Decizia nr. 231/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1404/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 6 aprilie 2023 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, anularea în parte a deciziei nr. 6941/22.02.2023 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă decizie, prin care să calculeze valoarea compensațiilor pentru toate bunurile deținute și abandonate forțat în Basarabia de către autoarea reclamantei, bunuri dovedite cu actele aflate la dosar.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1404 din 29 noiembrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 139 A din 25 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1404 din 29 noiembrie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că: A admis în parte cererea. A anulat în parte decizia nr. 6941/22.02.2023 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A admis cererea nr. x/09.10.2003 depusă de B. și pentru construcțiile situate pe terenul situat în orașul Flești, str. x, edificate din cărămidă, acoperite cu tablă - prima având 4 camere, un hol, o bucătărie, a doua având 2 camere, hol și bucătărie și un grajd. A dispus acordarea de compensații bănești pentru construcțiile menționate și a obligat pe pârâtă să emită o decizie prin care să calculeze valoarea compensațiilor și pentru acestea. A luat act că apelanta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 139 A din 25 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, după prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că declarațiile martorilor pot suplini lipsa documentelor emise de autoritățile epocii cu privire la detaliile tehnice ale imobilelor construcții. Conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, "cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Din interpretarea expresă a textului de lege menționat reiese că solicitanții au posibilitatea susținerii cererilor cu declarații de martori, în completare, fiind obligatoriu însă ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorități. Așadar, declarațiile de martori pot veni în completare doar asupra unor informații rezultate din acte certificate de autorități. În speță, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în luna mai 1937, autoarea C. a cumpărat în orașul Fălești, jud. Bălți, "un loc de curte cu toate construcțiile de pe el, având lățimea de 12,35 m și lungimea de 70,50 m, învecinat la nord cu proprietatea Iui D., la sud cu moștenitorii lui E., la vest cu strada x și la est cu strada x". Referitor la acest document, așa cum a constatat și instanța de fond, obiectul principal al contractului este terenul și nu "construcțiunile" de pe acesta, ele nefiind în niciun fel individualizate, sintagma "construcțiunile" putând face referire la orice fel de construcție și nu neapărat la o casă cu anexe. Contrar celor susținute de instanța de apel, față de dispozițiile legale anterior amintite, declarațiile solicitantei B. și ale martorilor F., G. și H. nu sunt relevante în stabilirea întinderii dreptului. Astfel, identificarea construcțiilor la care se face referire în actul de vânzare-cumpărare trebuia dovedită cu înscrisuri emise de autoritățile competente. La dosarul administrativ, deși se regăsesc documente care întrunesc condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, niciunul dintre acestea nu face referire la suprafața construcțiilor. Așadar, în lipsa unor documente doveditoare certificate de autorități din care să reiasă o minimă descriere a construcțiilor, nu se pot acorda despăgubiri pentru acestea. Mai mult, în declarațiile pe proprie răspundere depuse în susținerea cererii, atât de solicitanta B., cât și de martora F., fac precizarea că o casă a fost construită în anul 1939. Având în vedere că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1937, în acest caz, pentru dovada celor susținute, în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, este necesar să fie depuse acte doveditoare (autorizație de construcție, procesul-verbal de recepție al construcție etc). Din aceste motive, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentința pronunțate de Tribunalul București.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (6 aprilie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul litigiului pendinte îl constituie contestația prin care reclamanta A. a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 6941/2023 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a fost validată parțial hotărârea nr. 2938/2021 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 9/1998, și emiterea unei noi decizii prin care să calculeze valoarea compensațiilor pentru toate bunurile deținute și abandonate forțat în Basarabia de către autoarea sa. Criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează un singur aspect, respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. În susținerea cererii de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că declarațiile martorilor pot suplini lipsa documentelor emise de autoritățile epocii cu privire la detaliile tehnice ale imobilelor construcții din cauză. În aprecierea sa, identificarea construcțiilor la care se face referire în actul de vânzare-cumpărare trebuia dovedită cu înscrisuri certificate de autorități, din care să reiasă o minimă descriere a construcțiilor, aceste înscrisuri făcând dovada dreptului de proprietate. Criticile recurentei sunt nefondate. Conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, "cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Înalta Curte constată că, în mod pertinent, în analiza sa întreprinsă, atât asupra conținutului art. 5 din Legea nr. 290/2003, dar și asupra art. 4 al Legii nr. 164/2014, anterior redat, instanța de apel a stabilit că există posibilitatea completării actelor ce atestă dreptul la despăgubiri cu declarații de martori, reținând, în mod legal, că "depozițiile martorilor sunt acceptate doar ca probe în completare, care se grefează pe cele ce dovedesc îndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, singure neputând fundamenta dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat". Concluzia este corectă având în vedere domeniul de acțiune al normelor care interesează analiza, respectiv cel al unei legi cu caracter reparator care, în instituirea condițiilor legale de probă a dreptului de proprietate, nu putea face abstracție de circumstanțele dificile în care a avut loc cedarea proprietăților, de inerentele posibile scăpări ale acțiunilor de sistematizare și inventariere a proprietăților și titularilor de drepturi afectați de măsurile istorice ale cedării de teritorii, de factorul timp de natură să influențeze probațiunea. Regimul juridic al probațiunii este, în considerarea tuturor acestor factori, unul mai puțin restrictiv decât cel din dreptul comun, similar celui din alte legi reparatorii, cum ar fi Legea nr. 10/2001 care, prin dispozițiile art. 23 a căror aplicare este descrisă în H.G. nr. 250/2007, nu restricționează proba dreptului de proprietate și a faptului preluării sale, ci permit forme extinse, validând inclusiv probe indirecte ale deținerii sau preluării de către stat. Legiuitorul a urmărit instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Prin urmare, interpretarea normelor de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu poate fi restrictivă, astfel cum susține recurenta-pârâtă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma prevăzută de art. 4 permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Valorizarea pe tărâm probatoriu a mijloacelor de probă reglementate de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, respectiv potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Prin urmare, este nesusținută legal afirmația recurentei-pârâte referitoare la caracterul exclusiv al probei dreptului de proprietate pe baza înscrisurilor certificate de autorități, instanța de apel reținând, în mod corect, ca fiind probat dreptul de proprietate pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri pe baza titlului de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat în anul 1937, pentru identificarea construcțiilor la care se face referire prin titlul de proprietate, avându-se în vedere declarațiile autentificate ale celor 4 martori aflate la dosarul cauzei, din care reiese că la adresa poștală indicată în titlul de proprietate se aflau două case, cu construcțiile anexă aferente, fiind furnizate totodată și caracteristicile tehnice de bază ale acestor clădiri. Astfel fiind, neputând reține o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 sub aspectul regimului probatoriu specific legii speciale de reparație, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-pârâtă. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu se susțin, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.