Decizia nr. 2546/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1731/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat anularea deciziei nr. 6701 din 4.07.2022, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, prin care să invalideze Hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și să stabilească valoarea despăgubirilor, respectiv a imobilului din Basarabia, Oraș Bălti, str. x, care a făcut obiectul cererii nr. x/22.10.2003.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1731 din 12 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 1510A din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta–reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1731 din 12 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata–pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1510A din 16 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, după expunerea situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material reprezentate de art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma în vigoare la momentul emiterii actului contestat și art. 4 din Legea nr. 164/2014. Cu titlu prealabil, recurenta-reclamantă a arătat că problema dovedirii deținerii de către autorii săi a dreptului de proprietate asupra întregului imobil situat în Basarabia, oraș Bălti, str. x, nu reprezenta o problema definitorie pentru analiza legalității deciziei nr. 6701 din 04.07.2022, întrucât despăgubirea fost respinsă pentru un motiv diferit, privind nedovedirea continuității dreptului. Analizată individual, nedovedirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil nici nu ar fi putut determina o respingere integrală a cererii de despăgubire, ci doar, cel mult, o admitere parțială a acesteia în legătura cu cota de 3/5 din drept. Chiar daca nu prezintă relevanță directă în evaluarea legalității deciziei nr. 6701/04.07.2022, modul în care instanțele de fond și apel au dezlegat această problema prezintă în continuare interes, întrucât s-ar putea impune cu putere de lucru judecat în eventualitatea admiterii cererii de chemare în judecată și a reevaluării/resoluționării cererii de despăgubire. Pe fondul soluției, recurenta-reclamantă a arătat că argumentul principal pe care l-a invocat atât în fond, cât și în apel, s-a bazat pe efectele art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma de la momentul emiterii actului contestat, potrivit căruia "în cazul în care despăgubirile bănești sunt solicitate de mai mulți moștenitori ai aceleiași persoane, precum și dacă, după adoptarea hotărârii de către comisia competentă și rămânerea definitivă a acesteia, apar persoane având vocație succesorală, conform art. 5 alin. (1) și (2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluționează potrivit dreptului comun". Instanța de apel a înlăturat de plano efectele normei, pe considerentul că, la data de 03.07.2023, art. 9 a fost abrogat de articolul 13 Capitolul IV din Legea nr. 188 din 28 iunie 2023, publicată în MO nr. 599 din 30 iunie 2023. Apreciază că soluția este greșită întrucât analiza legalității deciziei nr. 6701/04.07.2022 trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat și producea efecte. În ceea ce privește posibilitatea aplicării mutadis mutandis a art. 9 din Legea nr. 290/2003 pentru situația coproprietarilor, concluzia instanței de apel este de asemenea greșită întrucât, în realitate, între natura juridică a comoștenitorilor și cea a coproprietarilor există numeroase asemănări juridice. Astfel, atât în cazul coproprietarilor cât și în cazul comoștenitorilor cărora le-au fost stabilite calitatea și cotele de moștenire, se pune în discuție o formă de coproprietate asupra unuia sau mai multor bunuri. Regimul juridic al coproprietarii este același, iar obligațiile dintre coproprietari și comoștenitori sunt asemănătoare. În măsura în care raporturile juridice dintre comoștenitori și cei care au formulat cererea de despăgubire se soluționează potrivit dreptului comun, nu exista niciun impediment ca în același mod, potrivit dreptului comun, să fie soluționate și raporturile juridice dintre coproprietari. Practic, nu exista niciun impediment pentru aplicarea mutadis mutandis și în cazul coproprietarilor aceluiași bun, a dreptului de acrescământ recunoscut comoștenitorilor, întrucât acolo unde există aceeași rațiune, se aplică același drept (ubi eadem ratio, ubi idemjus). O altă critică face referire la faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu nesocotirea, respectiv interpretarea și aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 164/2014. Cu relevanță directă atât în problema dovedirii existenței dreptului de proprietate, cât și în cea a dovedirii continuității acestuia, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede următoarele: "cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". În aprecierea recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat greșit aceste prevederi, reținând ca declarațiile martorilor nu ar putea fi folosite în completare, decât atunci când se face dovada imposibilității obiective de dovedire a existenței dreptului prin înscrisuri. Modalitatea greșită de interpretare rezultă, în primul rând, din faptul că instanța a adăugat la lege și a condiționat aplicarea acesteia de îndeplinirea unei cerințe pe care legea nu o prevede. Sub acest aspect, este important de observat că posibilitatea de completare a înscrisurilor cu declarațiile de martori a fost reglementată tocmai în considerarea situației juridice complicate și a perioadei semnificative de timp care