunt aplicabile dispozițiile de drept comun din C. proc. civ., potrivit celor prevăzute de art. 2 alin. (2) din cod, conform cărora "De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare."

Or, art. 466 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește fără echivoc că hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În ceea ce privește recursul, Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în contestațiile prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu sunt înscrise în cuprinsul art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. între materiile exceptate de la exercitarea recursului și, astfel cum s-a arătat, nici legea specială nu stabilește că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului (în sensul tezei a doua din norma invocată) pentru a se conchide în sensul suprimării dreptului de exercitare a recursului în această materie.

Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat în cauza de față este admisibil.

Recurenta-pârâtă, în cererea de recurs, s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică a vizat împrejurarea că, în mod eronat, s-a reținut de către instanța de apel că necesitatea dovedirii refugiului autoarei Q. ar echivala cu introducerea unor condiții suplimentare fără acoperire în condițiile legale prevăzute de Legea nr. 290/2003, întrucât reclamanții au solicitat despăgubiri sau compensații de pe urma autorului F., iar la data refugiului soția acestuia era decedată, motiv pentru care ar fi lipsită de sens probarea calității acesteia de refugiat.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că reclamanții au formulat acțiunea în calitate de moștenitori legali ai numitului F.. Or, refugiul acestuia este dovedit incontestabil din copia autentificată de pe declarația de refugiat aflată la dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Timiș, emisă de Ministerul de interne- Direcția Județeană Suceava a arhivelor Naționale prin adresa din 21.12.2005 și din extrasul din tabelul nominal de refugiați din raza acestui post întocmit conform ordinului nr. 22/1944 al Legiunei Jand. C-lung, Postul Jand. Izvoarele Sucevii, întocmit de Legiunea Jand C-lung, eliberat de Ministerul afacerilor interne- Arhivele Naționale, Serviciul județean Suceava nr. SJANSV-161-C din 07.02.2018.

Susținerea recurentei-pârâte că reclamanții trebuia să facă dovada refugiului soției lui F., Q., astfel încât să nu existe alți membri care să fi rămas pe teritoriul statului unde se află bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii, nu poate fi primită de instanță, întrucât o astfel de condiție nu este cerută de legiuitor. Or, a impune în sarcina reclamanților condiții suplimentare ca cele anterior menționate, presupune o adăugare la lege, nepermisă și, implicit, o încălcare a principiului de drept potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem- ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Prin urmare, reținerile curții de apel din această perspectivă sunt corecte.

Într-o altă critică dezvoltată pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014, cu referire la regimul probator al pretențiilor formulate de intimați în baza Legii nr. 290/2003.

Drept urmare, se constată că acest motiv de recurs al recurentei-pârâte implică aspecte de ordin procedural (probarea pretențiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), astfel încât acesta va fi evaluat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

În primul rând, trebuie precizat că dată fiind împrejurarea că instanța de recurs are competență exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (așadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei-pârâte, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speța dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014 (respectiv, la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014).

Întrucât atât Hotărârea nr. 2571/02.07.2019 a Comisiei municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, cât și Decizia nr. 6272/26.04.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidența acestui act normativ în cauza de față nu poate fi ignorată.

Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede, în mod explicit, opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Dispoziția legală precitată are valoarea unei norme tranzitorii în domeniul de reglementare a legii speciale, astfel încât, nu este necesară recurgerea la aplicarea regulilor de drept comun privind soluționarea conflictului de legi în timp reglementat de art. 6 alin. (2)-(6) din C. civ., fiind suficientă doar observarea regulii de la alin. (1) din aceeași normă privind aplicarea imediată a legii noi.

În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede astfel: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Or, astfel cum s-a arătat, la data intrării în vigoare a legii noi cererea nr. x din 05.05.2004, înregistrată inițial la Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, declinată ulterior spre competentă soluționare Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 formulată de P. (între timp, decedat) nu era soluționată prin emiterea unei hotărâri de Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză.

Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20).

Astfel, Curtea Constituțională, în considerentele deciziei anterior menționate, reține următoarele:

"17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține, referitor la criticile privind dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, că autoarea excepției critică faptul că noile dispoziții au modificat retroactiv dispozițiile Legii nr. 290/2003. Astfel, autoarea excepției susține că cerința de a dovedi calitatea de moștenitor prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate, cerință introdusă de Legea nr. 164/2014, nu era prevăzută de Legea nr. 290/2003, fiind de ajuns prezentarea actelor de stare civilă ale persoanelor decedate (certificat de naștere și certificat de deces), respectiv actele de stare civilă ale moștenitorilor. Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Așadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, așa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. Referitor la aceste critici, Curtea reține că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, sunt îndreptățiți la "acordarea de despăgubiri" și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate. Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene și a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în privința regimului probator stabilit pentru acordarea de despăgubiri sau compensații reglementate ca măsuri reparatorii prin Legea nr. 290/2003 pentru bunurile proprietatea cetățenilor români sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, este cel prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Art. 2 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare din 30.08.2006, prevăd astfel: "(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii."

În acest context, trebuie observat că aceste dispoziții din normele metodologice, aprobate printr-un act administrativ cu caracter normativ de către Guvern, având menirea de a asigura organizarea aplicării legii (neputând să adauge sau să modifice dispozițiile legale în aplicarea cărora sunt emise), erau în deplină concordanță cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, conform cărora: "(1) Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate."

În consecință, dispozițiile din art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelație cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior și care, din perspectiva celor ce interesează speța de față, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, curtea de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 care erau adoptate pentru punerea în aplicarea a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003, normă care nu mai este în vigoare, fiind substituită de cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În consecință, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în cauză fiind întrunite cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.