ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2600/2024

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă sub nr. x/2021 la data de 29.07.2021, reclamanta A., intervenienții B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei atacate și obligarea pârâtei la emiterea unei noii decizii prin care sa invalideze Hotărârea Comisiei nr. 2515/29.05.2019 și în care să stabilească despăgubiri pentru toate bunurile deținute și abandonate pe teritoriul Basarabiei de autorii săi, astfel cum acestea sunt cuprinse în adeverința emisă de Primăria Ordășei și în declarațiile martorilor depuse la dosarul administrativ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 290/2003, art. 6, 8 și 14 din Legea nr. 164/2014, art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004, art. 1 și art. 6 din Protocolul adițional 1 la CEDO, art. 15 din Constituția României, art. 6 din C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 07.03.2022, având în vedere obiectul prezentei cauze, instanța a dispus, în temeiul art. 78 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză a tuturor persoanelor vizate de decizia contestată, care ar putea pretinde drepturile la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003.

Prin sentința nr. 1822/23.12.2022, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis acțiunea; a anulat decizia de validare nr. 6354/13.07.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pârâta să emită decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2515/29.05.2019, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și de acordare a despăgubirilor pentru bunurile ce au aparținut autorilor reclamanților, D. și E. în favoarea persoanelor îndreptățite, în limita drepturilor succesorale ale acestora.

Prin decizia nr. 205/A/28.02.2024, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei împotriva sentinței; a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta A..

Recurenta a învederat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate. Cu referire la aceste aspecte privind abrogări tacite ale unor texte privind probatiunea, se observă că acolo unde legiuitorul a înteles să abroge o prevedere a Legii nr. 290/2003, a făcut-o expres -art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (2), (3), art. 3 etc.

Cu privire la art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu a fost menționată abrogarea. Astfel, această dispoziție produce pe deplin efectele și sub imperiul legii noi, fără a ultraactiva, având în vedere că acțiunea a fost depusă sub imperiul legii vechi și îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile de la data la care a fost formulată.

Faptul că instituția abilitată nu a soluționat în termenul legal cererea, încălcând principiul celerității promovat de dispozițiile art. 6 C. proc. civ. nu se poate constitui într-o sancțiune asupra beneficiarilor prevederilor legii aplicabile, prin aplicarea dispozițiilor restrictive ale noii legi.

Dacă raționamentul legiuitorului ar fi fost acela de a fi abrogate tacit textele din Legea nr. 290/2003 pentru care a legiferat prin Legea nr. 164/2014, nu ar fi abrogat explicit textele mai sus menționate.

Nu există nicio logică juridică pentru care s-ar putea aprecia că aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, în sensul de a abroga unele dispoziții în mod expres, în timp ce pe altele le-ar ignora, lăsând să opereze abrogarea tacită.

Potrivit art. 5 teza a doua din Legea nr. 290/2003 "Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate".

Motivul pentru care nu a fost abrogat expres textul art. 5 este tocmai acela ca cererilor depuse sub imperiul acestei legi și pentru care instituțiile nu au respectat termenele de soluționare, le sunt aplicabile inclusiv aceste dispoziții mai favorabile, în vigoare la data depunerii cererii.

Mai arată recurenta că au fost încălcate dispozitile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii, acțiunea impunându-se a fi soluționată din perspectiva dispozițiilor legale în vigoare la data introducerii acesteia.

Apreciază greșită interpretarea dată dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la aplicarea acesteia cererilor depuse în perioada de aplicare a Legii nr. 290/2003. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că aceste dispoziții sunt aplicabile cererilor nesoluționate. Totuși, se impune o analiză particulară a prezentei spețe și o soluție în concordanță cu motivele și împrejurările concrete ale acesteia.