a trecut de la momentul exilului și până la momentul formulării cererii de despăgubire. Impunând cerința de a dovedi în mod obiectiv ceea ce legiuitorul a prezumat deja ca fiind dovedit (imposibilitatea de a proba dreptul de proprietate exclusiv prin înscrisuri), instanța a deturnat norma legală de la scopul pentru care a fost adoptată. În al doilea rând, caracterul greșit al modalității în care instanța a aplicat norma, rezultă din împrejurarea că, în realitate, în cauză a dovedit imposibilitatea procurării unor înscrisuri prin care să dovedească dreptul de proprietate. Recurenta-reclamantă precizează că, deși s-a adresat Primăriei Orașului Bălti, singurele documente pe care le-a putut obține în legătură cu proprietatea și continuitatea proprietății autorilor săi sunt certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 și certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943. Faptul ca din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notarul Public din Orașul Bălti sub nr. x din 23 august 1933 nu rezultă proprietatea asupra întregului imobil, iar din certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 și certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943 nu rezultă în mod clar continuitatea, respectiv deținerea dreptului la nivelul anului 1944, nu prezintă nicio relevanță întrucât aceste documente au fost completate prin declarațiile autentice ale martorilor. În condițiile în care legea specială admite inclusiv dovada cu martori, în cauză sunt aplicabile și prezumțiile judiciare prevăzute de art. 329 C. proc. civ. Or, întrucât certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 emis de Primăria Orașului Bălti confirmă că imediat anterior refugiului din anul 1944, domiciliul numitului B. era în imobilul din str. x, Orașul Bălti, exista o prezumție logică, judiciară că imobilul nu a fost înstrăinat. Sub un aspect pe care instanța de apel nu l-a mai analizat, recurenta-reclamantă menționează că a făcut dovada calității de succesoare în toate drepturile soților D. și B., bunicii săi, iar nu doar o dovada parțială, limitată la drepturile preluate de la tatăl său, dezvoltând argumentele pentru care apreciază că nu există niciun temei pentru limitarea dreptului la despăgubire.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (8 august 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus judecății instanțelor de fond acțiunea formulată de reclamanta A. de anulare a deciziei nr. 6701 din 4 iulie 2022 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a fost validată hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și, subsecvent, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii pentru un imobil situat în Basarabia, pe care autorii reclamantei au fost obligați să îl părăsească în anul 1944. Prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, reținând, în esență, faptul că nu s-a făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra imobilului. Soluția primei instanțe a fost confirmată de curtea de apel, prin decizia atacată reținându-se că reclamanta nu a reușit să probeze existența dreptului de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorități, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 164/2014, declarațiile de martor nefiind suficiente, atâta timp cât nu s-a făcut dovada imposibilității de a procura înscrisuri. S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește dovada continuității dreptului de proprietate, Legea nr. 290/2003 impune dovada dreptului de proprietate prin raportare la momentul refugiului, astfel încât apelanta avea obligația să depună înscrisuri din care să reiasă că la momentul refugiului definitiv, în anul 1944, imobilul notificat se afla în patrimoniul autorilor săi. Prin cererea de recurs, într-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a înlăturat de plano efectele art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma de la momentul emiterii actului contestat, pe considerentul că, la data de 03.07.2023, art. 9 a fost abrogat de articolul nr. 13 Capitolul IV din Legea nr. 188 din 28 iunie 2023, publicată în MO nr. 599 din 30 iunie 2023. Apreciază că soluția este greșită întrucât analiza legalității deciziei nr. 6701/04.07.2022 trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat și producea efecte. Raportând aceste susțineri ale recurentei la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că cererea formulată de E. privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile deținute de autorii săi, D. și B., a fost înregistrată în anul 2003 la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sub nr. x/2003. Prin hotărârea nr. 2875 din 19 aprilie 2021, Comisia a respins cererea pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 164/2014, Legea nr. 290/2003 și H.G. nr. 1120/2006, respectiv pentru lipsa dovezii continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor. Hotărârea nr. 2875 din 19 aprilie 2021 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost validată prin decizia nr. 6701 din 4 iulie 2022 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, hotărâre contestată în cauză. Așadar, cererea de acordare a compensațiilor bănești a fost depusă spre soluționare la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în anul 2003, fiind soluționată definitiv la 4 iulie 2022, prin decizia de validare nr. 6701. De la data depunerii cererii și până la data emiterii deciziei, Legea nr. 290/2003 a fost modificată succesiv, prin mai multe alte normative, astfel încât la data emiterii deciziei contestate era în vigoare forma adoptată prin Legea nr. 164/2014, aplicabilă din 18 decembrie 2014. Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Prin această normă, legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii inițiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 fiind supuse acestui act normativ. Din această categorie face parte și cererea defunctei E. (continuată de recurentă), care, la momentul adoptării Legii nr. 164/2014, nu fusese soluționată, fiind incidentă o situație juridică în curs de constituire – facta pendentia, o hotărâre definitivă asupra acesteia fiind dată abia la 4 iulie 2022, prin decizia nr. 6701 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Față de aceste considerente, apare ca fiind legală soluționarea litigiului din perspectiva acestui act normativ, instanța de apel argumentând în considerentele deciziei recurate motivul pentru care a procedat la examinarea cererii în baza Legii nr. 164/2014, în acest sens arătând că, prin raportare la art. 3 alin. (1), dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (4) și alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză. Contrar susținerilor recurentei-reclamante care fac trimitere la faptul că legalitatea actelor administrative se analizează în raport de normele în vigoare la data emiterii lor, analiza legalității deciziei nr. 6701/04.07.2022 nu trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat și producea efecte. Astfel cum anterior s-a evidențiat, legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii inițiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile încă nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 fiind supuse acestui act normativ. Prin cea de-a doua critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, pe de o parte, pentru că, la momentul formulării notificării, dreptul de proprietate putea fi dovedit numai cu declarațiile martorilor, fără a fi necesar ca aceste declarații să fie coroborate cu înscrisuri certificate de autorități. Pe de altă parte, recurenta a susținut că decizia curții de apel este nelegală, întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului, deși s-a adresat Primăriei orașului Bălți, singurele documente pe care le-a putut obține în legătură cu proprietatea și continuitatea proprietății autorilor săi sunt certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 și certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943. În aprecierea recurentei-reclamante, instanța de apel, adăugând la lege, a interpretat greșit aceste prevederi, reținând că declarațiile martorilor nu ar putea fi folosite în completare decât atunci când se face dovada imposibilității obiective de dovedire a existenței dreptului prin înscrisuri. Critica este nefondată. Fără a proceda la o reanalizare a probelor administrate în cauză, fapt nepermis instanței de recurs, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în privința dreptului de proprietate a C., autorii acesteia, asupra bunurilor în litigiu. Referitor la declarațiile de martori depuse la dosarul de fond, instanța a reținut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorilor recurentei-reclamante asupra întregului imobil. Verificând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, susținerile recurentei-reclamante fiind nefondate. Astfel cum anterior s-a arătat, în mod corect a constatat instanța de apel că, în speță, raportat la situația concretă de fapt reținută la data emiterii hotărârii nr. 6701 din 4 iulie 2022, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care prevăd: "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese depusă (în termen legal) și nu fusese încă soluționată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Ca atare, în mod legal, instanța de apel a făcut aplicarea în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reținând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor recurentei-reclamante asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu "înscrisuri doveditoare certificate de autorități", care să poată fi completate cu declarații de martori, completare care operează în condițiile prevăzute de lege, respectiv "în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte". Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a adăugat la lege și nu a condiționat aplicarea acesteia de îndeplinirea unei cerințe pe care aceasta nu o prevede, dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 290/2003, redate elocvent în considerentele deciziei recurate, fiind clare în ceea ce privește forța probantă și valorificarea probelor ce fac dovada dreptului de proprietate. Cât timp recurenta-reclamantă nu a făcut dovada imposibilității de a procura înscrisuri care să ateste faptul că autorii săi ar fi deținut în proprietate și restul cotelor din imobilul notificat, declarațiile martorilor nu sunt suficiente pentru a proba dreptul de proprietate. De asemenea, susținerea recurentei, în sensul că în cauză sunt aplicabile și reglementările dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. vizând prezumțiile judiciare, nu își găsește suport legal în textele art. 4 și 5 din Legea nr. 290/2003. În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii, în sensul că acestea ar atesta existența dreptului la despăgubiri, precum și cele referitoare la imposibilitatea de a procura acte certificate de autorități pentru motivele arătate în cererea introductivă și în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în etapa recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.