Decizia nr. 2462/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 07.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziilor de validare nr. 6479/25.11.2021, respectiv nr. 6480/25.11.2021, ambele emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; obligarea pârâtei ANRP la invalidarea Hotărârilor nr. 2696/06.11.2019 și, respectiv nr. 2695/06.11.2019 ale Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003 și la emiterea unei decizii de acordare a compensaților bănești, pentru bunurile sechestrate/reținute/rămase în orașul Orhei, ca urmare a stării de război, are au aparținut autorilor săi B. și C., bunuri ce urmează a fi evaluate conform dispozițiilor legale.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 852/03.06.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2022, prima instanță a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta A. și pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri în condițiile Legii 164/2014, pentru bunurile care au aparținut autorilor B. și C., sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, a anulat decizia de validare nr. 6479/25.11.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei, decizie de acordare de despăgubiri, în condițiile Legii 290/2003 și Legii 164/2014, pentru bunul imobil reprezentat de o construcție din piatră cu 5 camere, situată în orașul Orhei, str. x, utilitatea clădirii 80%, volum exterior al construcției 438,15 mc, pentru care a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită după autorul C.; a anulat decizia de validare nr. 6480/25.11.2021 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei, decizie de acordare de despăgubiri, în condițiile Legii 290/2003 și Legii 164/2014, pentru bunurile imobile situate în Orhei, reprezentate de: o clădire din piatră, cu două camere, bucătărie și cămăruță, în construcție, cu beci și terenul cu lățime: în spate 8 m, spre apus 7,5 m, cu lungime de 25 m; 2 clădiri din piatră, cu beci, plus o altă clădire, situate în str. x nr. 905/1939 și terenul aferent acestora cu lățime cca 28 m, respectiv 39 m și lungime cca 62 m; o clădire din piatră situată în str. x, construită din piatră, utilitatea clădirii 65%, volum exterior al clădirii 362,91 mp, pentru care a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită după autorul B.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 474 A din 17 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 852/03.06.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, declarat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 474 A din 17 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut eronat că la dosarul administrativ s-ar găsi documente din care rezultă refugiul în România la nivelul anului 1944 al autorilor reclamantei. În ceea ce îl privește pe autorul C. instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că Certificatul emis în data de 24.11.1944 de Ministerul Afacerilor Interne - Direcțiunea Generală a Administrației - Direcțiunea Administrației de Stat, eliberat la solicitarea autorului domiciliat în București, ar face dovada calității acestuia de refugiat. Tot în mod eronat, curtea a apreciat că certificatul de deces al autorului ar proba calitatea de refugiat a acestuia întrucât a avut ultimul domiciliu în România. Referitor la autorul B., instanța de apel în mod greșit a apreciat că refugiul acestuia este dovedit prin actele emise de autorități, acte conform cărora, în anul 1942 acesta figura ca cetățean al localității Orhei, iar ulterior a decedat în anul 1943 în Sibiu. Evocă art. 1 alin. (1) din Legea 290/2003, cu modificările și completările ulterioare și art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 și precizează că evacuarea cetățenilor români din teritoriile cedate, în contextul istoric avut în vedere de legea de reparație, a fost minuțios reglementată, prin art. 1 și 2 din Normele relative la evacuări ale Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial nr. 57 din 08.03.1944. Astfel, având în vedere prevederile textelor legale menționate, coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru a beneficia de despăgubiri, solicitanții trebuie să facă dovada părăsirii forțate a bunurilor din teritoriile cedate, dovadă care se face cu acte emise de autorități. Susține că nu se cunoaște în ce împrejurări autorii reclamantei au ajuns în România, iar faptul că, potrivit certificatelor de deces, aceștia au avut ultimul domiciliu în România, nu demonstrează că au avut și calitatea de refugiați. În aceste condiții și având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, în lipsa unor documente certificate privitoare la refugiul autorilor C. și D., respectiv B., în perioada de referință a legii de reparație, declarațiile autentificate nu au nicio valoare probatorie deoarece acestea nu puteau decât completa dovezile scrise privitoare la refugiu iar nu să se substituie acestora în scopul dovedirii condițiilor de existență a dreptului de reparație. În ceea ce privește obligarea A.N.R.P. la plata sumei 3.000 RON cu titlu de cheltuieli-de judecată, reprezentând onorariu avocat, solicită instanței cenzurarea soluției primei instanțe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată de avocat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantei, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate. În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textului legal menționat. Se observă, deci, că forma de motivare a recursului, adoptată de pârâtă, constă, practic, în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate. Astfel, deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, se constată că această critică este una formală prin care aceasta urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor. Nici critica privitoare la nedovedirea refugiului autorilor reclamantei nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei. În realitate, prin invocarea acestui text de lege pârâta înțelege să critice, de fapt, valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, în legătură cu care instanța de apel a menținut sentința tribunalului, de admitere a acțiunii în despăgubiri. Susținerea pârâtei în sensul că certificatele de deces, potrivit cărora autorii reclamantei au avut ultimul domiciliu în România, nu demonstrează că au avut și calitatea de refugiați, nu poate fi primită, întrucât presupune reevaluarea probatoriului administrat. Or, aspectele ce țin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. De asemenea, se constată că în recurs pârâta evocă dispozițiile art. 1 și 2 din Normele relative la evacuări ale Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial nr. 57 din 08.03.1944, pentru a susține incidența motivului de nelegalitate invocat, însă acestea nu au făcut obiect de analiză în fazele procesuale anterioare. Cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care pârâta tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Nici critica în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată în apel nu poate fi primită, câtă vreme recurenta nu dezvoltă niciun argument cu privire la obligarea sa eronată la suportarea acestora. Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 474 A din 17 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 3.500 RON către reclamanta A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat potrivit documentului justificativ aflat la dosar recurs.