Referitor la susținerile instanței de apel cu privire la lipsa dovedirii dreptului de proprietate, recurenta a arătat că art. 5 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 290/2003 permite dovedirea cu martori, în condițiile în care se probează efectuarea unor demersuri în scopul obținerii datelor din evidențele autorităților, în măsura în care aceste demersuri nu se finalizează cu obținerea unor înscrisuri corespunzătoare, ca urmare a pierderii arhivelor în timpul războiului sau din alte cauze obiective.

Art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că dovada dreptului la despăgubiri se face cu documente care atesta existenta dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații de martori autentificate.

Or, recurenta a făcut dovada imposibilității obținerii documentelor respective și a depus declarațiile martorilor și declarațiile pe proprie răspundere, sub sancțiunea aplicării legii penale, referitoare la averea deținută anterior refugiului, în acord cu prevederile art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006.

Totodată, a depus acte doveditoare certificate de autorități cu privire la stabilirea dreptului la despăgubiri, la care a făcut referire și în motivele de recurs (documentul intitulat "certificat-adeverință" nr. 15/17.02.2014 emis de Republica Moldova, Raionul Telenești, Primăria satului Ordășei, documentul intitulat "Act" emis de Primăria Ordășei sub nr. x/26.11.2003, etc.).

Prin urmare, nu se poate susține că în cauză nu au fost depuse documente certificate de autorități în completarea cărora să se poată face proba cu declarații de martori.

Relevante pentru cauză sunt și dispozițiilor CEDO, în special ale art. 6 din această convenție privind dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și impune soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și privind dreptul de acces la o instanță care să îi analizeze reclamantului pe fond pretențiile, fără a i se opune o perioadă îndelungată de timp, pasivitatea autorității care a creat contextul legislativ actual, mai restrictiv.

Așadar, având în vedere întreaga situație de fapt și de drept, respectiv intervalul de 20 ani de la formularea cererii de acordare a despăgubirilor, pasivitatea constantă și evidentă a autorităților administrative, natura dreptului litigios, condițiile în care s-a produs paguba, (prejudiciul adus dreptului de proprietate producându-se în anul 1944), vârsta reclamantei care are peste 90 de ani, legislația în continuă schimbare cu efecte nocive asupra recunoașterii dreptului la despăgubire, rezultă că recurentei i s-a impus o sarcină disproporționată, excesivă și nejustificată, incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la instanță recunoscut de CEDO.

Prin întâmpinare, intimata ANRP a solicitat respingerea recursului și arată că prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum și de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003. Având în vedere că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu soluționase cererea reclamantei cu nr. 6506/2716/14.04.2004, aceasta a fost soluționată potrivit noilor reglementări.

Într-adevăr, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 în forma în vigoare anterior adoptării Legii nr. 164/2014 reglementau posibilitatea dovedirii existenței dreptului la despăgubiri în mod alternativ, fie prin înscrisuri certificate de autorități, fie prin declarațiile autentice ale petentului și ale martorilor. Cu toate acestea, având în vedere că obiectul reglementării din art. 4 al Legii nr. 164/2014 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 este același, respectiv mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea existenței dreptului la despăgubiri, reiese că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 a intervenit o abrogare tacită a legii vechi, în măsura în care aceasta avea dispoziții contrare celei noi, conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Mai mult, susținerile recurentei reclamante A., cu privire la aplicarea în continuare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 pentru simplu motiv că cererea sa a fost formulată când aceasta era încă în vigoare, ar lipsi de efecte voința legiuitorului în ceea ce privește schimbarea modalității în care se face dovada proprietății, manifestată prin adoptarea Legii nr. 164/2014. Prin admiterea ipotezei formulată de reclamantă, instanța ar lipsi de conținut Legea nr. 164/2014, având în vedere că termenul limită de depunere a cererilor a fost 01.05.2007, deci toate cererile depuse ar trebui soluționate cu ignorarea prevederiloe Legii nr. 164/2014.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu sunt în dezacord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, textul Legii nr. 164/2014 nu conține, în sine, nici o dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, și anume de la data de 15.12.2014, data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de apel, art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din legea nr. 290/2003, care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că Legea nr. 164/2014 nu a abrogat art. 5 din Legea nr. 290/2003, dovada dreptului de proprietate nu se face doar cu înscrisuri, ci, în anumite condiții, și cu declarația petentului sau a cel puțin doi martori, iar recurenta a făcut o astfel de dovadă în condițiile legii, așa cum rezultă din dosarul administrativ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși în partea introductivă a memoriului de recurs sunt menționate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat argumente de nelegalitate care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs care, astfel, se dovedește a fi invocat pur formal.

Cu referire la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează, din perspectiva unei interpretări/aplicări greșite a legii, că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu au fost abrogate (textul legal produce efecte și sub imperiul legii noi, fără a ultraactiva), că au fost încălcate dispozițiile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii (în sensul că cererea depusă sub imperiul legii vechi trebuie soluționată în raport de prevederile acelei legi), că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 (cu privire la aplicarea acestor dispoziții legale cererilor depuse în perioada de aplicare a Legii nr. 290/2003 și care rămân supuse legii vechi până la emiterea hotărârii) și că, toate aceste nereguli au drept consecință încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 (a cărui incidență în prezenta cauză este susținută de către recurentă), cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptățite în temeiul acestui act normativ "...trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate."

Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare".

Având în vedere textul legal anterior menționat, care stabilește legea aplicabilă cererilor de despăgubire întemeiate pe legile speciale de reparație la care face referire (Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003) în noua configurație juridică dată de Legea nr. 164/2014, criticile recurentei privind faptul că art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu a fost abrogat în mod expres și își produce efectele ori că ar fi fost încălcat principiul aplicării în timp a legii, nu pot fi primite.

Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanță, câtă vreme noua lege, Legea nr. 164/2014 stabilește, prin chiar conținutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziții legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Or, cererea reclamantei se circumscrie dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, ea nu era finalizată, aflându-se în procedura contestării în instanță a Deciziei nr. 6354/13.07.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților în validarea Hotărârii nr. 2515/29.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București.

Atât Hotărârea nr. 2515/29.05.2019, cât și Decizia de validare a acesteia nr. 6354/13.07.2021, au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conținutul său opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, cum este și cazul celei promovate de către recurentă.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, legea nouă nu retroactivează, ci se aplică situațiilor expres reglementate de către aceasta, iar dispozițiile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii nu sunt încălcate, întrucât incidența legii noi este reglementată ca atare în chiar conținutul său, nefiind rezultatul unei erori de judecată, cum eronat susține recurenta.

În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 346/24.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 622/12.08.2016, care a statuat, în paragraful 19, că "...o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare".

Totodată, paragraful 20 din aceeași decizie a statuat că "aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective […]. Altfel spus, raportat la situația de față, inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."

Nu în ultimul rând este de observat că rigorile impuse prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 a căror incidență este contestată de către recurentă nu schimbă situația acesteia în ce privește dovedirea dreptului de proprietate, în contextul în care, așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, parte din actele depuse de aceasta au fost eliberate de autorități pe baza unor declarații de martori, iar parte din ele au menționat că nu sunt deținute documente referitoare la bunurile autorilor recurentei abandonate pe teritoriul Basarabiei.

Din această perspectivă, indiferent la care dintre reglementările în discuție s-ar raporta sarcina probațiunii, declarațiile de martori nu sunt suficiente în dovedirea dreptului de proprietate, ci sunt în completarea acestei probațiuni, fiind necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă, în principal, cu acte certificate de autorități, ceea ce în cazul de față nu s-a realizat.

Recurenta a subsumat încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO, pretinselor erori de judecată ale instanței de apel cu privire la aplicarea în cauză dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, apreciind că o astfel de încălcare reprezintă consecința pretinselor nelegalități săvârșite de către instanța de apel.

Întrucât potrivit celor anterior expuse Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este evident că nici această ultimă critică nu se susține.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 205/A din 28 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., continuat de moștenitoarea F., împotriva deciziei nr. 205/A din 28 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.